Patericul

III. CUVIOSUL STAREŢ LEONID (LEV)

(1768 - 1841) (11 octombrie)

Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine,
niciodată nu se vor învrednici
 de primirea darurilor.

A. Viaţa

Primul stareţ vrednic de amintire de la Optina este Lev Nagolkin şi s-a născut în oraşul Karacev, gubernia Orlovsca, fiind numit la Sfântul Botez Lev. În lume s-a ocupat cu negustoria, lucrând ca vânzător de cânepă şi ducea cânepă prelucrată spre vânzare în locuri îndepărtate. Odată tânărul a fost atacat de un lup, care i-a vătămat o mare parte dintr-un picior. Fiind neobişnuit de puternic şi curajos, Lev a băgat pumnul în gâtul lupului, iar cu cealaltă mână i-a strivit gura. Astfel lupul neputincios a căzut din căruţă. După această întâmplare Lev a şchiopătat toată viaţa.

Priceputul şi prosperul negustor, în timpul călătoriilor sale, intra în contact cu reprezentanţi ai tuturor claselor sociale. Se familiarizase bine cu obiceiurile şi felul de viaţă al fiecăruia dintre ei. Această experienţă i-a folosit în anii de stăreţie, când soseau la el şi îşi deschideau sufletele cei mai diverşi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi.

Începutul vieţii monahale cuviosul Lev l-a petrecut la Schitul Optina, însă după aceea s-a mutat la schitul Beloberejschi (Mesteacănul Alb), unde în acel timp ocârmuia cunoscutul nevoitor atonit, părintele Vasilie Kişkin.

În scurt timp, Lev a fost tuns în monahism cu numele Leonid. Aici el a încercat să dobândească virtuţile monahale: ascultarea, răbdarea şi tot lucrul folositor. În anul 1804 a devenit succesorul părintelui Vasilie. Până la instituirea sa ca stareţ, cuviosul a petrecut câtva timp în mănăstirea Ciolnsk, unde s-a întâlnit cu ucenicul stareţului Paisie Velicicovschi, părintele Teodor şi a devenit discipolul devotat al acestuia. Schimnicul Teodor l-a învăţat pe cuviosul Leonid înalta lucrare duhovnicească, acest meşteşug al meşteşugurilor, cum se numeşte rugăciunea neîncetată prin intermediul căreia ia naştere curăţirea inimii de patimi. În acest timp, cuviosul a făcut cunoştinţă cu inspectorul seminarului din Orlovsk, egumenul Filaret, viitorul mitropolit al Kievului. Aceasta împrejurare a avut o mare importanţă pentru stareţ şi viaţa lui următoare.

După ce schimnicul Leonid a fost numit ocârmuitorul schitului Mesteacănul Alb, părintele Teodor s-a mutat la el în locuinţă. Mai târziu, mulţi alţi nevoitori din multe schituri au locuit câte doi împreună cam 20 ani. Sub îndrumarea părintelui Teodor, cuviosul Leonid a dobândit înalte daruri duhovniceşti. Însă pe părintele Teodor l-a cuprins o boală îndelungată după care i-au construit o chilie singuratică în desişul pădurii, la două verste de mănăstire, unde şi cuviosul Leonid s-a aşezat împreună cu părintele Cleopa. Cu aceşti mari nevoitori s-a unit şi cuviosul David, care a primit numirea de stareţ în anul 1808. Aici, în tăcerea pustiei, el a primit în taină marea schimă şi a fost numit Lev. Imediat după aceasta schimnicii Lev şi Cleopa s-au instalat la mănăstirea Valaam iar în anul 1812 s-a unit cu ei şi schimnicul Teodor.

Timp de şase ani au trăit marii schimnici la schitul Valaam bine încă de la început, cum scrie despre aceasta părintele Teodor: „Cu adevărat se cuvine slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea pe care a arătat-o faţă de noi, nevrednicii. Ne-a aşezat într-un loc liniştit, ferit de oameni, liber şi lipsit de gălăgie“.

