Cînd a pornit şi Sever persecuţia împotriva Bisericilor1, strălucite au fost pretutindeni mărturiile aduse de luptătorii credinţei şi deosebit de numeroase au fost ele în Alexandria, unde veneau din întreg Egiptul şi din Tebaida, ca pe un mare stadion, atleţii lui Hristos şi unde-şi primeau de la Dumnezeu cununile lor răbdînd curajos diferite chinuri şi diferite feluri de morţi2. între ei se afla şi Leonida, tatăl vestitului Origen, căruia i s-a tăiat capul lăsîndu-şi copilul foarte tînăr, dar care totuşi de pe atunci nutrea o dragoste atît de mare pentru cuvîntul cel dumnezeiesc încît găsesc potrivit să-i descriu pe scurt viaţa pentru că faima lui a crescut foarte mult înaintea tuturora.
II
Despre rîvna lui Origen încă din copilărie
Potrivit cunoscutei Historia Augusta, SeverusXVII, decretul dat în a. 201-202 oprea convertirea şi prozelitismul); Fliche-Martin, Hist. de l'Eglise II (Paris 1935), p. 113-117.
Persecuţia lui S. Sever a bîntuit şi în Africa, dovadă cazul vestitelor martire Perpetua şi Kelicitas (cf. Actele martirice, op. cit. p. 104-131).
Anul 202.
O^. Marcius Laetus, ajuns în anul 205 prefect al pretoriului. Se cunosc şi alte rude ale lui in posturi mari.
A se vedea mai sus, V, XXII.
Cine ar încerca să prezinte în scris toate amănuntele vieţii acestui om ar avea multe de spus, iar dacă ar sta să le istorisească pe toate ar trebui să scrie o carte întreagă. Cu toate acestea, pentru moment, vom expune cea mai mare parte din aceste fapte, atît de pe scurt cît va fi cu putinţă, şi puţinul pe care-1 vom spune despre el îl vom lua din epistolele şi din istorisirea celor din jurul lui, care au rămas în viaţă pînă azi.
Viaţa lui Origen îmi pare vrednică de ţinut minte aşa zicînd chiar de la leagăn. împăratul (Sept.) Sever era acum în al zecelea an de domnie3; Laetus guverna Alexandria şi restul Egiptului4, iar pe de altă parte, după Iulian urcase de curînd Demetrius la conducerea episcopală peste comunităţile acelei ţări5.
Atunci s-a ridicat vijelios flacăra persecuţiei şi o mare mulţime (de creştini) au dobîndit cununa muceniciei. Atît de mare era dragostea după martiriu, care a cuprins sufletul lui Origen, deşi el era încă într-o vîrsta fragedă1', încît se jurase să ia în piept orice primejdii, căci dorinţa lui era să sară şi să se arunce direct în luptă.
N-a lipsit mult şi era cît pe-aci să-şi piardă viaţa dacă n-ar fi intervenit cereasca şi dumnezeiasca Providenţă spre folosul altora, prin aceea că mama lui a ştiut să împiedice înflăcărarea lui.
Mai întîi ea l-a asaltat prin cuvinte calde, rugîndu-1 să-i fie milă de ea şi să nu uite dragostea ce i-o poartă. Dar cînd a văzut că la vestea arestării şi întemniţării tatălui el ajunsese şi mai mult stăpînit de dorinţa de a se jertfi ca martir, atunci mamă-sa i-a ascuns îmbrăcămintea şi aşa a fost nevoit să rămînă acasă.
Dar întrucît acum nu mai era posibil de a face altceva şi întrucît dorinţa lui crescuse cu mult peste vîrsta lui şi nu-1 lăsa să rămînă liniştit fără să întreprindă ceva, a trimis tatălui său o scrisoare plină de îndemn la martiraj7, în care-1 încuraja spunîndu-i următoarele cuvinte: «să nu care-cumva să-ţi schimbi părerea din pricina noastră!». Chiar şi numai aceste cîteva cuvinte pot servi ca cea dintîi probă despre vioiciunea cugetului prea tmărului Origen şi a simţămintelor sale religioase hotărîte.
întrucît încă de copil a fost introdus în scrierile dumnezeieşti, e de la sine înţeles că Origen a pus temelii serioase pentru ştiinţele creştine. în acest sens el s-a dedicat într-un mod cu totul neobişnuit studiului Sfintelor Scripturi, căci tatăl său nefiind mulţumit cu aceea că fiul său trecea prin ciclul ştiinţelor profane8, n-a socotit ca ceva întîmplător să-i atragă atenţia asupra Sfintelor Scripturi.
De aceea, mai presus de orice , mai mult decît în ştiinţele profane, el l-a îndemnat să se adîncească în ştiinţele înţelepciunii celei sfinte, pretinzîndu-i să înveţe zilnic pe dinafară şi să recite pasaje întregi din Scriptură9.
