Paul goma amnezia la romani

Puţin le pasă Ceauşeştilor şi Popovicilor de popor. Pe ei, în ordine. Ierarhică, îi interesează Puterea, nu Adevărul. Şi nu se pot menţine la puterea aceea, decât prin întoarcerea pe dos a adevărului.

Dar să ne întoarcem la lupta-pentru-pace (care va fi ea foaaaarte grea, dar nu-1 înspăimântă pe vajnicul Titus Popovici). Desigur, „campania” nu a fost declanşată după catastrofa de la Cernobâl, însă Ceauşescu, dacă are geniu, atunci are geniul de a „întoarce” în folosu-i, mai ales, catastrofele: inundaţiile şi secetele, cutremurele de pământ şi chiar prăbuşirea economiei – toate acestea constituiseră prilejuri de încă o „campanie”, de încă o „mobilizare”, de încă un „front” (să se observe terminologia militară).

Nenorocirea de la Cernobâl? Mană cerească pentru Ceauşescu. Ridicând glasul cu două tonuri, în „lupta pentru pace”, ţine un discurs din care fiecare „parte” înţelege ce îi convine:

Occidentalii, în special americanii, să creadă că Ceauşescu este. Mai antisovietic ca oricând, pentru că cere.„dezarmare totală”;

Sovieticii să ştie că Ceauşescu le este, în continuare, fidel, pentru că în problema Cernobâl, a întors-o cu abilitate: nu despre accidentul la o centrală „paşnică” vorbeşte el, ci despre. Pericolul unui conflict nuclear;

— Pacifiştii occidentali să îl considere un „verde” (de-al lor.).

Dar românii, „poporul român”, vorba lor (a Ceauşeştilor, a Popovicilor)? Poporul român să se mulţumească (şi să mulţumească din inimă) pentru. „independenţă”; să fie fericit că se trage (direct) din daci şi din romani; să fie fericit că sărbătoreşte. „2500 ani de la prima atestare documentară a Geţilor”.

Să fie, deci, fericit poporul român pentru că face agricultura cu săpăliga şi căniţa; că „roadele pământului”, atâtea câte sunt, „pleacă la export” (nu contează că occidentalii au decis, după Cernobâl, o temporară sistare a importului de produse alimentare – de prin 1981, pâinea şi laptele şi carnea şi legumele noastre se duc în URSS); să fie fericit românul şi să termine de construit centrala de la Cernavodă (de tip Candu, ceauşizat după metoda sovietică, adică: economii de cea 40% la ciment şi armături metalice.), să o facă şi pe cea de la Piatra Neamţ (după licenţă sovietică, tip. Cernobâl).

Să mai fie fericit poporul român că. Luptă pentru pace – „cea mai nobilă luptă”.

Şi, aşa, din luptă în luptă, azi-mâine, vor ajunge românii şi pe „culmile cele mai măreţe” – care, după Cernobâl, preluând o vorbă mai veche, vor fi. Nu „în sus”, ci. Dar să amintim zicerea: „După explozie, înveliţi în cearceafuri albe, toţi tovarăşii, se vor îndrepta în ordine şi disciplină – ca să nu se creeze panică – spre cel mai apropiat cimitir”.

Căci lupta pentru pace, ea.

APELE NORDULUI NU MAI CURG SPRE SUD.

CI SPRE EST. Difuzat la postul de radio Deutche Welle, august 1986

Presa franceză din acest sfârşit de august a primit cu interes ştirea potrivit căreia Biroul politic al PCUS a hotărât (la 15 august 1986) oprirea imediată – şi definitivă – a lucrărilor pe cele două gigantice şantiere de. Abatere a apelor Nordului spre Sud, cum se spunea în folclorul şantierist sovietic.