Nebunul pentru Hristos, Anton Ivanovici spunea: „S-au târguit bine“. Aceasta însemna că atrăgeau la ei, prin înţelepciune şi smerenie, mulţi fraţi care veneau pentru îndrumare duhovnicească. Alături de ei s-a retras, ca să se mântuiască de adâncă deznădejde, chelarul mănăstirii, părintele Evdochie care, îndeplinind treburile lumeşti, nu putea să se elibereze de unele patimi cum ar fi mânia. Cuvioşii schimnici i-au arătat adevăratul drum către întărirea inimii, iar el a înţeles ştiinţa smereniei părinţilor, a început să se smerească şi să renască, iar ulterior a devenit el însuşi învăţător pentru fraţi. Numele lui Leonid şi al lui Teodor întotdeauna se aflau pe buzele lui. Egumenul mănăstirii, părintele Inochentie, era indignat de faptul că schimnicii i-au luat ucenicul şi s-a îndreptat cu o reclamaţie la Petersburg, către mitropolitul Ambrozie. Astfel, de la Petersburg a sosit o comisie, schimnicii au fost reabilitaţi iar egumenului i s-a făcut o mustrare puternică. Însă cunoscând firea omenească, schimnicii s-au temut să mai rămână la Valaam, mai ales după ce prinţul Goliţin a vizitat mănăstirea şi le-a acordat o atenţie deosebită. Astfel s-au strămutat la mănăstirea Alexandro-Svirsk.
În anul 1820, împăratul Alexandru I a vizitat domeniile din partea de nord. Drumul său trecea aproape de mănăstirea Alexandro-Svirsk.
Trăind acolo, părintele Teodor şi cuviosul Leonid, cu respect i-au propus stareţului să se pregătească să-l întâmpine pe împărat, deşi în itinerarul acestuia nu era pomenită această mănăstire. Părintele stareţ a ascultat sfatul schimnicilor şi în ziua menţionată de ei l-a aşteptat pe suveran la poartă. Între timp, pe drum, împăratul, după obiceiul său, i-a întrebat pe vizitii ce locuri sunt acelea şi care le sunt locuitorii. Apropiindu-se de drumul unde stătea o cruce ca semn al aşezământului monahal, arătând calea către acesta, împăratul a întrebat: „Pentru ce este această cruce?“. Aflând că nu departe se află mănăstirea Svirsk a poruncit să pornească într-acolo. Apoi a început să întrebe ce fel de mănăstire este şi cum sunt călugării. Vizitiul, care fusese de multe ori acolo, i-a răspuns că în ziua de azi a devenit mai bună decât era înainte. „Din ce cauză?“ a întrebat împăratul. „Nu demult au venit acolo schimnicii Teodor şi Lev, acum şi la strană se cântă mai bine şi în toate există o mai mare ordine“. Împăratul, care auzise de la prinţul Goliţin aceste nume, a dorit să facă cunoştinţă cu schimnicii. Printre aceia care îl aşteptau pe ţar şi care simţeau mâhnire, schimnicii au făcut o consfătuire despre cum să se poarte în cazul în care împăratul îi va vizita şi au hotărât ca ei înşişi să tacă pentru ca să nu provoace invidie fraţilor. Ajungând la mănăstire, împăratul s-a minunat de întâmpinare: „Oare m-aţi aşteptat?“. Stareţul a spus că i-a ieşit în întâmpinare după cum a fost sfătuit de schimnici. Îndreptându-se către sfintele moaşte, ţarul a întrebat: „Unde sunt părintele Teodor şi părintele Lev?“. Schimnicii n-au vorbit mult, însă la toate întrebările împăratului au răspuns cumpătat şi scurt. Ţarul a observat acest lucru şi a încetat întrebările, însă a dorit să capete binecuvântare de la părintele Teodor. „Eu sunt un monah necălugărit – a spus schimnicul smerit – sunt un simplu mujic“. Împăratul şi-a luat rămas bun în chip prietenos şi a plecat mai departe la drum.
În perioada în care a stat la mănăstirea Alexandro-Svirsk, cuviosul Leonid a ieşit uneori cu treburi în Petersburg şi din povestirile despre călătoriile sale în capitală se poate vedea că şi atunci era un adevărat schimnic clarvăzător, înzestrat cu multe daruri duhovniceşti. El mergea în vizită la o fiică duhovnicească pe care a izbăvit-o de rătăcirea sufletească din urma facerii de farmece.