Şi lucrul acesta nu-i era deloc neplăcut copilului, care, dimpotrivă, muncea cu o rîvnă peste măsură, în aşa fel încît nu se mulţumea numai să cunoască simplu şi superficial înţelesul Sfintelor Scripturi, ci căuta, încă de pe atunci, ceva mai mult, vrînd să descopere vederi mai adînci, punînd în încurcătură şi pe tatăl său atunci cînd îl întreba mereu ce anume se ascunde în dosul Scripturii celei inspirate de Dumnezeu10.
6. Va fi avut atunci cam 17 ani.
7. Cum va face-o mai tîrziu, în altă persecuţie (a lui Maximin Tracul, în a. 235 cînd va scrie
Exortaţie la martiriu) cf. «P.S.B.» 8, 345-395.
8 Ibidem.
9. Scrierile lui Platon vor fi citate numai într-o singură lucrare a lui (C. Ceh.) de
peste 500 de ori.
10. Pe larg, la H. de Lubac, Histoire et esprit. L'Intelligence de VEcriture d'apris Origene,
Paris, 1050.
Ir' l'.l'NMIIII l)K CE/.AKEEA
10. De formă îl certa şi îl îndemna să nu caute nimic din ceea ce la vîrsta
lui nu putea pricepe şi ceea ce trecea dincolo de înţelesul evident al cuvinte- lor; în sinea lui, însă, el era plin de bucurie, aducînd cele mai adinei mulţumiri lui Dumnezeu, izvorul tuturor bunurilor, că 1-a învrednicit să fie tată al unui astfel de copil.
Se spune că adeseori se apropia de copil pe cînd dormea şi-i descoperea cu respect pieptul ca şi cum un duh ar fi sălăşluit într-însul şi-1 săruta, soco-tindu-se fericit că are un astfel de copil11. Acestea şi altele asemănătoare se istorisesc despre tinereţea lui Origen.
După ce însă tatăl său şi-a sfîrşit viaţa ca martir, Origen a rămas singur împreună cu mamă-sa şi cu cei şapte fraţi mai tineri, într-o vreme cînd el nu avea mai mult de şaptesprezece ani.
întrucît averea tatălui fusese confiscată de vistiernicii împărăţiei, el a fost nevoit să sufere împreună cu ai săi de cele necesare vieţii. Dar Dumnezeu i-a făcut parte de purtarea Lui de grijă prin aceea că a găsit înţelegere şi sprijin la o femeie, foarte bogată şi de neam foarte ales, dar care mai purta de grijă şi unui vestit conducător al ereticilor din Alexandria şi care se trăgea din Antiohia. Pe acesta-1 luase numita femeie ca pe un fiu adoptiv şi-i purta de grijă în chip deosebit.
Cu toate că Origen era nevoit acum să trăiască laolaltă cu acest om, a dat încă de pe atunci dovezi strălucite despre dreapta lui credinţă, căci în timp ce pe lîngă Pavel - aşa se numea omul - se aduna o mulţime foarte mare de oameni nu numai dintre eretici, ci şi dintre ai noştri, din pricina adîncii lui învăţături, totuşi Origen nu s-a învoit niciodată să se roage împreună cu el, ci păstra încă din tinereţe regula de credinţă a Bisericii, pe cînd pentru învăţăturile eretice simţea - cum zice el însuşi undeva în scrierile sale - un fel de dezgust.
întrucît în ştiinţele elineşti fusese introdus de însuşi tatăl său şi după moartea acestuia rîvna lui pentru învăţătură a devenit şi mai sporită, Origen a ajuns cu vremea să stăpînească în mare măsură foarte multe cunoştinţe de cultură generală, mai ales după încetarea din viaţă a tatălui său, ceea ce pentru vîrsta lui era cu totul deosebit12.
III
încă de tînâr, Origen propovâduieşte cuvîntul Domnului
II. Fundamentală pentru această epocă din viaţa lui Origen este monografia lui R.
Cadiou, La jeunesse d'Origene, Paris, 1926.
12. E vorba de cele două cicluri ale învăţămîntului antic: trivium (gramatica, dialectica,
retorica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica), din cunoştinţele cărora
preda şcolarilor ca să se întreţină. I. Marrou, Histoire de l'education dans l'antiquite, Paris, 1948.
13. Fuga în persecuţie era îngăduită (Matei, 10, 23).
I.Pe cînd Origen era ocupat cu învăţămîntul, au venit la el, după cum
istoriseşte undeva acest lucru el însuşi, cîţiva dintre păgîni să asculte cuvîntul
Domnului. Căci întrucît toţi fugiseră de frica persecuţiei, nu mai rămăsese în
Alexandria13 altcineva care să propovăduiască învăţătura creştină.
Aici mai jos, VI, IV, 1.