Ca locuitori ai acestei planete, desigur, ne bucurăm de această hotărâre, în sfârşit, înţeleaptă. Dacă proiectul ar fi fost pus în aplicare, consecinţele climatice (prin creşterea calotei glaciare arctice) ar fi fost catastrofale. Fiindcă prevedea – după cum numele i-1 indică – să inverseze cursul a două fluvii din Rusia europeană: Pecioara şi Dvina şi a două fluvii siberiene: Obi şi Irtâş. „Europenele” ar fi trebuit-după „inversare” – să se verse în Volga (ca să restabilească nivelul Mării Caspice, în scădere, şi să irige zonele Don, Cuban şi Caucazul de Nord), iar „Siberienele” să „stropească” Asia Centrală, cu deosebire Kazahstanul. Desigur, după metode cantitative, ruseşti şi după sovieticele baraje (cât mai mari – adică cele mai mari din lume), care ar fi „produs” cele-mai-mari lacuri de acumulare – din lume, desigur (suprafaţa acoperită de ape, în partea europeană, ar fi fost „de peste 200000 km p”, adică suprafaţa actuală a României, cât despre partea siberiana.).

Desigur, această hotărâre se înscrie în politica noului ţar, Gorbaciov: totdeauna cel-nou se consolidează pe „spinarea” celui-vechi. Şi cu toate că nu ne imaginăm nici o clipă că Gorbaciov ar fi fost influenţat numai (sau în cea mai mare parte) de opiniile intelectualilor sovietici, trebuie să le pomenim: încă de la anunţarea acestui proiect faraonic, mai cu seamă scriitorii (tot ei!) au început să bombardeze înaltele-instanţe cu proteste, cu studii, cu cereri; tot scriitorii au mobilizat oameni de ştiinţă: geografi, meteorologi, biologi, sociologi, care au formulat prognoze şi „inventare” ale monumentelor istorice ameninţate de lacurile-de-acumulare (desigur, în Rusia europeană); Congresul Scriitorilor din RSFSR (decembrie 1985) a trimis o moţiune de protest, atât Kremlinului, cât şi UNESCO-ului. Un academician, precum M. Lemeşev – care este şi expert ONU în materie de ecologie – nu a ezitat să dea interviuri în presa occidentală în legătură cu „ameninţarea planetară” constituită de proiectul sovietic.

Ca să avem o idee de gigantismul lucrărilor: pe „şantierul siberian”, doar canalul de derivaţie ar fi trebuit să aibă 2230 km lungime (aproximativ distanţa. Aeriană între Bucureşti şi Madrid), în jur de 170 m lăţime, şi 12 m adâncime. Dar asta nu este totul: apa ar fi trebuit „urcată” cu cea 500 m – drept care trebuiau construite paliere de. Pompare, desigur (erau prevăzute patru „trepte”), în scopul de a iriga 4,5 milioane de hectare (ceea ce ar reprezenta cea un sfert din suprafaţa agricolă totală a României – ceea ce nu ar fi rău, pentru România, dar pentru imensa Rusie?)

Aşadar, apele Nordului – care trebuiau să curgă spre Sud – îşi vor continua drumul spre Oceanul Arctic.

Din păcate, la recenta plenară a Biroului politic al PCUS nu s-a pomenit un alt proiect, cel dunărean.

Din 1983 se vorbeşte – cu discreţie tipic sovietică – de „canalul Dunăre-Bug”, destinat să irige. „sud-vestul Ucrainei”.

Încă din 1985 „se lucrează”, însă nu cunoaştem traseul exact al acestui canal. Oricum, pentru a suge apă din Dunăre şi a o trimite să irige „sud-vestul Ucrainei” până la Bug, (în linie dreaptă, cea 350 km), cei-mai-mari-constructori-de-canale-din-lume au de traversat două „baraje” de apă sărată, amândouă orientate nord-sud: laguna Cunduc (lungă de cea 30 km, cu o lăţime medie de 10 km) şi Limanul Nistrului (lung de peste 40 km, lat de, în medie, 10 km). Cum vor proceda sovieticii? Dacă vor să păstreze „dulceaţa” apei din Dunăre, vor trebui să ocolească, prin nord, întâi laguna, apoi limanul (repetăm: amândouă sărate); însă Bugeacul, deşi. Stepă, în această zonă este „zebrat”, atât de coline care depăşesc 60 m altitudine (doar 60 m, însă pe distanţe de 20 – 30 km), cât şi – acum vorbim numai de Basarabia – de patru albii de râuri: Cogâlnic, Sărata, Hagider şi Alcalia, largi de kilometri şi. Doar la câţiva centimetri de nivelul mării. Vor tăia sovieticii canal propriu-zis, cu „paliere” de ridicare. Apoi de coborâre, apoi iar de ridicare a apei? Ar fi în stare.

