Patericul

B. Minunile

Vindecările bolnavilor şi îndrăciţilor

Celor care sufereau de anumite boli, uneori necunoscute, în afară de sfaturi duhovniceşti, stareţul le dădea mir sfinţit de la candela nestinsă, care ardea în chilie înaintea mult cinstitei icoane din Vladimir a Maicii Domnului, singura martoră a nevoinţelor tăinuite de robul său. Povestirile despre vindecări făcute de stareţ erau nenumărate. O femeie îndrăcită, stând pe drumul care ducea de la mănăstire la schit îl ocăra pe stareţ, spunând printre altele: „Nu moare mai repede acest Macarie? A torturat toată lumea… Of, nenorocita de mine!“.

Fiind adusă la stareţ prin credinţa soţului ei, această femeie, care de câţiva ani suferea de îndrăcire, după întrebuinţarea mirului sfinţitor dat de stareţ, s-a însănătoşit complet. Mai târziu a născut un copil care ţipa puternic şi l-au adus la stareţ. Primind binecuvântarea acestuia, copilul s-a liniştit, iar zilele şi nopţile în care îi îngrozea pe părinţi cu ţipetele lui, cu mila lui Dumnezeu, au încetat.

A mai fost un caz la fel de curios. Unul dintre oamenii care făcea parte din cercul învăţaţilor avea neplăceri din cauza crizelor de nebunie. Rudele s-au sfătuit cu cei mai pricepuţi doctori, însă aceia l-au tratat acasă mult timp şi în cele din urmă l-au trimis pe bolnav peste hotare, la băi; nici acolo nu a găsit vindecare. Neînţelegând semnele evidente de îndrăcire (crizele de nebunie erau mai mari în zilele sărbătorilor bisericeşti, iar convulsiile se amplificau la atingerea lucrurilor sfinte: Sfânta Cruce, evanghelia, aghiazma şi bolnavul nu era dus de bunăvoie la spovedanie şi împărtăşanie), rudele se temeau sau nu vroiau să recunoască numele bolii. Unul dintre prietenii bolnavului, văzându-i starea neputincioasă din cauza chinurilor, l-a luat cu el şi l-a dus la mănăstire ca să se sfătuiască în legătură cu această boală neînţeleasă a lui cu stareţul pe care îl cunoştea personal. Ca să îl convingă pe cel bolnav şi să îl aducă la mănăstire a folosit nu ştiu ce şiretlic.

Chiar în momentul sosirii, stabilindu-se în arhondaric, a trimis vorbă către stareţ, fără să-i pomenească nici un cuvânt despre prietenul care a venit cu el şi nici prietenului nu i-a spus despre aceasta. În acest timp, bolnavul începuse să manifeste o puternică nelinişte – semn al unei crize care se apropia – şi a zis: „Vine Macarie! Vine Macarie!“ şi când stareţul a intrat în camera ocupată de el, îndrăcitul s-a aruncat asupra lui cu furie spunând diferite cuvinte urâte; înainte să fie oprit, l-a lovit pe stareţ. Viteazul războinic al lui Hristos, ştiind cine a făcut această mişcare cu mâna nefericitului îndrăcit, a folosit împotriva lui o armă puternică: după porunca lui Hristos, a întors repede şi celălalt obraz, rostind cuvintele Evangheliei: „Cine te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt!“. Fiind ruşinat prin smerenie, diavolul l-a părăsit pe cel suferind. Bolnavul a căzut fără simţire la picioarele smeritului stareţ şi a stat aşa mult timp într-o amorţire completă, apoi s-a sculat sănătos, nemaiamintindu-şi nimic despre această întâmplare, în care cu îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost doar o unealtă.

Câte vindecări sufleteşti se făceau în fiecare zi! Unii plecau mângâiaţi în necazuri, alţii erau treziţi din amorţirea provocată de păcate, alţii erau ridicaţi din groapa deznădejdii. Cele spuse de proorocul: „Dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea“ (Ier. 15, 19) pot fi atribuite şi stareţului. Cuvântul lui smerit era un cuvânt puternic, deoarece îl determina pe cel necredincios să se supună şi să creadă; îl ridica pe cel deznădăjduit şi încetul cu încetul făcea duhovnicesc pe omul trupesc. Deşi nu putea fi numit un bun orator, totuşi învăţăturile toate erau de mare folos. Fără îndoială, este cunoscut faptul că toţi cei care urmau cu credinţă sfaturile stareţului, care avea binecuvântatul dar al deosebirii duhurilor, dobândeau nu numai un folos sufletesc, ci şi un ajutor grabnic în treburile lor lumeşti. Exemplele de felul acesta sunt atât de multe, încât este cu neputinţă să le prezentăm în amănunt.