Heracla va lua locul lui Origen la conducerea şcolii catehetice, iar după aceea va ajunge episcop - în Alexandria.
E prima şcoală catehetică creştină instituită formal. Deşi depăşită, a se vedea I.N. Lun-gulescu, Şcoala alexandrină în lumina operelor lui Panten, Clement şi Origen, R. Vîlcea, 1930.
La Eusebiu, demn urmaş şi admirator al lui Origen, cuvîntul quAoooepia are mai ales sens ascetic-moral, un stil de vieţuire care te înalţă spre viaţa veşnică mai ales prin martiraj. A se vedea indicele de cuvinte greceşti ale lui G. Bardy, Eusebe de Ces., Histoire eccl. IV, Paris 1960.
Vezi şi Seneca, Epist. 114, 1.
Cel dintîi dintre ei era, cum ne-o spune însuşi, Plutarh, care, după ce a vieţuit creştineşte, s-a învrednicit de martirajul creştin14. Al doilea a fost Heracla, fratele lui Plutarh15, care a dus o pilduitoare viaţă de filosof şi de ascet, ajungînd, după Demetriu, să se învrednicească de scaunul episcopal al Alexandriei.
Origen abia avea optsprezece ani cînd a fost pus în fruntea şcolii cate-hetice16. Aici a dobîndit mari succese în timpul persecuţiilor de sub Aquila, guvernatorul Alexandriei, cîştigîndu-şi un nume foarte vestit printre toţi creştinii, datorită dragostei şi rîvnei pe care le arăta faţă de toţi martirii cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi.
într-adevăr, el le venea într-ajutor nu numai cînd se aflau în temniţe sau cînd erau anchetaţi, pînă să ajungă la sentinţa din urmă, ci şi după pronunţarea ei, pînă cînd martirii erau conduşi la moarte, dînd dovadă de cea mai mare îndrăzneală şi expunîndu-se astfel la tot felul de primejdii. Cînd căuta atît de curajos pe martiri şi cu atîta îndrăzneală îi săruta şi-i îmbrăţişa, s-a întîmplat adeseori că gloatele păgîne care-1 înconjurau se înfuriau şi stăteau gata să-1 ucidă cu pietre dacă n-ar fi simţit de fiecare dată dreapta protectoare a lui Dumnezeu, care-1 scăpa de fiecare dată în chip minunat.
Acelaşi har dumnezeiesc şi ceresc 1-a ocrotit de altfel de nenumărate ori (nici nu putem spune de cîte ori) cînd din pricina marii lui rîvne pentru învăţătura lui Hristos şi a curajului, s-a expus la tot felul de încercări. Şi atît de crîncenă era lupta dusă împotriva lui de către cei necredincioşi, încît se strîn-geau în grup şi-i înconjurau cu soldaţi casa în care locuia, din pricina mulţimii celor pe care-i învăţa adevărurile credinţei.
Şi astfel în fiecare zi prigoana împotriva lui s-a înteţit atît de mult, încît nicăieri în oraş nu mai putea fi adăpostit, fiind căutat din casă în casă şi urmărit peste tot locul, desigur din pricina mulţimii celor pe care îi adusese la credinţa creştină, dar în primul rînd pentru că viaţa lui morală dădea roadele celei mai curate filosofii17.
Sau după cum zicea el: «aşa să-ţi fie cuvîntul după cum ţi-e viaţa»18, iar viaţa sau purtarea erau pentru el doar o altă faţă a învăţăturii lui. Mai ales pe această cale, prin puterea lui Dumnezeu, a reuşit el să determine pe mulţi să-1 urmeze.
Cînd Origen a văzut că numărul ucenicilor care se strîngea în jurul lui era tot mai mare, ca unul care fusese încredinţat de episcopul Demetriu, conducătorul Bisericii, numai cu munca de catehizare, Origen şi-a dat seama că nu-i potrivit să rămînă legat numai de învăţămîntul ştiinţelor profane, de aceea l-a părăsit pe acesta, socotindu-1 nefolositor şi chiar potrivnic ştiinţei celei dumnezeieşti.
Aşa încît printr-o dreaptă cugetare, ca să nu mai fie avizat la ajutorul altora, şi-a vîndut toate scrierile vechilor scriitori profani19 cu care se îndeletnicise cu multă sîrguinţă pînă atunci, mulţumindu-se să primescă de la cel care le-a cumpărat doar cîte trei oboli pe zi20. Şi astfel timp de mulţi ani a vieţuit ca un «filosof» stînd departe de orice pofte alimentare ale unui trai îmbelşugat21. Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză, iar partea cea mai mare din noapte o inchina studierii Sfintelor Scripturi, ducînd viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului nici de pat şi nici de pernă, ci dormind numai pe pămîntul gol.