După cum ar fi în stare să aleagă alt traseu – o soluţie tipic sovietică: să taie doar vreo 15 km de canal între braţul Chilia şi laguna Cunduc; să „astupe” tot sistemul lagunar de pe litoralul basarabean – în linie dreaptă, paralel cu malul Mării Negre, cea 60 km; de la punctul extrem nord-estic al lagunei Burnas să mai aibă de „tăiat” doar vreo 30 km de canal, până la limanul Nistrului – pe care, de asemenea, să-1 „astupe” (ca să-1 îndulcească.); iar dacă vor fi porniţi pe economii, vor reduce la jumătate ultima porţiune de canal – dacă vor traversa lacul Budachi (Tekirghiolul basarabean).

Oricare soluţie vor alege sovieticii, rezultatul va fi acelaşi: devastarea, în continuare, a sudului Basarabiei. Spunem: devastare, în continuare, pentru că, în 1980, din chiar presa sovietică, aflasem că cea 50000 hectare de teren agricol fuseseră scoase din circuit (şi, probabil, nu vor reintra în următoarele două cincinale), fiindcă fuseseră „irigate” cu apă din. Lagune. La această ispravă trebuie să mai amintim asasinarea Nistrului: o dată prin catastrofa chimică din 1982, de la Drogobâci (barajul – de pământ – al unui „lac” în care erau depozitate „deşeurile” a cedat şi întreg conţinutul s-a deversat în Nistru

— Şi vor trece decenii până când va mai creşte iarbă pe malurile fluviului, de peşti să nu mai vorbim); a doua oară prin construirea, la Moghilev, a unei noi hidrocentrale – al cărei lac nu se va umple înainte de 1988, drept care, în aval, fluviul a devenit un pârâiaş anemic (şi otrăvit).

Iar acum sovieticii vor să sugă apă şi din Dunăre. Proiectează să extragă în jur de 1000 mc/sec. Zicându-şi (pentru că nu întreabă pe nimeni) că, oricum, din punctul în care îşi vor plasa gura (de canal, de pompă, de ventuză), nu mai sunt decât câţiva kilometri până la mare unde apa (dulce) tot s-ar fi vărsat degeaba.

Din nefericire, nimic nu e „ degeaba” în materie de apă.

Să rezumăm: sovieticii vor să ia, din Braţul Chilia, 1000 m cubi pe secundă; numai că debitul minim al Dunării, la punctul Ceatalul Ismailului (adică înainte de a se „împărţi” pe cele trei braţe) era măsurat, în 1975, la cea 2000 mc/sec. Este adevărat că Braţul Chilia este cel mai „bogat” (iar ruşii l-au „îmbogăţit”, prin mari lucrări de dragaj), însă nu constituie jumătate, ci doar 2/5. Şi cum nu vor avea posibilităţi de stocare (să „extragă” doar în perioadele de dubii maxim

— Adică în lunile mai şi aprilie), vor pompa atunci când vor avea nevoie, adică vara. Dar mai este ceva: din 1975, de când datează această măsurătoare (a debitului minim), Dunărea a scăzut în proporţii îngrijorătoare: în acest din urmă deceniu, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România şi-au dublat cantitatea de apă extrasă din Dunăre pentru nevoi industriale şi de irigaţie, iar barajele hidrocentralelor nu au aranjat deloc lucrurile; dacă mai amintim şi lucrările de îndiguire din Deltă (altă crimă a lui Ceauşescu) – lucrări care vor interzice acestui „burete” să-şi joace rolul compensator, atunci înţelegem că ne îndreptăm cu paşi rapizi spre o catastrofa ecologică.

Şi chiar dacă sovieticii vor renunţa şi la proiectul canalului Dunăre-Bug, chestiunea Dunării româneşti – şi nu doar româneşti, fiindcă fluviul este european – va rămâne.