Odată, schimnicul a venit la ea şi i-a cerut să se mute numaidecât în noul ei apartament care îi fusese oferit şi pe care îl refuzase. Şi a izbutit să o convingă. În timpul nopţii a pătruns în vechiul ei apartament fostul servitor cu scopul de a o jefui şi de a o ucide. Ulterior s-a descoperit intenţia lui.
După ce marele schimnic Teodor a murit, cuviosul Leonid nu a plecat imediat la schitul Optina, unde îl chemaseră episcopul Filaret Kalujski şi cuviosul Moisei – stareţul obştii.
La început l-au ţinut în mănăstirea Alexandro-Svirsk, apoi a vieţuit câtva timp la schitul Ploşceansk, unde se afla cuviosul Macarie – viitorul său ajutor din timpul stăreţiei la schitul Optina şi succesorul său neîntârziat.
În sfârşit, a ajuns la schitul Optina în anul 1829 întemeietorul ocârmuirii duhovniceşti renumite – al acelei şcoli duhovniceşti din care a ieşit toată pleiada stareţilor următori. Meritul cuviosului Leonid nu se limitează doar la întemeierea stăreţiei, ci este nemăsurat mai ales pentru faptul că că el a dat acel impuls, care a însufleţit generaţiile următoare de stareţi în decursul a 100 ani, până la sfârşitul vieţii şi înfloririi vestitului schit de la Optina. Marii stareţi Macarie şi Ambrozie au fost ucenicii lui.
Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârşitul zilelor. Era mare de statură, chipeş, iar în tinereţe avea o forţă neobişnuită, pe care a avut-o până la bătrâneţe, fără să aibă graţie şi armonie în mişcări.
Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste şi milă faţă de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice şi năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obişnuit, deoarece el a atins acea înălţime duhovnicească şi se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu. În locul discuţiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului şi îi dădea ca să-şi cunoască şi să-şi simtă nedreptatea şi în acest fel, cu tăişul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Şi ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăinţă celui credincios. Schimnicul ştia prin ce metodă să îşi atingă zelul. Iată un exemplu:
Nu departe de Optina trăia un moşier care se lăuda că, atunci când se uită la stareţul Leonid îl vede pe deplin. Acest moşier era înalt şi gras. Odată a venit la stareţ iar la acesta erau mulţi vizitatori.
Cuviosul avea un obicei: când vroia să îşi formeze o impresie deosebită despre cineva, îşi acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Aşa a procedat când a venit acest moşier şi a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie“. Boierul a început să tremure ca o frunză şi după aceea să plângă şi să se căineze, deoarece era un păcătos şi într-adevăr de 17 ani nu se mai spovedise şi nu se mai împărtăşise cu Sfintele lui Hristos Taine.
Iată o altă întâmplare. La Optina a sosit ajutorul P. şi, văzându-l pe schimnic, a gândit despre el: „De ce se tot spune că el este un om neobişnuit? La fel ca şi ceilalţi, nu se vede nimic neobişnuit în el“. Dintr-o dată stareţul i-a vorbit: „Să-ţi construieşti toate casele. Iată, câte ferestre sunt aici, atâtea case să-ţi construieşti şi tot atâtea pridvoare“. Trebuie să menţionăm că P., pe drum spre Optina, a văzut nişte locuri atât de frumoase încât s-a gândit să îşi construiască acolo casă şi şi-a făcut planul în minte, gândindu-se la câte ferestre o să aibă, iar stareţul l-a demascat. Când P. a început să se spovedească, cuviosul i-a adus aminte păcatul uitat, pe care acesta nu-l considera păcat. Odată a avut loc o întâmplare când a sosit un domn şi i-a comunicat schimnicului că a venit special ca să-l „privească“. Schimnicul s-a ridicat de pe loc şi a început „să se răsucească înaintea lui“. „Iată, poftiţi de mă priviţi“. Domnul s-a plâns de el stareţului, care l-a contrazis, spunându-i că schimnicul e un sfânt şi că răspunsul lui a fost pe măsura cuvintelor cu care i s-a adresat. După aceea domnul s-a întors la cuvios, i-a făcut metanie şi i-a vorbit: „Iertaţi-mă, părinte, pentru că nu am ştiut să vă explic rugămintea mea“. Schimnicul i-a trimis din chilie pe cei care îl vizitau şi a discutat cu oaspetele două ore. După acest lucru domnul a mai stat la Optina o lună, deseori mergând la schimnic, apoi i-a scris stareţului o scrisoare în care i-a explicat că s-a aflat în stare de deznădejde şi că schimnicul l-a reînnoit şi l-a înviat.
