Patericul

B. Minunile

Vedenia ucenicului stareţului Antonie

Există motive întemeiate pentru a afirma că părintele Antonie avea mare îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciune şi se învrednicea de vedenii duhovniceşti şi de alte vizite fericite.

Iată ce ne-a mărturisit călugărul P., din schitul Optina, un fiu duhovnicesc al cuviosului: „Pe 8 noiembrie, anul 1862, de ziua arhistrategului Mihail, înaintea utreniei, am auzit în vis o voce necunoscută, care mi-a vorbit: stareţul tău, părintele Antonie, este un om cu viaţă sfântă şi un mare schimnic al Domnului. După aceea a sunat ceasul deşteptător şi toate cuvintele rostite de acea voce tainică s-au întipărit clar în mintea mea. Gândindu-mă la cele auzite, am plecat la utrenie. Nu am ajuns în partea unde locuia stareţul, însă am trecut pe lângă acel loc şi am văzut că deasupra locului de rugăciune din chilia lui a apărut nu se ştie de unde, un nor alb, luminos, de foc, lung cam de un stânjen, lat de 2 arşini. Încet şi liniştit s-a ridicat de la acoperiş, a mers tot mai sus şi s-a ascuns în văzduh. Această apariţie m-a uluit şi de aceea, venind de la utrenie, m-am hotărât să o tăinuiesc în inima mea. Nu am îndrăznit să comunic această vedenie a stareţului, ci o consider o învăţătură de minte pentru mine, nevrednicul, ca să am credinţă, devotament şi ascultare faţă de stareţul meu. O mai consider mărturie clară a rugăciunii curate, arzătoare şi plăcute lui Dumnezeu“.

Darul spovedaniei

Se întâmpla ca părintele să le pomenească unora din cei care veneau la el despre întâmplări pe care aceştia nu numai că nu i le dezvăluiseră, dar ei înşişi le uitaseră. Sau le poruncea să se roage pentru un anumit păcat, despre care ei nu ştiau că îl au şi nici nu îl înţelegeau cu totul sau nu îl considerau păcat. Însă în timp, prin cercetarea atentă a vieţii, cu uimire descopereau în ei ceea ce le arătase stareţul.

Înştiinţare de sus

O tânără, luându-şi rămas bun de la stareţ, în glumă i-a cerut să se roage să o ajute Dumnezeu să se mărite. „Da, de vreme ce vreţi să vă măritaţi“, i-a spus el. „Vreau“, i-a răspuns tânăra.

După câtva timp, vizitându-l pe stareţ, a fost întâmpinată de acesta cu următoarele cuvinte: „Pentru ce mă tot păcăliţi? Am vrut chiar să vă scriu despre aceasta“. Tânăra uitase despre gluma ei pe care o considera nevinovată în înţeles lumesc şi în discuţia cu părintele duhovnicesc a răspuns nedumerită că nu-şi aminteşte să-l fi păcălit. Atunci stareţul Antonie i-a amintit despre ultima ei dorinţă când şi-a luat rămas bun: „După cuvântul dumneavoastră, de trei ori am înălţat rugăciuni pentru căsătorie şi de trei ori am auzit o voce: «Ei nu îi trebuie acest lucru!». Pentru ce mă mai păcăliţi?“.

Smerenia şi clarviziunea stareţului

Odată, o altă tânără, în timp ce cuviosul Antonie o fixa cu privirea lui scrutătoare şi clarvăzătoare, i-a explicat cu sinceritate că se teme atunci când el se uită aşa la ea. „Vedeţi toate păcatele mele“, a adăugat ea. „Gândiţi aşa pe nedrept, a contrazis-o stareţul. Dacă mă rog pentru ceva şi Dumnezeu îmi descoperă, atunci ştiu acel lucru, dar dacă Dumnezeu nu-mi descoperă, atunci nu ştiu nimic“.