Cât timp? Până se vor trezi şi intelectualii români să dezbată, să protesteze (aşa cum, de pildă, au. Protestat împotriva distrugerii monumentelor istorice)? Sau până când, în locul lui Ceauşescu, va veni altcineva care va „deceauşiza”, printre altele, şi apa Dunării?

„LA QUINZAINE LITTERAIRE”, AUGUST 1986 Difuzat la postul de radio Deutsche Welle, 12 august 1986 -

De obicei – şi din nefericire – multe din bunele intenţii rămân doar bune-intenţii; rar de tot o rea-intenţie ajunge să fie, odată aplicată, faptă-bună. Este cazul numărului special al revistei La Quinzaine litteraire din august 1986. Intenţia îi aparţine directorului, cunoscutului de nevindecat tovarăş de drum, Maurice Nadeau: acesta, după ce, în urmă cu 30 ani, i-a fost dărâmat de pe soclu (şi din inimă) Marele Idol – Stalin – şi-a căutat alinare şi rost la picioarele altor idoli (cărora el le spune: ideal.): Mao, Castro, Enver Hodja, Tito, Ceauşescu – niciunul nu i-a scăpat: însă pentru că, din nefericire pentru el, realitatea îi contrazice fără milă „idealul”, Maurice Nadeau, la bătrâneţe, s-a întors la sursă; adică acolo unde a avut loc Marea Revoluţie din Octombrie: la URSS. De altfel, acesta este titlul generic al numărului special: URSS 86. Iar editorialul – semnat, desigur, de Maurice Nadeau – se numeşte: „Un alt climat”. Titlu pudic şi prudent, fiindcă, în text, autorul, după ce dă o copită în dreapta, o pălmuţă în stânga, îşi dezvăluie noul „idol-ideal” în persoana lui Gorbaciov.

Intenţia, am mai spus-o, era cum nu se poate mai. Bună: de aceea, fugind ca de ciumă de buni cunoscători ai totalitarismului, în general, ai celui sovietic, în special, precum J-F. Revel, Alain Besancon, J-M. Benoist, Andre Glucksmann şi alţii, cu toţii ieşiţi din „mantaua” lui Raymond Aron – Nadeau şi-a ales ca pivot al dezbaterii pe „strălucitul sovietolog Moshe Lewin” (aşa-i spune Nadeau); pentru a da în ochii europenilor oarecare credibilitate, a făcut apel la Francois Fejto şi la Michel Heller, însă i-a pus alături de un Alexis Berelovici şi un Efim Etkind; de asemenea, a solicitat colaborarea lui Alexandr Zinoviev. Desigur, colaborează şi câţiva francezi.

Din fericire, numărul special din La Quinzaine litteraire a ieşit, nu doar altfel, ci pe dos decât dorise, voise mereu-tânărul tovarăş de drum, Maurice Nadeau. Deşi el însuşi, în editorial, anunţă că, de pildă, în articolul lui Berelovici, vom face cunoştinţă cu „noul freamăt de libertate” (de la Moscova, desigur, din acest an, '86); deşi înţelege, din articolul lui Etkind, că, în URSS, ar fi în curs „o epocă de reabilitări” (literare), deşi ne asigură că Zinoviev, în intervenţia sa, îl atacă pe Reagan şi a sa definiţie a URSS, ca „Imperiu al lui Satan”, deşi încheie cu speranţa (mereu speranţa!) că Gorbaciov va fi un „super-Hruşciov”, cititorul care nu se lasă descurajat de. Speranţa lui Nadeau, va avea surprize dintre cele mai agreabile. Fiindcă, în afară de editorialul lui Nadeau şi de interviul luat „strălucitului sovietolog Moshe Lewin”, toate celelalte materiale sunt serioase, ponderate, deci credibile.

Francois Fejto începe astfel: „După cum Nixon era mult mai popular la Bucureşti şi la Varşovia decât la New York, Gorbaciov este mai popular la New York, Londra, Paris – decât la Moscova. În cel mai fericit caz, sovieticii aşteaptă, să vadă rezultatele – pe care le prevăd, de altfel. Ce a adus „nou„, Gorbaciov? Campaniile împotriva alcoolismului? A absenteismului? A corupţiei? Faptul că se vorbeşte „deschis„ despre aceste tare ale societăţii? Dar ce anume se face ca să fie extirpate, măcar corijate? Nimic – decât discursuri mobilizatoare pe care sovieticii le-au auzit, recent, din gura lui Andropov (şi el pornise „campanii„, botezate, atunci „o nouă cotitură„. Singura noutate: Gorbaciov este mai avar decât predecesorii săi în promisiuni”.

