Patericul

C. Învăţăturile

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate câte există, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea.
Ce se dobândeşte cu trudă, acela e şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui ce întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare, nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
Dacă cele trebuincioase sunt imperfecte, înseamnă că sunt şi folositoare; căci cu răul se pune la încercare binele.
Conştiinţa omului e asemenea unui ceas deşteptător. Dacă ceasul a sunat şi te scoli imediat, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, atunci înseamnă că îl vei auzi întotdeauna. Dar dacă nu te scoli imediat câteva zile la rând, spunându-ţi: „Mai stau puţin!“, atunci la urma urmelor nu vei mai reuşi să te trezeşti când sună.
Ce e uşor pentru trup, acela e nefolositor pentru suflet, iar ce e folositor pentru suflet, acela e greu pentru trup. Rugăciunea însăşi ne învaţă. Răbdarea este mama mângâierilor. Mântuirea înseamnă a răbda cu mulţumire.
Sunt mulţi cei care plâng, însă nu pentru ce trebuie, sunt mulţi care se mâhnesc, însă nu pentru păcate; sunt mulţi care par smeriţi, însă nu sunt cu adevărat. Exemplul Domnului Iisus Hristos ne arată cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să suportăm greşelile oamenilor.

XII. CUVIOSUL STAREŢ VARSANUFIE

(1845 - 1913) (1 aprilie)

Împlinirea legii lui Dumnezeu nu se poate învăţa
fără trudă, iar truda aceasta înseamnă
rugăciune, post şi trezvie.