Clarviziunea stareţului

N.P. Kireevskaia, soţia cunoscutului filosof rus Ivan Kireevski îşi aminteşte: „În luna martie a anului 1846, părintele Macarie a fost la noi în Dolbina, iar Ivan Vasilievici pentru prima dată s-a spovedit la el; în luna octombrie a anului 1846 i-a scris pentru prima dată părintelui la Moscova şi mi-a spus: «I-am scris părintelui şi i-am pus multe întrebări foarte importante pentru mine, fără ca să-ţi spun ţie, temându-mă ca, din dragoste pentru el, să nu îi scrii ceva despre ele; sunt curios să văd când voi primi răspunsul lui. Ştiu că îi va fi greu să-mi răspundă». Nu a trecut mult timp după această discuţie şi de la poştă au sosit câteva scrisori, două dintre ele fiind semnate de mâna stareţului: una pe numele meu, cealaltă pe numele lui Ivan Vasilievici. El nici nu a deschis scrisoarea şi a întrebat: «Ce înseamnă asta? Părintele Macarie niciodată nu mi-a mai scris». Citind scrisoarea s-a schimbat la faţă şi a spus: «Nemaipomenit! Uimitor! În această scrisoare sunt răspunsuri la toate întrebările mele pe care tocmai acum i le-am trimis»“.

Neputrezirea moaştelor stareţului

Este cunoscut faptul că pe stareţul Anatolie Potapov l-au îngropat în rând cu mormântul stareţului Macarie. Când au săpat, acel mormânt al cuviosului Macarie s-a surpat, coşciugul s-a deschis şi trupul fericitului stareţ a ieşit la iveală cu totul neputrezit.

Descoperirea stareţului Macarie faţă de
stareţul Ilarion

Nu o dată i-a apărut în vedenii stareţului Ilarion părintele Macarie, însă în ultimul timp ele s-au înmulţit şi acest lucru l-a înduioşat mult pe devotatul ucenic. Stareţul Macarie i-a apărut părintelui Ilarion în vis şi i-a vorbit: „Iată că am venit la tine, Ilarioane“. Şi, ca şi cum s-ar fi grăbit undeva, a adăugat: „Acum, ca şi odinioară, am multe treburi de făcut; voi mai veni la tine, dar deocamdată, iartă-mă!“.

Într-o zi, unul dintre fraţii mai în vârstă ai mănăstirii l-a văzut în vis pe părintele Macarie, mergând în grabă de la mănăstire la schit în compania multor oameni – călugări şi mireni, printre care se afla şi el, cel ce avea vedenia.
Văzându-l pe stareţ, acesta i-a cerut binecuvântare: „Ia repede binecuvântare, pentru că trebuie să merg degrabă la schit să fiu acolo“.
Aceste vedenii îl înduioşau mult pe părintele Ilarion. În următoarele două – trei luni de boală, stareţul a pus înaintea locului pe care stătea un portret mare cu stareţul Macarie, pe care i-l dăduse una din fiicele duhovniceşti, egumena Macaria Bolotnicova.

Noaptea de 6 septembrie a fost una dintre cele mai grele pentru bolnavul Ilarion; la prima oră după miezul nopţii i s-au citit rugăciunile pentru împărtăşanie. Stareţul a cerut portretul părintelui Macarie, care stătea permanent atârnat deasupra patului şi l-a sărutat cu putere. După ascultarea rugăciunilor, stareţul s-a împărtăşit spunând cu lacrimi: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi a întrebat: „De câte ori m-am împărtăşit cu Sfintele Taine?“ (în ultimele luni, nota red.). Şi i-au spus: „De douăzeci de ori“. Din nou stareţul a început să-i mulţumească cu lacrimi lui Dumnezeu. Apoi a spus: „Chiar acum aş putea să mor, dar nu voi muri. Moartea s-a întors înapoi; e clar că trebuie să mă mai nevoiesc – nu sunt pregătit! A vrut părintele să mă ia, dar nu m-a luat; e clar că nu sunt deplin pregătit“. Şi a privit către sfintele icoane şi cu un oftat a rostit: „Tânjeşte şi se sfârşeşte sufletul meu după grădinile lui Dumnezeu. Dar facă-se voia Ta. Rău mi-e mie, blestematului, după păcatele mele. Mai bine să sufăr aici ca să primesc acolo mila lui Dumnezeu“. Nu numai o dată l-a văzut bolnavul pe stareţul său liniştit, părintele Macarie, care l-a înduioşat.