Mai departe, Fejto scrie: „Gorbaciov pare să încline spre dezi-deologizarea conducerii, în vederea pragmatizării (cuvintele-cheie fiind calitate-randament-sobrietate-eficacitate). Foarte bine, dar cum? Poate Gorbaciov să diminueze cheltuielile militare? Nu. Să „mobilizeze„ mâna de lucru pentru „mari şantiere„ – ceea ce Stalin putea, altădată, Gorbaciov nu poate, azi. Poate Gorbaciov să reorganizeze agricultura – să zicem, după modelul Ungariei? Nu – în URSS aşa ceva ar deveni o adevărată revoluţie. Poate să stimuleze productivitatea? Cum să o facă, fără a provoca creşterea nivelului de viaţă?”

În privinţa „strategiei internaţionale, Fejto constată: „S-au înşelat, ca de obicei, occidentalii care aşteptau de la Gorbaciov concesii spectaculare, ca să-şi credibilizeze „pacifismul”. Campania din Afganistan continuă, războiul de uzură dus prin Jaruselski împotriva poporului polonez continuă, URSS înarmează, mai departe, Nicaragua, Angola, Siria, Libia. „Propunerile” sale privitoare la „dezarmare” strălucesc prin lipsă de originalitate şi de seriozitate”.

Fejto încheie astfel: „Expansiunea ideologică este cea imaginată de Andropov, de pe când era doar şeful KGB: URSS să conteze mai puţin pe „devotamentul„ partidelor comuniste occidentale, cât mai ales pe cele social-democrate – declarate sau nu (Fejto nu scrie numele lui Giscard d'Estaing, o facem noi – n.n.), formaţii politice sau curente care, fără a-şi declara marxism-leninismul, susţin fără rezerve, pe plan internaţional, politica URSS. Dar chestiunea principală rămâne aceeaşi: va putea URSS, fără schimbări de structură, fără a renunţa la militarizarea excesivă, fără să încurajeze spiritul critic – va putea, fie şi cu „omul nou, Gorbaciov„ să dea un nou suflu economiei – pe care se bazează prezenta şi viitoarea ei forţă?”

Că, într-adevăr, se întâmplă ceva şi se aşteaptă şi mai mult – este evident; că ceva se mişcă în imobila Rusie – incontestabil, însă „freamătul” pe care îl aşteaptă Maurice Nadeau în întreaga societate sovietică se simte, ca totdeauna în momente de schimbări-de-domni, numai în cultură, cu deosebire în literatură şi artă. Din articolul lui A. Berelovici aflăm că la Congresul Scriitorilor (iunie '86), nu numai că a fost schimbată vechea conducere, dar a fost atacată cenzura, atât faţă de texte „contemporane”, dar, mai ales, faţă de scriitorii consideraţi „trădători”: Gumiliov, Merejkovcki, Zamiatin; s-a cerut publicarea operelor complete ale lui Pasternak (deci şi a Doctorului Jivago), ale Armei Ahmatova (deci şi a Recviemului), de asemenea, publicarea scrierilor lui Hlebnikov, A. Platonov, Sologub. Este adevărat: această revendicare nu este nouă, însă în iunie '86 a fost formulată cu aproape violenţă.