Vederea gândurilor

Călugărul, care se ocupa cu trimiterea scrisorilor cuviosului Antonie relatează astfel: „Într-o seară l-am găsit pe stareţ bandajându-şi picioarele bolnave, pe care un privitor străin n-ar putea să le vadă fără să se cutremure. Compătimindu-l pe stareţ în suferinţele lui, inima s-a încălzit de iubire pentru el; şi m-am gândit aşa: iată, stareţul nu pretinde nimic şi nu ştie că eu îl iubesc din toată inima.

Doar ce am izbutit să gândesc în inima mea astfel, că stareţul mi-a şi vorbit: «Ştiu că P.P. mă iubeşte foarte mult». Şi mă întreabă: «Vorbesc adevărul sau nu?». Eu i-am răspuns: «Sfinţia voastră, părinte, binevoiţi să spuneţi adevărul, că eu vă iubesc cu toată inima şi puterea»“.
„Minunat stareţ!“ – îşi aminteşte ucenica lui. „Cine poate exprima toată dragostea pe care el a avut-o către aproapele? Cum ştia el să aline şi cum se mâhnea când nimeni nu venea la el? Ca şi cum n-ar fi fost în suflet, tot răul se spulbera prin cuvintele lui. Şi cum te grăbeai să ajungi pe pragul chiliei lui, vedeai imediat acel chip luminos. El ştia ce să spună fiecăruia şi prin ce să aline, deoarece avea darul clarviziunii.
Odată am venit la el, fiind tulburată de câteva gânduri şi cu o oarecare tristeţe în suflet, însă nu i-am vorbit stareţului despre acest lucru, deoarece nu eram singură cu el. Stareţul, conducându-ne pe toţi, a pus mâna pe umărul meu şi a spus: „Nu te întrista! Voia Domnului zideşte totul spre mai bine, supune-te Lui!“
Şi totul s-a spulberat, eu am simţit o linişte inexplicabilă în suflet; şi nu îi spusesem ce vreau. În mod evident, stareţul însuşi a ştiut ce am în suflet.
Am mai fost odată uimită de clarviziunea lui, când l-am vizitat împreună cu fratele meu şi cu sora mea. Discuţia a început şi a continuat despre lucruri străine, neinteresante pentru mine. Eu încă de la început m-am plâns de fratele meu că vorbeşte despre atâtea fleacuri cu un aşa schimnic şi că îl sâcâie pe părintele bolnav. Însă, văzând că nici părintele nu schimbă discuţia, am cutezat să cârtesc şi împotriva lui. Ce înseamnă asta? am gândit eu. Doar părintele ştie că nu putem să stăm mult aici; mai bine ne-ar spune ceva de folos în locul acestor discuţii. Când am început să ne luăm rămas bun, părintele ne-a binecuvântat pe toţi, iar când eu m-am apropiat şi i-am făcut metanie, mi-a zis: „Să mă iertaţi dacă n-am vorbit ce trebuie“. Eu am fost uimită de aceste cuvinte, însă el a adăugat cu blândeţe. „Veniţi la mine după vecernie“. Cu adevărat multe au fost întâmplările în care s-a dovedit clarviziunea stareţului: uneori vrei să întrebi ceva dar nu ştii cum, iar el ştiind aceasta începe să vorbească direct despre gândurile ascunse.

Despre rugăciunile stareţului Antonie

Unul din fiii duhovniceşti ai părintelui Antonie a povestit următorul lucru: „Când am ieşit la pensie, pentru că nu aveam casă pe moşie, a trebuit să locuiesc în Kaluga, într-un apartament închiriat. Deşi trăiam cu foarte mari restricţii, totuşi având o familie mare, nu ne ajungeau veniturile moşiei pentru întreţinere, nici pensia pe care o primeam, aşa că am făcut datorii şi de aceea era neapărat nevoie să construim o casă la ţară. Pentru aceasta m-am dus la părintele cu rugămintea: „Părinte, binecuvântaţi să construim o casă la ţară“.