A. Viaţa

În acelaşi timp cu cuviosul Iosif şi cuviosul Anatolie şi după moartea lor s-a nevoit în schitul Optina stareţul Varsanufie, ulterior schiarhimandrit. Stareţul Varsanufie, în lume Pavel Ivanovici Plihankov, de viţă nobilă, s-a născut pe 5 iulie în anul 1845. După terminarea şcolii în corpul de cadeţi din Poloţk, a intrat în serviciul militar şi a avansat până la gradul de colonel al armatei căzăceşti din Orenburg, având funcţia de conducător al secţiei de mobilizare şi mare aghiotant al districtului militar din Razansk. Însă îndrumarea duhovnicească pe care i-au dat-o părinţii încă din copilărie a căpătat trecere peste celelalte interese şi el a hotărât să se dedice lui Dumnezeu.
Mai târziu, cuviosul Varsanufie a povestit despre el: „În fiecare zi mergeam la liturghia de dimineaţă. Aşa m-a învăţat mama mea vitregă şi acum îi sunt foarte recunoscător! Când stăteam în sat şi aveam numai cinci ani, ea mă trezea în fiecare zi la ora 6 dimineaţa. Eu nu prea vroiam să mă scol, însă ea trăgea pătura de pe mine şi mă obliga să mă ridic; şi trebuia să mergem, oricum ar fi fost vremea, o verstă şi jumătate până la liturghie. Îi mulţumesc pentru o asemenea educaţie! A avut o perseverenţă continuă şi a educat în mine dragostea pentru biserică, pentru că ea însăşi se ruga întotdeauna cu sârguinţă“.
Când stareţul era încă ofiţer, a reuşit să participe la Liturghia pe care o săvârşea sfântul părinte Ioan Kronştadt.
Pavel Ivanovici a mers în altar. În acel moment, Sf. Ioan aducea Sfintele Daruri din proscomidier în altar. După ce a aşezat potirul, Sf. Ioan repede s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna şi fără să spună nimic, a plecat iarăşi în proscomidiar. Toţi cei prezenţi au văzut acest lucru şi au spus după aceea că într-adevăr, el va fi preot. Însă Pavel Ivanovici nici nu se gândea pe atunci la aceasta.
Şi iată că, odată, îmbolnăvindu-se grav de pneumonie şi simţindu-şi moartea aproape, i-a poruncit ordonanţei să citească cu voce tare Evanghelia, iar el a aţipit… În acele momente i s-a întâmplat să aibă o vedenie minunată: a văzut cerurile deschise şi o lumină puternică şi s-a cutremurat, fiind cu totul cuprins de o mare frică. Toată viaţa i s-a derulat înaintea lui fulgerător. A fost pătruns adânc de conştiinţa pocăinţei pentru întreaga sa viaţă şi a auzit o voce de sus, care i-a poruncit să meargă la schitul Optina. În sufletul lui s-a produs o transformare, i s-a deschis vederea duhovnicească şi a înţeles cuvintele Evangheliei, în toată profunzimea lor. Datorită chemării stareţului Nectarie, „din strălucitul războinic, într-o noapte, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, a devenit un mare stareţ“. În lume a purtat numele Pavel şi această minune care i s-a întâmplat aminteşte de convertirea miraculoasă a protectorului său ceresc – apostolul Pavel. Pavel Ivanovici s-a născut în ziua aflării moaştelor cuviosului Serghie de Radonej şi l-a considerat pe acesta protectorul său.
Spre uimirea tuturor, colonelul bolnav a început să se însănătoşească şi a plecat la schitul Optina.
În acea vreme, stareţ la Optina era cuviosul Ambrozie, care i-a poruncit să-şi termine toate treburile în trei luni, spunându-i că, dacă nu va sosi la timp, va muri. Apoi au început diferite piedici. Colonelul Plihankov a mers la Petersburg pentru a-şi pregăti retragerea, însă i s-a propus o funcţie şi mai bună şi i-au refuzat retragerea. Colegii râdeau de el, plata banilor încetinea, nu putea să-şi plătească datoriile faţă de toţi cei care trebuia, a căutat bani cu împrumut şi n-a găsit. Dar i-a venit în ajutor stareţul Varnava de la schitul Ghetsimani: i-a arătat unde poate găsi bani. Şi s-a grăbit să îndeplinească porunca lui Dumnezeu.
Oamenii, împotrivindu-se plecării lui, i-au găsit chiar şi logodnică… Numai mama lui vitregă s-a bucurat şi i-a dat binecuvântare pentru viaţa de călugăr. Cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit toate obstacolele şi a ajuns la Optina în ultima zi a termenului de 3 luni pe care l-a avut. Stareţul Ambrozie era aşezat în coşciug, iar el s-a lipit de coşciugul acestuia.