Fiind prea mare numărul şcolarilor, Origen a încredinţat altcuiva învăţămîntul general si profan, trecînd la cel creştin propriu-zis. Va reveni mai tîrziu, dar numai pentru grupe de studenţi mai avansaţi, predînd de astădată filosofia pentru adulţi.
Biblioteca pe care a vîndut-o ca să-şi asigure un trai foarte modest cuprindea, se vede, lucrări multe şi de valoare, din moment ce şi-a putut asigura strictul necesar.
«Filosofia» lui era deci de nuanţă ascetică extremă.
Matei, 10, 10; Luca, 10, 4.
Matei, 6, 34.
// Cor., 11, 27.
2.r>. Nu s-a putut stabili de ce suferinţă era vorba.
Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mîntuitorului care spun că nu ne este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminte22 şi că nici nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi în legătură cu ziua de mîine23.
Mai mult, cu o rîvnă neîntîlnită la vîrsta lui, Origen continua să trăiască în frig şi în golătate24, certînd foarte aspru pe cei din jurul său atunci cînd aceştia îl rugau să se folosească şi el de ceva din bunurile lor din pricina chinurilor pe care le vedeau cum le îndură de dragul învăţăturilor celor sfinte, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva.
Se spune chiar că vreme de mai mulţi ani a umblat numai desculţ, fără să fi luat ceva în picioare, apoi că foarte mulţi ani de-a rîndui a fost departe de a fi folosit vin sau alte mîncăruri necesare traiului, încît la un moment dat a ajuns în primejdie de boală25, periclitîndu-şi foarte greu stomacul.
Celor care priveau la felul lui de viaţă el le dădea un astfel de exemplu de trai înduhovnicit, încît pe bună dreptate a îndemnat pe mulţi din ucenicii săi sâ-i urmeze pilda, ba chiar dintre paginii necredincioşi, dintre bărbaţii învăţaţi, dintre filosofi şi încă nu dintre primii veniţi. Şi au fost şi din aceia care după ce au primit de la el în adîncul sufletului credinţa în cuvîntul cel dumnezeiesc au strălucit, la timpul respectiv, în persecuţia care a avut loc, sfîrşindu-şi viaţa cu cunună mucenice scă.
IV
Cîţi dintre cei catehizaţi de el au ajuns la martiraj
Primul dintre ei a fost Plutarh, despre care am vorbit ceva mai înainte26. Cînd a fost condus să fie omorît, puţin a lipsit ca cel despre care vorbim aici (Origen) şi care 1-a însoţit pînă ce şi-a aflat sfîrşitul să nu fie şi el însuşi omorît de ceilalţi locuitori, întrucît aceştia credeau că el ar fi adevărata cauză a morţii aceluia. Dar şi de astă dată voia lui Dumnezeu a fost aceea care 1-a ocrotit.
După Plutarh, al doilea dintre ucenicii lui Origen, care s-a dovedit a fi şi el un adevărat martir, a fost Serenus, care şi-a probat prin foc credinţa pe care a primit-o.
Cel de al treilea martir ieşit din aceeaşi şcoală a fost Heraclide, iar după el, ca al patrulea, a fost Heron: primul era doar catehumen, al doilea abia de curînd primise botezul, dar amîndurora li s-a tăiat capul. în afară de aceştia, ca al cincilea luptător pentru credinţă, ieşit din aceeaşi şcoală, a fost Serenus, altul decît cel pomenit cu acest nume înainte şi căruia, după ce a îndurat un mare număr de chinuri, se spune că i s-a tăiat şi lui capul. Dintre femei, Herais, care era doar catehumenă, şi-a sfîrşit şi ea viaţa după ce a primit botezul focului, aşa cum spune însuşi Origen undeva27.
V
Potamiana
26. VI, III, 2.
27. Toţi aceşti martiri sînt pomeniţi în martirologiul ieronimian la data de 28 iunie, cf.
H. Delehaye: Les Martyres d'Egipte, Bruxelles, 1923, p. 59. Origen însuşi vorbeşte de botezul cu
foc, în Omilia, XXIVla Luca, în româneşte în «P.S.B.» 7, p. 116.
28; Martiriul Potamianei a format un capitol din cele mai cunoscute din viaţa Egiptului creştin. II pomeneşte şi Palladiu, în Historia Lausiaca, III, cu toate că el o pune, pe nedrept, sub împăratul Maximin. Pomenirea ei figurează pe data de 28 iunie după martirologiul ieronimian şi pe data de 7 iunie, după sinaxarul grec. Halkin, «Bibliotheca Hagiografica Graeca», 1216, nr. 10.