„– Bine“, a răspuns el. Dumnezeu să vă binecuvinteze.
„– Vă rog să faceţi şi rugăciuni ca să ne ajute Dumnezeu“.
„– Voi face şi rugăciuni“.

Trebuie să ştiţi că în acea vreme aveam cu totul 400 de ruble de hârtie şi pregătisem o sută de bârne. Cu aceste mijloace modeste am început să construiesc o casă cumsecade. Dar ce să văd? Prin rugăciunile şi binecuvântarea părintelui Antonie, Dumnezeu ne-a trimis pe neaşteptate, în chip minunat cele de trebuinţă încât pe timp de vară casa a fost proiectată, construită şi acoperită. În vara următoare au fost făcute podelele, sobele, ferestrele, uşile şi către toamnă am putut deja să ne mutăm şi să locuim în ea. Făcând un calcul complet, fără construcţia grajdurilor, numai casa, ne-a costat mai mult de 2000 de ruble iar cu acareturile mai mult de 3000 de ruble de argint. Casa s-a dovedit a fi călduroasă, liniştită, spaţioasă şi frumoasă. E clar că Dumnezeu ne-a ajutat pentru rugăciunile şi binecuvântarea părintelui Antonie“.

„În anul 1860, înainte de săptămâna brânzei, eu am răcit şi m-am îmbolnăvit la ţară de o boală grea: pe spinare mi se formase un furuncul uriaş. M-am spovedit şi m-am împărtăşit cu Sfintele Taine.

Din Kaluga a fost adus un doctor, care, examinându-mă, a poruncit să fiu dus imediat la Kaluga. În această călătorie am suferit groaznic din cauza hopurilor straşnice, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns. În această perioadă, vecina noastră s-a dus la Optina ca să postească. Eu am rugat-o să transmită schimnicilor optineni despre boala mea şi să-i roage pe părinţii Moisei, Macarie şi Antonie să facă rugăciuni pentru însănătoşirea mea. Ei au manifestat cu toţii un viu interes pentru mine, iar părintele Antonie a spus direct: „Să ne rugăm, fraţilor, ca Dumnezeu să se milostivească şi el să se însănătoşească“. Şi într-adevăr, Dumnezeu a ascultat rugăciunile lor. Eu aveam 70 de ani şi mă luptam cu o aşa boală grea; doctorii aveau puţine speranţe, mi-au făcut operaţie şi Dumnezeu, pentru rugăciunile cuviosului părinte Antonie şi pentru rugile fierbinţi şi cu lacrimile mele, ale familiei mele, m-am ridicat, dacă se poate spune, chiar am înviat de pe patul de moarte“.

„Ocolind şcoala, odată, într-o noapte, am ieşit din fabrica Zindinov pe drumul mare, în satul Maklaki. Când mergeam pe drum s-a pornit un viscol straşnic şi s-a făcut frig; locurile, fiindu-mi necunoscute, au început să mă deruteze şi m-am rătăcit; nu am mai văzut nici case şi drumul nu-l mai găseam; am ajuns la deznădejde şi am început să îngheţ. În sinea mea mă rugam lui Dumnezeu ca să mă scape de necaz şi să-mi arate drumul, pentru rugăciunile robului său, ale părintelui Antonie. Dintr-o dată au apărut doi oameni. Eu i-am rugat să-mi arate drumul spre satul Maklaki şi le-am promis o recompensă. Unul era birjar, iar celălalt mergea lângă căruţă; eu am mers în linişte cu ei. Unul se tot uita la ceea ce se afla în căruţă. Lângă mine se aflau puşti încărcate şi săbii, chiar am luat o puşcă în mână. Am mers cam un ceas împreună cu cei doi. Apoi ei au cotit cu carul dintr-o dată într-o parte; eu i-am propus vizitiului să coboare şi să conducă în aşa fel încât vântul să bată din partea dreaptă.