În luna decembrie a anului 1891, Pavel Ivanovici a fost primit în rândul fraţilor schitului Înaintemergătorului. Succesorul stareţului Ambrozie, cuviosul Anatolie Zerţalov i-a dat ascultarea de a fi ucenicul de chilie al stareţului Nectarie. Lângă stareţul Nectarie, cuviosul Varsanufie a trecut în decursul a 10 ani prin toate treptele monahale, până la cea de ieromonah şi i-a studiat pe Sfinţii Părinţi teoretic şi practic. Timp de 3 ani, în fiecare seară, a mers la stareţul Anatolie pentru convorbiri lungi, apoi la stareţul Iosif.
În anul 1903 Înalt Prea Sfinţitul Antonie, mitropolitul Sankt-Petersburgului, l-a chemat pentru o demnitate mai înaltă, însă cuviosul Varsanufie, din smerenie şi dragoste pentru viaţa singuratică, a refuzat propunerea şi a rămas la Optina unde, în anul 1907 a fost numit conducătorul schitului, cu ridicarea în rangul de egumen şi i s-a dăruit cârja. Lui i s-a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a obştii şi a tuturor vizitatorilor, cu care a stabilit apoi o relaţie spirituală neîntreruptă, al cărei rod a fost corespondenţa zilnică, ajungând până la nu mai puţin de patru mii de scrisori pe an.
Asprimea vieţii, erudiţia în cuvântul dumnezeiesc şi bunul simţ rar întâlnit, au atras într-un timp foarte scurt atenţia multora faţă de el. De la moartea Sfântului Ioan de Kronştadt şi a stareţului Varnava Ghetsimanski, afluxul pelerinilor la Optina s-a mărit considerabil. Printre ei se aflau multe persoane din înaltele clase sociale şi, de asemenea, tineret studios din ambele genuri de învăţământ superior. Frământaţi de diferite sentimente şi derutaţi din cauza îndoielilor, alergau către ajutorul şi îndrumarea stareţului Varsanufie şi, datorită acţiunii harului dumnezeiesc, găseau la el medicamentul potrivit.
Cuviosul Varsanufie avea un caracter oarecum asemănător cu caracterul marilor stareţi optineni Lev şi Anatolie. Dreptatea incoruptibilă, simplitatea şi sinceritatea lui erau de neîndurat pentru toţi păcătoşii mândri, egoişti şi fără scrupule. El nu putea niciodată să se prefacă şi nici să dea dovadă de făţărnicie.
Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât au fost ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta deschis. El vedea sufletul omului, iar acest lucru îi oferea posibilitatea să-i îndrepte pe cei lacomi, să-i îndrume de pe calea minciunii pe cea a adevărului, să vindece bolile trupeşti şi sufleteşti, să alunge demonii.
Stareţul, îmbrăcat în sutană cu epitrahil, înainte de spovedanie purta discuţii, în timpul cărora vedea sufletele celor prezenţi cu ajutorul diferitelor întâmplări din viaţă, le arăta păcatele uitate sau pe cele de care se îndoiau.
Nu se uita la nimeni, ca să nu tulbure pe cineva şi ca oamenii să înţeleagă bine. O tânără a spus odată: „Dar acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!“.
După molitva de obşte, stareţul îl spovedea pe fiecare în parte. Nu se grăbea să pună întrebări, asculta şi dădea poveţe. Astfel a avut o atitudine total egală, atât faţă de cei mari, cât şi faţă de ultimul dintre fraţi. Purtându-se cu foarte mare atenţie şi dragoste, trata sufletele, căci cunoştea în amănunţime structura sufletească a fiecăruia.
Dându-le binecuvântare celor ce posteau, îi sfătuia ca după pavecerniţă, când se citeau canoanele, să nu mănânce nimic până la împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cazuri excepţionale hotăra să se bea un ceai. „Uneori, în ziua împărtăşaniei, se crează o stare greoaie, însă nu trebuie să-i acordăm atenţie şi nu trebuie să deznădăjduim, căci în ziua aceasta diavolul special îl întărâtă pe om şi lucrează asupra lui ca o hipnoză. Hipnoza este rea, nu este o putere bună.
Datorită acestei înşelăciuni diavolul ne tulbură şi pe noi, preoţii, când săvârşim Liturghia“ – spunea stareţul. De asemenea, îi sfătuia pe oameni să nu doarmă în ziua în care se împărtăşeau.
Cuviosul Varsanufie spunea: „Nu trebuie să ieşi din Biserică până la sfârşitul liturghiei, căci altfel nu primeşti harul lui Dumnezeu. Mai bine să soseşti către sfârşitul liturghiei şi să rămâi, decât să ieşi înainte de sfârşit. Iată că la noi în biserică se citesc cei şase psalmi şi oamenii, adesea, ies în aceste momente din biserică. Ei nu înţeleg şi nu simt că cei şase psalmi sunt o simfonie duhovnicească, viaţa duhovnicească ce cuprinde tot sufletul şi îi oferă cea mai înaltă desfătare“.