Un erou vestit şi renumit în războiul pentru apărarea patriei aflându-se pe drum, în apropiere de schitul Optina, a pătruns în schit şi a mers la schimnicul Leonid. Schimnicul l-a întrebat despre numele său. Generalul a răspuns că se numeşte Culnev şi că a rămas de mic fără tată, apoi a intrat într-o instituţie de învăţământ şi a terminat un curs de ştiinţe şi de atunci se află în slujbă.
– Dar unde se află mama dumneavoastră?
– Cu adevărat nu ştiu dacă se mai află printre cei vii sau nu. De altfel, pentru mine e totuna.
– Cum aşa? Sunteţi un fiu bun.
– Şi ce dacă. Mie nu mi-a lăsat nimic, a vândut toate moşiile, de aceea şi eu am scos-o din viaţa mea.
– Of, generale, generale! Cum ai decăzut! Spui că mama ta nu ţi-a lăsat nimic, dar ea abia a supravieţuit. Şi cum poţi să spui că a vândut tot? Iată că nu te gândeşti că ea nu a putut să îndure lovitura morţii părintelui tău şi soţului ei: de atunci şi până în prezent a stat înaintea lui Dumnezeu ca o lumânare nestinsă şi ca o jertfă curată şi-a închinat viaţa suferinţelor, tuturor relelor şi sărăciei pentru unicul său fiu drag, Nicolae. Iată că de aproape 30 de ani ea a trecut prin asemenea nevoinţe. Oare aceste rugăciuni ale ei pentru fiul Nicolae nu sunt o moştenire? Mulţi generali prin toate mijloacele materiale, luxoase, au avut copii nu mai buni decât nişte ticăloşi, iar Nicolae, fără mijloace materiale a ajuns general.
Pe Culnev l-au mişcat adânc aceste cuvinte simple, dar adevărate ale schimnicului. Îndreptându-se către sfintele icoane a plâns în hohote, apoi generalul, după nenumărate mulţumiri, a cerut adresa mamei sale. Şi, ajungând la ea, s-a târât în genunchi până la pat şi i-a sărutat mâinile şi picioarele… iar bătrâna lui mamă doar că nu a murit de bucurie…
Foarte reprezentativă este povestirea unui monah atonit, părintele Partenie, care l-a vizitat pe schimnicul Leonid. Monahul era îmbrăcat în veşminte lumeşti, cu toate acestea schimnicul l-a numit călugăr atonit şi i-a interzis să se prezinte înaintea lui în genunchi, aşa cum făceau de obicei mirenii. Printre vizitatori era un om care venise „să dobândească învăţături folositoare pentru suflet“. Dar, întrebându-l pe schimnic, a aflat că nu a împlinit poruncile primite mai înainte. El nu se lăsase de fumat, aşa cum îl îndemnase părintele Leonid. Cuviosul a poruncit cu severitate ca să îl alunge pe acest om afară din chilie. După aceea au sosit trei femei înlăcrimate care au adus-o pe o alta ce-şi pierduse minţile şi judecata. Ele l-au rugat să se roage pentru bolnavă. Schimnicul şi-a pus epitrahilul, a aşezat capătul epitrahilului şi mâinile sale pe capul bolnavei şi, citind rugăciuni, i-a închinat de trei ori capul şi, vindecată, a poruncit să fie dusă în arhondaric. Acestea le-a făcut stând jos, deoarece nu putea să stea în picioare, fiind bolnav şi trăindu-şi ultimele zile.
Părintele Partenie l-a vizitat pe schimnic într-o altă zi şi a văzut că bolnava dinainte se însănătoşise complet. Iar domnul care fusese alungat venise să-i ceară iertare. Schimnicul l-a iertat şi i-a reînnoit porunca. Monahul atonit s-a înspăimântat pentru că schimnicul fără să se teamă de ceea ce era rău pentru sine, făcea vindecări. Cuviosul i-a răspuns: „Eu am făcut acestea nu prin puterea mea, ci ele se petrec prin credinţa pelerinilor şi prin darul Sfântului Duh dat mie prin hirotonie; însă eu însumi sunt un om păcătos“.
Minunile săvârşite de schimnic erau nenumărate: mulţimile năpăstuite veneau la el şi îl înconjurau.