Atunci însoţitorii mei m-au abandonat brusc şi au fugit. După aceea am aflat că erau tâlhari. În scurt timp am auzit lătrat de câine şi m-am apropiat de hotarul satului Maklaki şi mulţumind lui Dumnezeu, am ajuns cu bine la han, unde am înnoptat. Acolo am aflat că în sat, înaintea mea, năvăliseră tâlharii şi prădaseră o casă. Dumnezeu, pentru rugăciunile părintelui Antonie, îmi trimisese bandiţi ca să-mi arate drumul. Multe întâmplări asemănătoare au avut loc în viaţa mea: să mă rătăcesc din drum noaptea, să mă rog cu mintea lui Dumnezeu ca, pentru rugăciunile părintelui Antonie să-mi arate drumul şi să-mi apară imediat ajutor: ori un trecător, ori întâlneam un convoi“.

„Odată, din sat am trimis un om în Kaluga după cumpărături şi să aducă scrisori, ziare şi 50 de ruble de argint. Era toamnă. În următoarea zi, seara, omul trebuia să se întoarcă, însă spre seară a început ploaia şi bătea vântul; s-a aşternut întunericul, drumul s-a înrăutăţit, podeţele erau rele; omul nu venea şi eu eram foarte îngrijorat. Trecuseră opt ore, apoi nouă, iar ploaia era tot mai tare; calul era slab, iar omul nu era de toată încrederea; a trecut şi ora 11 noaptea; toată lumea s-a dus la culcare, iar eu am rămas la rugăciune, rugându-L cu lacrimi pe Bunul Dumnezeu, ca pentru rugăciunile părintelui Antonie să-l ajute pe acest om să se întoarcă cu bine. Vă vine să credeţi? Cinstit vă încredinţez că am făcut numai trei metanii şi am auzit că uşa se deschide în cerdac; am luat lumânarea, am ieşit şi – câtă bucurie şi uimire am avut! Omul, ud până la piele, se întorsese cu bine şi adusese totul, fără să strice ceva. Atunci lacrimile de mulţumire mi-au inundat ochii. Asemenea întâmplări au avut loc de multe ori în viaţa mea şi am primit ajutor grabnic pentru rugăciunile părintelui Antonie“.

„Fiica mea, domnişoara E., a fost bolnavă mult timp; a răcit, a început să tuşească şi medicamentele nu o ajutau; a slăbit; abia mai putea merge. Se îmbolnăvise de tuberculoză. Noi l-am rugat pe părintele Antonie să facă rugăciuni pentru ea; el ne-a făgăduit că se va ruga şi de atunci fata a început să se însănătoşească în mod evident. Dumnezeu a înviat-o, ea s-a însănătoşit complet şi acum e sănătoasă“.

„Iată o altă întâmplare. Noi trăiam la ţară foarte liniştiţi, aproape în singurătate, însă deseori ne aflam în lipsuri şi în situaţie grea. Odată m-am întristat foarte mult şi m-a cuprins melancolia şi din cauza neajunsurilor şi din cauza vizitatorilor şi chiar din cauza celor apropiaţi încât începuse să mă chinuie o mare mâhnire. La un moment-dat, am primit pe neaşteptate o scrisoare de la cuviosul părinte Antonie care îmi scria aşa: „Duceţi-vă viaţa astfel şi Dumnezeu vă va linişti!“. Acest lucru m-a mirat foarte tare. Cum se putea ca la o depărtare de 100 de verste părintele să afle despre necazul meu şi de ce m-am întristat?

Simţeam, într-adevăr, tristeţe pentru viaţa mea, iar părintele m-a alinat şi m-a liniştit.