1. Ca al şaptelea martir trebuie numărat Vasilide, cel care însoţise la locul de osîndă pe vestita Potamiana, a cărei amintire e cîntată şi azi printre compatrioţii ei28, pentru a cărei feciorie şi nevinovăţie a trupului, care erau podoabele ei, a fost nevoită să ducă lupte nenumărate împotriva unor oameni des-
trăbălaţi, întrucit, in afara de sufletul ei, frumuseţea ei trupească înflorise în toată deplinătatea ei; după ce a îndurat tot felul de cazne, la sfîrşit, după ce a suferit atît de cumplit încît numai înşirarea lor te face să te cutremuri, a fost arsă de vie împreună cu mama ei, Marcela.
Se istoriseşte că judecătorul Aquila29 (aşa se numea el) după ce a poruncit ca tot trupul ei să fie supus la chinuri cumplite, în cele din urmă a ameninţat-o că va fi dată pe mîna gladiatorilor s-o necinstească pe rînd. Pentru o clipă ea s-a recules şi a cerut judecătorului să-şi pună planul în aplicare, răspunsul ei dîndu-ţi să înţelegi că ea ar fi acceptat această tîrguială ruşinoasă.
Dar abia apucase să spună acest cuvînt în legătură cu sentinţa dată, că îndată s-a şi apropiat de ea Vasilide, unul din ostaşii de gardă, şi a condus-o spre locul de osîndă. întrucît gloatele o înjurau şi o batjocoreau cu cuvinte spurcate, el o proteja de ameninţările nelegiuiţilor, arătând faţă de ea atîta milă şi îngăduinţă âncît fecioara a primit simpatia care i se arăta, indemnînd pe bărbat să se dovedească curajos, spunîndu-i că va cere în clipa în care se va întoarce la Domnul ca să-i poată răsplăti omului pentru toată bunătatea pe care i-a arătat-o.
îndată după ce a rostit aceste cuvinte, ea a îndurat cu vrednicie moartea: din talpă pînă în creştet, pe tot trupul i s-a turnat încet şi în repetate rânduri smoală fierbinte.
Iată ce luptă a putut indura această vestită fecioară! N-a trecut multă vreme că şi Vasilide a fost pîrît de tovarăşii săi pentru o pricină oarecare, cerîndu-i-se şi Iui să depună un jurămînt. El a declarat însă cu tărie că lui nu i cade să mai jure, întrucît e creştin, lucru pe care îl susţine cu toată îndrăzneala. La început s-a crezut că ostaşul glumeşte, dar întrucît el stăruia cu străşnicie, l-au dus şi pe el în faţa judecătorului şi, întrucît şi aici s-a arătat de neclintit, a fost aruncat în lanţuri.
Apropiindu-se de el ceilalţi fraţi creştini şi întrebîndu-1 care-i cauza acestei hotărâri neaşteptate şi stranii, el a răspuns că la trei zile după moartea ei i s-a arătat Pptamiana martira, i-a pus o coroană pe cap şi i-a spus că s-a rugat lui Dumnezeu pentru el şi că s-a dat răspunsul că şi el se va învrednici cît de curînd de acelaşi sfîrşit. Faţă de un astfel de răspuns, fraţii i-au împărtăşit îndată pecetea Domnului30, încît în ziua următoare, după ce a strălucit susţi-nînd ca martir credinţa creştină, i s-a tăiat şi lui capul.
Se istoriseşte că mulţi alţi locuitori din Alexandria au trecut îndată la învăţătura lui Hristos în vremea de care vorbim, pentru că pe cînd dormeau, Potamiana li s-a arătat şi i-a chemat.
Despre Aquila am amintit mai înainte: VI, III, 3.
Adică l-au botezat. El pare să fi fost catehizat de Origen.
Atâta despre acest subiect.
VI
Clement Alexandrinul31
Clement, urmaşul lui Panten, a avut conducerea şcolii catehetice din Alexandria pînă în această vreme32, aşa încît şi Origen poate fi socotit a fi făcut parte dintre ucenicii săi33. Din informaţiile cronologice pe care le dă în prima carte a «Stromatelor» sale34, reiese că Clement şi-a încheiat lucrarea sa cu moartea împăratului Commodus, de unde deducem că ea a fost scrisă pe vremea dinastiei lui Sever, a cărui epocă tocmai o descriem şi noi35.
VII
Despre scriitorul Iuda36
In aceeaşi vreme, un alt scriitor cu numele Iuda, prezentînd în scris un tratat despre cele şaptezeci de săptămîni (de ani) din proorocia lui Daniel, ne-a lăsat o cronologie care ajunge pînă în al zecelea an de domnie a împăratului Sever, în care susţinea că venirea lui Antihrist, de care vorbea toată lumea, ar fi aproape, aşa încît furia prigoanei pornite împotriva noastră tulbura cumplit cugetele multora.
VIII
Despre o faptă neobişnuit de îndrăzneaţă a lui Origen
31. în traducerea făcută de Rufin textul acestor două capitole (VI şi VII) apare inserat în
mijlocul cap. III, 8, probabil pentru că acolo s-a mai amintit de Panten şi Clement. Oricum e
pentru prima oară că e pomenit Clement la conducerea şcolii catehetice.