„Mi s-a întâmplat odată – scria ieromonahul Leonid (Cavelin, viitorul întemeietor al Lavrei Sf. Treime din Serghiev) – să ies din Kozelsk şi să merg în gubernia Smolensk. Pe drum, prin ţinuturile singuratice, locuitorii aflând că am ieşit din Kozelsk, au venit care mai de care să afle câte ceva despre schimnicul Leonid: «Miluieşte-ne, Doamne, cum să nu îl ştim pe părintele Leonid? Dar el este pentru noi, sărmanii şi neînvăţaţii mai mult decât un părinte».
Odată au venit la schimnic câteva feţe bisericeşti în rândul cărora se afla şi arhiereul din Kaluga, Prea Sfinţitul Nicolae, care făcuse multe neplăceri schitului Optina. Acest episcop avea intenţia hotărâtă de a-l trimite pe schimnicul Leonid în mănăstirea Soloveţ, pentru a-l pedepsi. Episcopul dinainte, Nicanor, viitorul mitropolit de la Petersburg îl respecta pe schimnic. În timpul şederii cuviosului la Kaluga, persoanele apropiate, aflând despre acesta, au îngenuncheat şi i-au făcut metanii. Şeful poliţiei, neştiind cine este, şi-a dat seama că acest lucru e un indiciu pentru o faţă bisericească de cinste şi a făcut un raport corespunzător către episcopul Nicanor. Episcopul l-a chemat la el pe schimnic şi după cum i s-a cerut, schimnicul i-a cântat simbolul credinţei după modelul kievean începând cu notele de jos şi ridicând tonul până la cea mai înaltă notă. După proverbul „cine se aseamănă se adună“, bunul episcop şi-a dat seama de cel pe care îl avea în faţa sa şi a înţeles motivul pentru care schimnicului i se făceau metanii. L-a ţinut pe schimnic lângă el câteva zile, având grijă de el şi l-a ospătat, astfel încât schimnicul, întorcându-se acasă, nu a mâncat două zile. Din păcate, acest bun arhipăstor nu a cârmuit prea mult în Kaluga şi atunci a venit episcopul Nicolae şi l-a mutat pe schimnic. Stăreţia cuviosului Leonid a durat la schitul Optina din anul 1829 şi până în anul sfârşitului său, care a avut loc în 1841, în total 12 ani. Acest interval de timp schimnicul l-a petrecut aproape ca pe o persecuţie neîntreruptă. Când a venit la schitul Optina egumenul Moisei, i-a predat acestuia conducerea duhovnicească a obştei, iar el s-a ocupat în mod deosebit de partea gospodărească şi nimic nu începea fără binecuvântarea schimnicului. La fel se purta faţă de schimnicul Leonid şi fratele egumenului Antonie, care era conducătorul schitului.
Împotriva schimnicului se afla un oarecare părinte Vasian, care se considera cel mai vechi în mănăstire şi nu recunoştea îndrumarea schimnicului. Acest părinte Vasian recunoştea numai foloasele exterioare ale omorârii timpului. Acest călugăr a fost descris de Dostoievski în romanul „Fraţii Karamazov“, sub numele de Ferapont.
De-a lungul primilor 6 ani, prigonirile nu au avut un caracter prea aspru. Însă cu trecerea timpului acestea au suferit o schimbare mult mai periculoasă. Către perioada de început, a fost trimisă scrisoarea unei oarecare Paşa Trunova, sora lui Pavel Trunov, ucenicul schimnicului. Ea povesteşte că odată, în timpul şederii sale la schitul Optina, schimnicul Leonid i-a interzis să vină la el în ziua următoare, deoarece „va fi o judecată“. „Cine va fi judecat?“ a întrebat Paşa. „Eu“, a răspuns schimnicul.
În ziua următoare toată mănăstirea a fost interogată de anchetatori, iar toate declaraţiile au ţintit către cuvios. Acesta a fost doar începutul. În anul 1835 şi mai ales în anul 1836, prigonirile s-au înmulţit. În afară de toate mărturiile mincinoase, episcopul din Kaluga a obţinut prin poliţia secretă din Moscova o declaraţie anonimă cu învinuiri la adresa schimnicului şi a stareţului. Trebuie menţionat că schimnicii schitului manifestau o preferinţă pentru cei care trăiau în mănăstire şi că schitul pricinuia mănăstirii o mare pierdere dacă el ar fi distrus iar vechea obşte ar fi fost ruinată. În cadrul anchetei stareţul a fost chemat la interogatoriu, iar