Citind scrisoarea părintelui am dobândit o mare nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Alină-l, Doamne, acolo, în viaţa viitoare, aşa cum m-a alinat şi el pe mine, aici! Şi cât era de ospitalier şi de bucuros! Când soseam la Optina şi mergeam la el, ne servea cu ceai şi uneori ne dădea şi ne ruga să mâncăm, ospătându-ne cu tot ceea ce i se dăruia; el nu mânca, ci îi ospăta pe toţi. Turna în pahare de sticlă miere, ne servea şi spunea: «Mâncaţi! Aceasta e hrană rece; însă e din inimă, cu dragoste fierbinte». Şi într-adevăr, cât de plăcută şi gustoasă era această hrană şi ceaiul era atât de gustos prin binecuvântarea lui.“.

Clarviziunea

„Când trei dintre fiicele mele s-au hotărât să meargă la mănăstire, i-au vorbit despre acest lucru părintelui Antonie şi l-au rugat să îmi ceară consimţământul pentru ele. Când părintele mi-a transmis dorinţa fiicelor mele, m-am cam tulburat. Atunci am zis: «Părinte, cum să rămânem eu şi soţia mea fără ajutor la bătrâneţe?». Iar el a răspuns: «Vă mai rămân încă o fată şi un băiat». Eu m-am împotrivit şi am zis că situaţia noastră este foarte strâmtorată şi că nu pot să le dau mai mult de două sute de ruble de argint pe an pentru ca să se întreţină toate, ceea ce nu este de ajuns. «Cu privire la asta nu vă faceţi griji – a spus el – se îngrijeşte Dumnezeu, numai bunăvoinţă să existe». Şi, într-adevăr, cuvintele lui s-au împlinit. Dumnezeu ne-a ajutat în chip nevăzut şi toate s-au aranjat.

În scurt timp s-a ivit ocazia să le cumpăr o chilie potrivită, spaţioasă, aproape nouă. Când au fost chemate la tunderea în monahism, nu am avut bani pentru confecţionarea veşmintelor monahale şi nici pentru a aduce o contribuţie mănăstirii, deoarece trăiam în condiţii groaznice. De mult timp publicasem anunţuri despre vânzarea întregii moşii şi a unui loc viran nu prea mare de 22 deseatine, însă nu se ivise nici un cumpărător. Datorită rugăciunilor părintelui Antonie, spre marea noastră mirare a venit cineva din gubernia Tul, care se afla la 130 de verste în Kaluga pentru a cumpăra acel mic loc viran.

În ziare publicasem în anunţ aşa: «Adresaţi-vă în Kaluga fiului proprietarului». De data aceasta însă, fiul plecase cu treburi în guberniile Riazansk şi Voronej. Prin urmare, această doamnă, negăsindu-l pe fiul nostru, a plecat înapoi şi vânzarea nu s-a putut face. Însă, prin grija lui Dumnezeu s-a întâmplat în aşa fel încât eu cu soţia am sosit în acel timp în Kaluga, pentru a ne ruga şi a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kalujskaia“ care fusese adusă atunci în Kaluga. Şi lucru minunat: am mers la Kaluga împreună cu această cumpărătoare în aceeaşi zi, iar în ziua următoare ea a venit la noi ca să ne facă propunerea. Eu am invitat-o să îi arăt locul. I-a plăcut foarte mult, chiar şi povârnişul şi poziţia pământului, totul corespundea cu pretenţiile ei. Târgul a fost încheiat; cumpărătoarea mi-a dat aproape cât mi-am dorit.