Berelovici observă că şi cei mai acerbi critici nu au debordat perioada brejneviană – cu o excepţie: Voznesenski – care a cerut condamnarea oficială a tezelor jdanoviste din 1946. În rest, criticile şi doleanţele scriitorilor s-au învârtit în jurul „cazului Tvardovski” – fost director al revistei Novâi Mir. Să amintim rolul considerabil jucat de Tvardovski şi de Novâi Mir: încă de la sfârşitul anului 1953, la puţin timp după moartea lui Stalin, aici au fost publicate două articole care au pus în cauză realismul socialist ca „metodă artistică”, de asemenea, „conducerea”, de către partid a literaturii (Pomeranţev: „Despre sinceritate în literatură” – să ne aducem aminte că „sinceritismul” a avut ecouri şi în România, însă la noi, „sincerii” au fost pe loc pedepsiţi); şi cronica la Pădurea rusească a lui Leonid Leonov, în care Marc Şceglov scrie că personajele negative din literatura sovietică nu sunt „rămăşiţe ale trecutului”, ci. Produse ale sistemului. Ca urmare, în 1954, Novâi Mir este condamnată de către Plenara Uniunii Scriitorilor, iar Tvardovski destituit. In 1958, revenit în fruntea revistei, Tvardovski încearcă să libereze literatura – şi publică, în 1961 romanul Kira Gheorghievna de Viktor Nekrasov (tema întoarcerii din lagăr, a tentativei de adaptare a foştilor deţinuţi, precum şi responsabilitatea celor care au tăcut); în 1962, O zi din viaţa lui Ivan Denissovici de Soljeniţân; în 1963 Tvardovski însuşi publică partea a Ii-a a Tiorkiniadei („Vassili Tiorkân pe lumea cealaltă”) – „cealaltă” fiind, vai, tocmai „aceasta”; în 1964 Pe malul Irtâşului de Serghei Zalâghin, primul roman care denunţă colectivizarea; în 1965, Morţii nu mai suferă – primul roman care denunţă incapacitatea militară a condamnatului şi mai ales nepăsarea partidului faţă de soldatul-om. Cu un asemenea „trecut”, Tvardovski a fost alungat de la Novâi Mir în 1970.

Acum, în 1986, evocând „cazul Tvardovski”, scriitorii sovietici sunt convinşi ca „întâia mare ocazie” (cea consecutivă congresului al XX-lea) fusese pierdută; o parte dintre ei, cei mai optimişti, speră că, acum, ar putea fi „a doua mare ocazie” – dacă. Dacă, după expresia unuia: „dacă, după primul atac, în care ai căzut, te-ai putea ridica, pentru al doilea”. Berelovici (în care Nadeau îşi pusese atâtea speranţe.) scrie: „Cum să nu dorească schimbări, liberalizare, scriitorii sovietici? Însă aceşti 30 ani care s-au scurs de la congresul al XX-lea i-au făcut sceptici. Spre deosebire de 1956, când apăruse o mişcare profundă, azi „curentul nu trece„: chiar cei care cred în voinţa lui Gorbaciov de a provoca schimbări, se îndoiesc, în primul rând, de posibilităţile, în al doilea rând, de cinstea lui. La fiecare schimbare-de-domn, cel nou făcuse promisiuni de „înnoire„. Şi azi, generaţia de la '56 este cea mai activă – dar a îmbătrânit: cei mai radicali şi mai activi dintre ei au fost împinşi în disidenţă, apoi în exil; alţii au ales calea compromisului – şi s-au compromis. Generaţiile care au urmat nu sunt deloc dispuse să se angajeze în luptă, fiindcă refuză să se „politizeze„. Se discută încă”. Berelovici scrie mai departe: „cuvintele sibilinice ale noului secretar al Uniunii, Karpov. Acesta, după ce a fost ales democratic, de către scriitori, a spus: „Dacă vom face o paralelă prea acuzată cu dezgheţul (aşa era numită perioada de după congresul al XX-lea, după titlul unei nuvele a lui Ehrenburg – n.n.), dacă vom confunda democraţia cu demagogia, vom risca să cădem. În disidenţă„. Nu se ştie dacă avertismentul a fost formulat doar la adresa scriitorilor, doar la adresa partidului – sau a ambelor părţi”.

Berelovici explică, în continuare, care sunt efectele „modei Gorbaciov” adică ale „criticii” ale, îndemnului la „transparenţă” (celebrul „glasnost”): permisiunea venind de sus, „spontaneitatea” (ca şi sinceritatea) dau impresia de critică-de-comandă – suspecta, deci. Sovieticii s-au obişnuit să audă aceleaşi persoane criticând, azi, cu severitate, ceea ce lăudau ieri.