schimnicului Leonid i s-a interzis să mai poarte schimă, astfel încât el a fost închis în chilie şi i s-a interzis cu asprime să primească vizitatori. Pe schimnic l-au mutat din schit în mănăstire, iar acolo l-au plimbat dintr-o chilie în alta. Cuviosul se purta faţă de aceste nenorociri cu deplină seninătate; cu cântarea „Cuvine-se…“, a adus personal în noul locaş icoana din Vladimir a Maicii Domnului, dată ca binecuvântare de cuviosul Paisie Velicikovski schimnicului Teodor. Biograful cuviosului Leonid ne spune că „odată egumenul Moisei, trecând prin mănăstire a văzut o mare mulţime de oameni înaintea chiliei schimnicului, deşi primise poruncă de la arhiereul de la Kaluga să nu lase pe nimeni să intre la el. Părintele egumen a intrat la schimnic în chilie şi i-a spus: «Părinte Leonid, cum se face că primiţi poporul? Doar episcopul v-a interzis să-l primiţi!»“. În loc de răspuns, schimnicul i-a părăsit pe aceia de care se ocupa şi i-a poruncit ucenicului să i-l aducă pe ologul care stătea în acel moment întins la uşa chiliei. Acesta a fost adus şi aşezat înaintea lui. Părintele egumen se uita la el cu nedumerire. „Iată – a început schimnicul să vorbească – priviţi la acest om. Vedeţi cum are părţile corpului paralizate? Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele necurăţate. El a săvârşit când una, când alta şi pentru toate suferă acum – e în iad de viu. Însă trebuie să-l ajutăm. Dumnezeu l-a adus la mine pentru ca să facă pocăinţă sinceră şi pentru ca eu să-l vindec şi să îl ridic. Pot eu oare să nu-l primesc? Ce spuneţi despre acest lucru?“. Ascultându-l pe cuvios şi privind la nenorocitul care stătea întins înaintea lui, părintele egumen s-a cutremurat.
„Însă Prea Sfinţitul – a şoptit el – ameninţă că vă trimite sub blestem“.
Schimnicul a răspuns: „Chiar dacă mă trimiteţi în Siberia, chiar dacă mă puneţi pe rug, chiar dacă mă băgaţi în foc, eu voi fi acelaşi Leonid. Eu la mine nu chem pe nimeni; cine vine la mine, pe acela nu pot să îl dau afară. Mulţi dintre oamenii de rând se prăpădesc din cauza nesocotinţei şi nădăjduiesc într-un ajutor duhovnicesc. Cum aş putea să îi dispreţuiesc pe cei care tânjesc după folosul duhovnicesc?“.
Părintele egumen Moisei nu a putut să-i răspundă nimic la aceasta şi tăcând s-a retras, lăsându-l pe schimnic să trăiască şi să lucreze aşa cum îi arată Însuşi Dumnezeu.
Schimnicul ar mai fi întâmpinat greutăţi dacă nu le-ar fi pus capăt mitropolitul Filaret, mitropolitul Kievului, care l-a protejat pe schimnic pentru că se afla în sinod şi de asemenea, a vizitat schitul Optina unde i-a arătat cuviosului deosebite dovezi de respect în timpul vizitei. La mitropolitul Filaret Moscoveanul a ajuns scrisoarea schimnicului Macarie prin episcopul Ignatie Briancianinov care în tinereţe a fost ucenicul cuviosului Leonid. Mitropolitul Filaret i-a scris episcopului din Kaluga: „Nu există pricină de ivire a ereziei în părintele Leonid“.
Nu cu mult timp înainte de moartea schimnicului au apărut din nou prigoniri şi în mănăstirile de maici asupra fiicelor duhovniceşti ale schimnicilor optineni. Monahiile au fost izgonite. Această prigonire a fost întemeiată pe neadevăr şi ignoranţă. Pe schimnic l-au numit mason, iar cărţile Sfinţilor Părinţi, cum ar fi scrierile Avvei Dorotei pe care el le-a dat monahilor, au fost numite „vrăjitorii“.
Cu toate acestea, înainte de sfârşitul său, monahiile au fost reabilitate, astfel încât schimnicul a murit liniştit. Cele mai bune ucenice ale cuviosului Leonid s-au ocupat în continuare de treburile lor mănăstireşti.
În primele zile ale lunii septembrie din anul 1841, schimnicul a început să slăbească şi a bolit cinci săptămâni. După suferinţe cumplite, Lev s-a mutat la Domnul pe 11 octombrie, în anul 1841. Întristarea obştii a fost nedescrisă şi mare a fost mulţimea de oameni, care l-a dus la groapă pe cel răposat.