Astfel am putut să aducem o contribuţie mănăstirii, să le îmbrăcăm pe fete şi să acoperim anumite necesităţi. Cât sunt ele de fericite acum pentru că Domnul le-a scăpat de lume şi că nu le-a abandonat!“.
„Odată, înaintea praznicului Sfintelor Paşti, i-am scris părintelui Antonie: «Cunoaşteţi pe cele două vecine ale mele, A. şi B., bolnave incurabil: prima bolnavă are de doi ani cancer la sân încât se văd oasele. Cealaltă, de asemenea, este grav bolnavă; doctorii nu mai speră în vindecarea ei şi are şapte copii mici. Rugaţi-vă pentru ele lui Dumnezeu». El a răspuns că prima dintre ele se curăţă de păcate prin boala ei, că trebuie să aibă răbdare şi să nu cârtească, iar pe a doua Domnul o va milui de dragul copiilor. Într-adevăr, prima a tot bolit şi a murit având un sfârşit creştinesc minunat, iar a doua, mai presus de aşteptările medicilor, a început să se însănătoşească.

Şi, lucru ciudat, chiar în ziua în care i-am scris părintelui Antonie, ei i-a fost foarte bine şi apoi s-a îndreptat şi a ieşit din spital. În momentul de faţă este bolnavă iarăşi. E clar că aceasta e voia Domnului Dumnezeu şi că aşa trebuie să fie“.

„Prin binecuvântarea şi rugăciunile părintelui Antonie, Dumnezeu m-a călăuzit către o sfântă mănăstire ca să mă pocăiesc. Din multele întâmplări s-a putut vedea că părintele Antonie avea darul clarviziunii. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să mă hotărăsc să-i vorbesc despre ceva anume şi să-i cer sfatul, însă el însuşi, cunoscând gândurile mele, mă prevenea: „Vreţi să faceţi acel lucru sau doar să mă întrebaţi despre el?“ şi îmi expunea direct tot ce gândeam şi îmi dădea sfaturi. Când plecam acasă luându-mi rămas bun, întotdeauna dăruia întregii familii diferite lucruşoare; cuiva o iconiţă, cuiva un sfeşnic, fiecăruia o cărticică, dădea câte ceva fiecăruia ca amintire, apoi ne binecuvânta şi ne conducea. Uneori ieşea din cerdac şi cu picioarele bolnave ne conducea până la portiţă şi ne binecuvânta pe toţi. De multe ori avea lacrimi în ochi, atât de mult ne iubea!

Ultima dată l-am vizitat când era bolnav pe patul de moarte la sfârşitul lunii iulie, iar pe 1 august, după dumnezeiasca Liturghie, ne-am luat rămas bun de la el pentru totdeauna. Ca şi cum n-ar fi fost grav bolnav, ne primea cu mare dragoste şi chiar discuta cu noi mult timp. Stând pe pat, binecuvânta fiecare membru al familiei. Pe cei care nu erau prezenţi şi-i aducea aminte şi îi binecuvânta în lipsa lor, dând fiecăruia câte o iconiţă. În cele din urmă ne despărţeam şi părintele plângea. Era îngerul, binefăcătorul nostru! Să intre în bucuria Domnului său! Unicului Dumnezeu, slavă în veci. Amin“.

Izbăvirea de chinuitoarele ispite ale
vrăjmaşului

Considerăm un păcat a pune sub tăcere vreo întâmplare minunată din viaţa cuviosului Antonie, în care evident s-a manifestat puterea rugăciunilor lui. De asemenea, se poate vorbi despre îndrumarea spre mântuirea sufletească a celor apropiaţi în cazul în care oamenii credincioşi erau supuşi atacurilor din partea duşmanilor.

Tânăra şi evlavioasa P. (astăzi călugăriţă în mănăstirea de maici T-skoi) era chinuită de o ispită asemănătoare cu cea a Sf. Muceniţe Iustina.