Adică pînă pe vremea împăratului S. Sever.
Nu-i chiar sigur că Origen l-ar fi avut pe Clement ca dascăl, Bardy, o. c. I, 94.
Stromate I, XXI, 140, 7, trad. rom. pr. D. Fecioru, «P.S.B.» 5, pag. 93.
Stromate I, XXI, ed. cit. 97.
Necunoscut.
Matei, 19, 12.
1. Pe cînd conducea şcoala catehetică din Alexandria, Origen a săvîrşit o faptă care mărturiseşte în mod copleşitor, pe de o parte, că mintea lui era încă destul de necoaptă şi de copilărească, dar pe de altă parte, aduce şi dovadă strălucită despre credinţa şi despre puterea lui de renunţare. Căci el ori va fi înţeles prea simplist şi prea copilăreşte cuvintele «sînt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor»37, ori se va fi gîndit că în felul acesta ar împlini cuvîntul Mîntuitorului, ori, în fine, fiind încă tînăr şi trebuind să propovăduiască adevăruri dumnezeieşti nu numai în faţa unor bărbaţi, ci şi înaintea femeilor, pentru a putea îndepărta din mintea celor necredincioşi orice posibilitate de bănuială sau de învinuire de viaţă imorală, a crezut că trebuie să împlinească în toată deplinătatea acel cuvînt dumnezeiesc. în acest
scop şi-a dat toată sîrguinţa ca fapta lui să rămînă necunoscută celor mai mulţi dintre ucenicii săi.
Cu toate acestea, oricît ar fi dorit-o, Origen nu a reuşit să păstreze ascunsă o astfel de faptă. într-adevăr, cînd a aflat despre ea Demetriu, întîistă-tătorul Bisericii egiptene, la început şi-a arătat cea mai mare admiraţie faţă de o faptă atît de îndrăzneaţă, aprobîndu-i rîvna şi sinceritatea credinţei, încura-jîndu-1 şi cerîndu-i să aibă voinţa tare şi îndrumîndu-1 să se dăruiască de acum înainte şi mai mult operei sale catehetice.
Aceasta a fost la început atitudinea episcopului.
Dar la scurt timp după aceea, cînd a văzut ce mare succes are Origen şi cît este de cunoscut şi de admirat de toţi, lăsîndu-se mînat de mărunte socoteli omeneşti, episcopul a căutat să-1 învinuiască în scris înaintea episcopilor din toată lumea de o faptă cu totul nebunească, deşi cei mai cunoscuţi şi mai cinstiţi episcopi ai Palestinei, şi anume cel de Cezareea şi de Ierusalim, socotind că Origen e vrednic de o răsplată şi o cinstire şi mai mare, l-au hirotonit38 întru presbiter.
Origen a regretat mai tîrziu castrarea sa (In Math. Comment., XV, 3, Migne, P.G. 13, 1257). Pe de altă parte se ştie că Meliton de Sardes, deşi era eunuc, ajunsese episcop.
Caracalla.
VI, VIII, 6.
Despre amîndoi vorbeşte Eusebiu mai încolo: VI, IX şi XI.
Iar întrucît Origen ajunsese de mare vază, numele lui devenind cunoscut în toată lumea în urma virtuţii şi înţelepciunii, Demetriu, neavînd alt temei pentru care să-1 judece39, i-a făcut un mare cap de acuză din acea veche faptă a lui din tinereţe şi a avut îndrăzneala să învinuiască şi pe episcopii respectivi care l-au ridicat la treapta preoţiei.
Aceste lucruri se petrec de fapt ceva mai tîrziu. Căci pentru moment Origen îndeplinea la Alexandria încă nestingherit aceeaşi lucrare de învăţătură dumnezeiască pentru toţi care-1 căutau zi şi noapte, dăruindu-se în toată bună vremea învăţăturilor dumnezeieşti şi ucenicilor săi.
După ce Severus a domnit mai bine de optsprezece ani, i-a urmat la tron fiul său Antonin40. în această vreme printre cei ce s-au purtat vitejeşte în timpul persecuţiei şi care au fost ocrotiţi de Providenţa lui Dumnezeu în lupta pentru mărturisirea credinţei, s-a numărat şi un oarecare Alexandru, despre care adineauri am amintit41 că îndeplinise slujba de episcop în Ierusalim. El a făcut o atît de strălucită mărturisire în favoarea credinţei în Hristos, încît i s-a încredinţat scaunul numitului episcopat, cu toate că Narcis, predecesorul său, era mea in viaţă .
IX
Despre minunile săvîrşite de Narcisus
Atunci se priveghea toată noaptea.
După cum se va vedea mai departe, era vorba de lepră.