În tot timpul şederii la Optina, stareţul nu s-a îndepărtat de obşte şi a ieşit din schit numai cu ascultare. Ultima lui ieşire a fost în anul 1910, la gara Astapovo, pentru că a fost chemat să-şi ia rămas bun de la contele muribund Lev Tolstoi.
Însă lui, aşa cum se ştie, nu i-au permis cei din jurul contelui să-l vadă, spre părerea de rău a tuturor credincioşilor şi a însuşi cuviosului Varsanufie, care a spus cu tristeţe: „Nu m-au lăsat să merg la Tolstoi. Doctoriile vracilor, ale rudelor, nimic nu l-a ajutat… Lanţul de fier l-a ferecat pe răposatul Tolstoi; deşi s-a numit şi Lev, tot nu poate să se rupă, nici să iasă din el…“.
Fără să ţină cont de marile daruri duhovniceşti ale cuviosului Varsanufie şi de aptitudinile sale administrative, s-au găsit oameni nemulţumiţi de activitatea lui.
În general, aceştia erau călugări noi, veniţi în obşte din rândurile revoluţionarilor decăzuţi spiritual. Ei nu înţelegeau nici esenţa nevoinţelor călugăreşti, nici ideea ocârmuirii duhovniceşti. Ei vroiau să producă schimbări în mănăstire, să închidă schitul şi pentru aceasta doreau să ocupe funcţii de conducere. Acest lucru a evoluat până la o răzvrătire deschisă. Din păcate, prin reclamaţii şi vorbe de cleveteală şi defăimare, ei l-au indus în eroare pe episcopul Serafim Ciceagov. Datorită dispoziţiei acestuia, stareţul Varsanufie a fost îndepărtat din schitul Optina şi numit egumen al mănăstirii Golutvinsk, una dintre cele mai sărace mănăstiri din Rusia. Acest lucru s-a produs în luna aprilie a anului 1912.
Stareţul Varsanufie a găsit mănăstirea Golutvinsk în paragină, atât pe latură exterioară, cât şi pe cea interioară. Însă, în ciuda bătrâneţii sale, a bolii şi a încercărilor grele din ultimele zile, nu s-a descurajat. Cu energia lui specifică, s-a apucat de treburile conducerii, îngrijindu-se de bunăstarea exterioară şi interioară a mănăstirii. Eforturile lui au fost covârşitor de mari şi însoţite de necazuri puternice, în principal, datorită contactului cu fraţii nedisciplinaţi.
În timpul cel mai scurt, mănăstirea a început să se înnoiască şi să înflorească. Printre altele, în timp ce poporul credincios ortodox venea de pretutindeni la stareţ pentru a dobândi vindecarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, suferinţa l-a săpat pe însuşi cuviosul Varsanufie. El a biruit-o oarecum tot anul 1912, însă de la începutul anului 1913 a început să slăbească rapid.
Trecuseră 365 de zile de la ieşirea din schitul Optina şi această perioadă trebuia să coincidă cu sfârşitul cuviosului, după proorocia fericitei Parascheva din Sarov.
Batiuşka s-a chinuit puternic şi, uneori, chiar a plâns. În afară de sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, faţă de care avea dragoste, el i-a chemat în ajutor şi pe stareţii optineni, spunând: „Batiuşka Lev, batiuşka Macarie, batiuşka Ambrozie, batiuşka Ilarion, batiuşka Anatolie, batiuşka Iosif, ajutaţi-mă prin sfintele voastre rugăciuni!“.
Pe 1 aprilie, în anul 1913, la ora şapte şi şapte minute dimineaţă şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit atât de mult şi de dragul Căruia toată viaţa lui s-a răstignit până în ultimele clipe. În acelaşi timp, trupul stareţului era îmbrăcat în schima pe care o primise în anul 1910 în taină şi în care a vrut să fie aşezat în coşciug, lăsând aceasta cu limbă de moarte.
Spre marea alinare a fiilor săi duhovniceşti, Sfântul Sinod a hotărât să fie îngropat la schitul Optina, unde i-au şi mutat trupul. Aici, în apropiere de mormintele marilor stareţi optineni, în faţa mormântului ieroschimonahului Pimen şi în rând cu marele stareţ Anatolie cel Mare, iubitul său părinte, duhovnic şi îndrumător, şi-a găsit locul de veci cuviosul Varsanufie. S-a stins marele stareţ şi şi-a găsit odihna în iubitul său schit de la Optina.
Episcopul Trifon, care îl cunoştea pe stareţ încă din vremuri îndepărtate, când era doar frate de mănăstire şi care îl respecta adânc, a zis următorul lucru: „Tu ai ştiut numai să iubeşti, numai să faci bine şi ce mare de răutăţi şi defăimări s-a revărsat peste tine! Toate le-ai primit cu supunere, asemenea lui Iov, care a suferit mult. Eu sunt martor că nici un cuvânt de osândă nu mi-a fost dat să aud de la tine cu privire la cineva… Eu, ca păstor, ştiu ce înseamnă în vremurile noastre asemenea stareţi. Învăţăturile lui sunt mai preţioase prin faptul că a unit erudiţia cu înălţimea vieţii monahale“.