Şi totuşi, se întâmplă câte ceva – mai ales în teatru – dar numai la Moscova: un impresionant număr de piese „critice” (chiar „denunţătoare”, acuzatoare) sunt jucate şi, desigur, cunosc o mare afluenţa de public. De la texte doar-critice (spaţiul locativ, carierismul, birocraţia etc.), până la o piesă care face încă senzaţie: Dictatura conştiinţei de M. Şatrov, pusă în scenă de M. Zaharkov la teatrul Lenkom. Acţiunea se petrece azi, în redacţia unui jurnal pentru tineret: careva are ideea de a re-face „procesul” (fictiv) al lui Lenin din 1920, rezemându-se pe texte ale Nadejdei Krupskaia. Jurnaliştii care „joacă” procesul (lui Lenin), în fapt fac procesul socialismului, cu martori ai acuzării şi ai apărării, procuror, avocat. Primul martor al acuzării este. Verhovenski, personaj din Demonii de Dostoievski; acesta îşi expune teoria despre socialism: egalitate în sclavaj pentru mase; puterea pentru câţiva – putere care se exercită prin teroare, denunţ. Verhovenski apare – în piesă – ca Demonul socialismului – de altfel, un alt personaj spune: „într-adevăr, Verhovenski este Pol Pot, este propriul nostru trecut”. Ca martori ai acuzării mai apar: un bolşevic, „pur” la început, dar corupt numaidecât de putere şi avantaje materiale; un comunist, pentru care scopul-scuză-mijloacele; un membru al „Sutanelor Negre”, care, de la pogromurile din timpul ţarismului trece, cu plăcere – şi cu eficacitate – în Ceka; în fine, un tânăr care visează revenirea „puterii puternice” – al cărei „portret” şi 1-a lipit de parbrizul maşinii. Un alt personaj (din piesă) îl întreabă pe tânăr: „Portretul cui?”. Tânărul (personaj) nu răspunde, în schimb, sala strigă, în cor: „Stalin!”. La un moment dat, actorii (care interpretează jurnalişti care, la rându-le, „joacă” personaje istorice) părăsesc măştile, succesive, simultane: dând impresia că improvizează, ei, actorii, interpelându-se pe numele mic, discută despre problemele lor, de teatru, de aprovizionare, comentează evenimente politice, culturale, chiar judiciare. Regizorul Zaharkov şi „animatorul” acestui joc-al-adevărului, un actor foarte popular, Iankovski, avuseseră intenţia să extindă dezbaterea în sală, cu sala – dar şi „liberalismul gorbaciovian” are limitele lui.

Berelovici conchide: „Spectacolul cu Dictatura conştiinţei marchează limita libertăţii sub Gorbaciov. Dar cât timp va dura? Şi va reuşi această excepţie să astupe prăpastia dintre intelighenţie şi putere? Avem toate motivele să ne îndoim: deziluziile, scepticismul sunt prea adânci, gesturile de „bunăvoinţă„ prea timide şi, mai ales, prea tardive. Cu toate acestea, Moscova, acum, pare vie, mişcată însă vorba unui proverb: şi muribunzii mişcă.”

Nu ne vom opri la interviul acordat de către „strălucitul sovieto-log Moshe Lewin”; pentru că acesta îşi începe monologul prin îndemnul: „Trebuie neapărat să depolitizăm discursul nostru despre URSS” – ceea ce ni se pare elocvent. Vom da însă un singur exemplu din rezultatele cercetărilor sale (strălucite, depolitizate) asupra. „opiniei publice în URSS”. Moshe Lewin susţine morţiş că aşa ceva există. „De exemplu?”, cere jurnalistul francez. „De exemplu”, răspunde Moshe Lewin, „maiştrii din industrie: fiind „ochii şi urechile„ puterii, maiştrii raportează starea de spirit {nastroennie) a muncitorilor. Or această nastroennie nu constituie opinie publică?”

Dacă mai adăugăm că tot „opinie publică” este faptul că „cititorii scriu redacţiilor”, ne-am făcut o imagine definitivă despre strălucirea sovietologului în chestiune.