Ar fi primul caz de viaţă eremitică.
în unele manuscrise se spune că ar fi venit ca un fulger din cer.
Astfel pe temeiul unei tradiţii transmise de fraţi din gură în gură, cetăţenii acelei comunităţi (creştine din Ierusalim n. tr.) istorisesc, între alte fapte minunate săvîrşite de Narcisus, şi pe următoarea:
Odată, cu ocazia privegherii celei mari din Vinerea Paştilor43, se spune că diaconilor li s-a terminat untdelemnul, fapt care a provocat o foarte mare mîhnire asupra mulţimii. Atunci Narcisus a poruncit celor care aveau sarcina să îngrijească de luminatul lămpilor să scoată apă din fîntînă şi să o aducă la el.
Porunca fîindu-i îndeplinită pe loc, episcopul a rostit o rugăciune asupra acestei ape, după care a poruncit cu o puternică credinţă în Dumnezeu să o toarne în lămpi. S-a executat şi acest lucru şi, printr-o putere mai presus de orice aşteptare, printr-o minune dumnezeiască, firea apei s-a schimbat, pre-făcîndu-se în ulei şi se pare că mulţi din fraţii de acolo ar fi păstrat pînă în vremea de azi un rest din uleiul acela ca dovadă a minunii săvîrşite atunci.
Dar despre viaţa acestui om se mai istorisesc şi alte multe fapte minunate vrednice de a fi pomenite, între care şi cel următor. întrucît nişte oameni nelegiuiţi nu se puteau împăca nicicum cu firea lui hotărîtă şi aspră, de teamă că dacă ar fi prinşi vor trebui să fie crunt pedepsiţi, întrucît cugetul lor era încărcat de multe fărădelegi, au luat-o ei înainte, urzind împotriva lui o lovitură şi punîndu-i în cîrcă o calomnie îngrozitoare.
Iar ca să dea şi mai multă siguranţă afirmaţiei lor, ei şi-au întărit pîrile prin jurăminte: unul ajurat să piară de foc dacă minte, altul să-i fie trupul mîn-cat de nu ştiu ce boală44, iar al treilea, să-şi piardă vederea ochilor. Dar nici în chipul acesta, cu toate jurămintele lor, nici unul dintre creştini nu le-a dat atenţie din pricină că viaţa plină de asceză şi de virtuţi pe care o ducea Narcisus strălucea mai tare decît toate aceste minciuni.
Cu toate acestea nici el n-a putut răbda răutatea spuselor lor, iar fiindcă de mult îşi dorea o viaţă cu adevărat filosofică, Narcisus a părăsit întreagă comunitatea Bisericii, ascunzîndu-se în deşert45 şi trăind mulţi ani în locuri neştiute de oameni.
însă nici marele ochi al dreptăţii n-a rămas nepăsător faţă de cele petrecute, aşa încît în scurtă vreme cei nelegiuiţi au fost pedepsiţi fiecare după cum s-ajurat. Cel dintîi a ars cu toată familia, s-ar zice fără o cauză precisă, ci doar dintr-o simplă scînteie căzută pe casa în care locuia, aşa încît într-o singură noapte el însuşi cu tot ce a avut s-a făcut scrum46. Celui de al doilea i s-a umplut trupul dintr-o dată din creştet pînă în tălpi de boala cu care se osîndise.
8. Cît despre cel de al treilea, cînd a văzut cum s-au sfîrşit cei dinaintea lui, cutremurîndu-se de groaza dreptăţii negreşelnice a lui Dumnezeu, care vede totul, a mărturisit în faţa tuturor urzelile puse la cale de toţi trei şi în căinţa sa s-a sfîrşit într-un plîns continuu, aşa încît pînă la urmă şi-a pierdut vederea ochilor. Acestea au fost pedepsele suferite de cei nelegiuiţi pentru minciuna lor.
X
Episcopii de Ierusalim
întrucît Narcisus se retrăsese dintre oameni, încît nimeni nu ştia unde se mai află, întîistătătorii Bisericilor vecine s-au gîndit să aleagă şi să hirotonească alt episcop. Acesta s-a numit Dios, dar nici el n-a păstorit timp îndelungat şi a fost urmat de Gherman, iar acesta, de Gordios47. Pe vremea păstoririi acestuia, ca şi cum s-ar fi întors din nou la viaţă, a apărut din nou Narcisus şi a fost rugat de toţi să preia din nou locul cel dintîi între fraţi, căci în urma retragerii sale şi a modului său de vieţuire48 şi mai ales din cauza răzbunării de care l-a învrednicit Dumnezeu, toţi îl cinsteau încă şi mai mult decît înainte.
XI Alexandru
Nu se cunosc date despre viaţa lor.
Iarăşi termenul «(piA.ooo
Problemele transferării episcopilor şi a păstoririi a doi episcopi în aceeaşi localitate se vor lămuri la sinodul I ecumenic.