Aceasta era urmărită de un om, care, văzând că toate eforturile lui de a provoca în ea dragoste reciprocă sunt zadarnice, a mers la o vrăjitoare şi cu ajutorul ei a început să o vrăjească. Fiind anunţată din timp printr-o servitoare credincioasă şi începând să simtă în ea acţiunea forţei vrăjmaşe, această tânără, în afară de Dumnezeu nu a putut să caute ajutor nicăieri, deoarece nu avea cunoştinţe printre persoanele cu viaţă duhovnicească. Într-o noapte, servitoarea pomenită mai înainte a avut un vis în care un călugăr de statură înaltă a intrat în camera stăpânei ei şi a îmbrăcat-o în veşminte călugăreşti. În scurt timp după acest vis, rudele apropiate ale tinerei, care niciodată nu primiseră un călugăr în casa lor, pe neaşteptate şi-au exprimat dorinţa de a face cunoştinţă cu cuviosul Antonie şi în aceeaşi zi seara, prin deosebita rânduială a Voii Divine, părintele Antonie, fără să fi fost invitat, a vizitat această familie, deşi nu făcuseră cunoştinţă mai înainte. Această vizită a fost foarte importantă. În timpul ei s-a arătat şi voia lui Dumnezeu cu privire la această familie şi acţiunea diavolilor şi puterea spirituală a părintelui Antonie.

Iată ce se ştie cu adevărat despre acest lucru. Cum a intrat în casă stareţul, mulţimea de diavoli pe care părintele Antonie o vedea a năvălit asupra lui cu ocări şi ameninţări, interzicându-i să păşească înăuntru. Însă stareţul nu s-a temut de ameninţările vrăjmaşilor, a chemat în ajutor numele lui Dumnezeu cu smerenie şi Dumnezeu a alungat diavolii. Când părintele a intrat, toţi au observat că o paloare ca de mort i-a acoperit faţa. Servitoarea aceea, văzându-l pe stareţ, a recunoscut că pe el l-a văzut în vis. Tânăra P. de la prima vedere a simţit către părintele Antonie o deplină atracţie sufletească şi încredere şi s-a hotărât să-i descrie în scris istoria întregii sale vieţi. Stareţul a înţeles că singura cale de mântuire pentru această tânără este să se îndepărteze într-o mănăstire, însă despre acest lucru părinţii ei nici nu au vrut să audă. Părintele Antonie a considerat că e inutil să încerce să-i convingă şi de aceea a început numai să se roage pentru izbăvirea tinerei P. de vrăjmaşii care o înconjurau.

Prin scrisorile lui o întărea în chinurile provocate de puterea nevăzută a diavolilor, îndreptaţi către ea de vrăjitor. După câtva timp, părintele Antonie a sfătuit toată familia tinerei să meargă la mănăstirea unde trebuia să se săvârşească tunderea în monahism a câtorva persoane. Această propunere a fost acceptată şi prin rugăciunile cuviosului Antonie, ceremonia călugăririi i-a făcut o impresie atât de adâncă mamei tinerei P., încât la ieşirea din biserică, pe neaşteptate, şi-a dat consimţământul pentru ca fiica ei să intre în mănăstire. Tânăra P., cu mare bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu s-a grăbit să se folosească de bunăvoinţa mamei şi a intrat în mănăstirea T-skoi, unde se află şi azi. Cu toate acestea, vrăjitorul se lăuda că şi din mănăstire o poate scoate. Într-adevăr, tânăra călugăriţă a continuat să simtă în ea acţiunea forţei vrăjmaşe, neavând pace nici ziua, nici noaptea. Şi iarăşi a găsit întărire în rugăciunile şi sfaturile părintelui egumen Antonie.

Fiind izbăvită complet de chinurile ispitei vrăjmaşului, tânăra nevoitoare a primit prin rugăciunile marelui sfânt contemporan numele celui care e respectat până la marginile Rusiei şi peste hotarele ei, al Mitropolitului Filaret al Moscovei.
Odată el i-a apărut în vedenie în vis tinerei P. citind psalmul 16 şi i-a poruncit să zică după el toate stihurile acelui psalm.
Apoi i-a dat poruncă să citească zilnic acest psalm. După ce s-a sculat, a simţit că ispita care o chinuise mulţi ani a plecat cu totul de la ea.