în cuvîntarea sa la sfîntul Grigorie Taumaturgul (P.G. 46, 905), Grigorie de Nyssa afirmă că Alexandru fusese episcop la Capadochia. Dar aici Eusebiu nu vorbeşte de o transferare, ci de o hirotonire a lui Alexandru, cf. Bardy, o.c. p. II, p. 100.
Deoarece, din pricina vîrstei prea înaintate Narcisus nu mai era în stare să-şi îndeplinească cuviincios obligaţiile de serviciu, Providenţa dumnezeiască a chemat pe Alexandru, despre care am mai spus49 şi am spus că fusese episcop al altei dioceze, să împartă cu Narcisus slujba episcopală, în urma unei descoperiri pe care acesta o avusese într-o noapte.
Aşa se explică de ce, ca şi cum aici ar fi fost vorba de o poruncă dumnezeiască (întrucît el venea din pămîntul Capadochiei, unde fusese ridicat de mai înainte la scaunul de episcop)50, Alexandru a pornit spre Ierusalim să se roage şi să viziteze locurile sfinte; or, oamenii de aici l-au primit cu mare bunăvoinţă şi nu i-au mai îngăduit să se întoarcă la ai lui. Căci noaptea au avut şi ei parte de o descoperire, cînd un glas foarte limpede a spus celor mai zeloşi dintre ei cerîndu-le să iasă înaintea porţilor cetăţii lor şi acolo să-şi primească episcopul cel rînduit lor de Dumnezeu. Oamenii aşa au făcut şi în înţelegere cu episcopii vecini l-au silit pe Alexandru mai de voie, de nevoie să rămînă la ei51. De altfel însuşi Alexandru aminteşte într-o epistolă particulară trimisă Antinoiţilor52, care s-a păstrat pînă în vremurile noastre, că Narcisus ducea împreună cu el activitatea legată de acelaşi scaun episcopal, căci iată cu ce cuvinte se exprimă el spre sfîrşitul epistolei: «Vă salută şi Narcisus cel de una sută şaisprezece ani, care a administrat mai înainte acest scaun episcopal şi care şi acum stă alături de mine şi mă ajută cu rugăciunile lui, îndemnîndu-vă totodată şi el să trăiţi în pace». Aşa stau lucrurile.
După moartea lui Serapion vrednicia episcopală din Biserica Antiohiei a primit-o Asclepiade, care s-a distins şi el în vremea persecuţiei ca mărturisitor.
La instalarea lui face aluzie Alexandru în epistola către locuitorii Antiohiei, în care spune textual: «Alexandru, robul şi prizonierul lui Dumnezeu, către prea fericita Biserică a Antiohiei, salutare întru Domnul. Domnul mi-a dat să port nişte lanţuri uşoare53 atunci cînd am înţeles, în vremea întemniţării mele, că, potrivit dumnezeieştii Providenţe, Asclepiade e mai bine pregătit după vrednicia credinţei sale şi a primit episcopatul sfintei noastre Biserici din Antiohia».
El subliniază că această epistolă a trimis-o prin Clement, atunci cînd scrie la sfîrşit următoarele cuvinte: «Vă trimit această epistolă, domnii mei şi fraţii mei, prin Clement54, preafericitul preot, bărbat virtuos şi cinstit, pe care şi voi îl cunoaşteţi şi-1 veţi recunoaşte. Prezenţa lui aici, potrivit Proniei şi voii Domnului, a întărit Biserica Domnului şi a făcut-o să crească»55.
XII
Serapion şi scrierile atribuite lui
Eusebiu mai aminteşte şi de alte cazuri asemănătoare în Laodiceea.
Localitate întemeiată de împăratul Adrian în amintirea favoritului său, Antinoos. Ştirea lui Eusebiu e cea dintîi informaţie despre viaţa creştină din acea localitate.
Poate că Eusebiu a calculat greşit întemniţarea lui Alexandru, care ar fi avut loc totuşi
în jurul anului 203, iar nu cu 8 ani înainte, cum ar reieşi din scrisoare.
Nu e sigur dacă acest Clement va fi Clement Alexandrinul, deşi din alt pasaj aşa ar reieşi (VI, XIV, 8).
A se vedea şi V, 19.
Poate la o erezie iudaizantă.
Cf. V, XIX, 1-2.
1. Despre îndeletnicirile literare ale lui Serapion se pare că ni s-au păstrat ştiri şi la alţi scriitori, dar pînă în zilele noastre nu cunoaştem decît următoarele: una adresată Lui Domnus, un personaj care în vremea persecuţiei s-a dovedit slab şi a trecut de la credinţa în Hristos la superstiţia iudaicească56; alta Către Pontius şi Caricus, amîndoi oameni de ai Bisericii57,
