Paul Goma bonifacia



Yüklə 1.17 Mb.
səhifə1/23
tarix26.10.2017
ölçüsü1.17 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23

Paul Goma

BONIFACIA

PRIMA PARTE.

Abia acum o descopăr.

O descopăr abia acum, deşi sare î n ochi, deşi de la î nceput î mi sărise ori poate de aceea nu o luasem î n seamă. De un an şi două luni suntem colegi de an, de grupă; mai mult: face şi ea parte din categoria „babacilor”; ne salutăm de câte două ori pe zi, la -vedere şi la revedere; mai mult: cam o dată pe săptămână schimbăm câteva cuvinte cu prilejul „stătutului-ş i-servitului”.

Şi totuşi, o descopăr abia acum.

Acum, la acest curs de ceva (introducere într-o chestie în care mai fusesem introdus acum zece-unsprezece ani, în prima studenţie: rămăsesem tot pe dinafară), în timpul căruia, pentru întâia oară, nu mai reuşesc să-mi văd de ale mele, cele ne-studente ş ti. Privirea îmi tot pleacă spre stânga şi uşor spre spate, înspre acolo unde şi cum stă de un an şi două luni – totdeauna în ultimul rând ocupat din amfiteatru; ca totdeauna, cu totdeauna, în stânga-i, Fata-Popii (î n timpul liber numită Georgescu Georgeta), replica ei pe uscat, pe slab, negru, zbârcit, pilos (şi dac-aş spune: blănos?); acolo, aşa, masticând amândouă larg, pe lat, ierbivornic; somnolând amândouă, la cursuri; fumând amândouă, în pauze; venind-plecând amândouă, mereu alături, oriunde, nedespărţite. Precum obiectul şi umbra sa.

Abia acum o descopăr. Acum, după ce mi-o descoperise cineva care nu pusese vreodată piciorul în acest amfiteatru, nici pe stradă n-o văzuse: Alee.

Zice aseară, la restaurantul Casei Scriitorilor, fostul meu coleg de închisoare, Alee:

— E rândul tău să-mi faci un serviciu!

„În sfârşit”, zic eu, în gând, aseară, la Casa Scriitorilor, la masa lui Alee şi a Lilei. „în sfârşit, încetează sensul unic!”: de un an şi două luni, de când revenisem la suprafaţa lumii, ca re-student, cine pe cine depana cu ţigări, cu invitaţii la masă, cu chiar bani? Alee pe mine; cine pe cine, din când î n când, invita la restaurantul Casei Scriitorilor? Fireşte, el pe mine: cei de teapa mea nu pot accede î n acest templu al literaturii, al valorii, decât ca invitaţi ai unor literatori, se înţelege, valoroşi, binecunoscuţi, „în sfârşit”, îmi zic, „mi-a, vorba lui, venit rândul să-i fac un serviciu (ah, de câte ori i-am spus, de câte ori 1-am rugat, 1-am şi beştelit! Să nu mai întrebuinţeze cu prietenii acest cuvânt de servitor, de servicitor: un adevărat prieten nu-i poate cere unui prieten adevărat: „fă-mi cutare serviciu”, fiindcă serviciul cerut unui prieten anulează prietenia desigur, nu să-1 invit eu pe el la restaurantul Templului Inginerimii Sufleticole, până atunci, mai va!; nici să-i strecor, eu lui, îndelicat, o hârtie de douăşcinci, să aibe de-buzunar pe-o săptămână încheiată, dar orişicâtuşi: chiar dacă balanţa de plăţi n-are să se echilibreze dintr-atâta, are să pornească pe calea cea bună şi dreaptă nu-i aşa?”

Ba taman aşa; ba da, cum altfel.? Încuviinţez din toată inima, din cap

(am gura plină). Dar Lila:

— După unii autori, formularea cea mai fericită, mai prietenească ar fi fost: „E rândul meu să-ţi cer un serviciu.” – aşa ceva-cumva.

— Nu mă interesează unii-autori, eu citez din unul singur.

— Tânărul Marx.

Nu ştiu cine a rostit. Nu ştiu dacă eu – da sau ba. Ştiu că 1-a oprit pe alee din galop – nu pentru multă vreme:

— El î n subsol, la bibliografie, eu î n text.

Dacă ar fi continuat cum î ncepuse, chiar cu î ntreruperea marxtineretică, Alee ar fi ies it la (un) mal. Nici de astă dată Lila nu-1 î ntrerupsese – eu cu atât mai puţin – se opreşte singur: ticurile prind a-i munci obrazul, mai cu seamă buzele (mai cu seamă buza de sus devenită, chiar de şi-a pus demult dinţii, teribil de musculoasă, de aproape cornoasă – eu, dac-aş fi el, mi-aş lăsa musteaţă: să-mi acopere buza în permanentă mişcare, în continuă căutare, trompiformatică); mormăie, geme uşurel, acum ticurile i-au cuprins întregul trup: se răsuceşte sacadat, prin zvâcnete în dreapta, în stânga, se ridică de pe scaun, se reaşază. În această dezordine simetrică este vădită diagonala (Ion Omescu îi lansase, într-o zi, în celulă: „Stăpâneşte-te, iubitule: produci o penibilă senzaţie de derivă.”). Şi pe mine mă deranja vizual piezişarea mişcărilor trupului şi a, fatal, ideilor, însă pe unde am convieţuit-supravieţuit cel puţin eu încercam să opresc deriva aceea, la propriu; cum se opreşte ea în realitatea-reală: cu mâna.

Şi de astă dată î i pun mâna pe braţ:

— Spuneai de un serviciu.

Alee se luminează. (Şi) fiindcă se opreşte din piezişare.

E-hei, de câte ori i-am pus mâna pe braţ, acolo, î n î nchisoare, cât am stat împreună, la Gherla; apoi după ce ne-am regăsit, în libertate – adevărat, aici de mai puţine, aşa că, după câte o diagonalizare-derivare la care doar asistam, el îmi reproşa, zâmbind, însă eu ştiam că serios: „De ce nu m-ai tras de mânecă?”

— Felicită-mă, zice Alee senin, adresî ndu-se doar mie. Mi s-a aprobat ediţia a doua!

— Din toată inima, zic. Şi la mai a zecea!

— Puţintică răbdare, vine şi a zecea, deocamdată să rezolv problema hârtiei cu a doua – măgarii, î mi fac o mie de mizerii.

— Parcă spuneai că s-a făcut; că s-a aprobat., î l întrerup.

— Aprobat pe hârtie, nu şi cota, hârtia.

— Asta era? Mă luminez eu. Credeam că cenzura.

— Cen-zu-ra? Se lăţeşte de mirare Alee. Ce să caute, la mine, cum î i zici?

— Ce caută, cum î i zic, la alţii, î ncerc eu.

— Eu nu sânt alţii! Cenzura! Ea mi-a aprobat editarea, ea mi-a aprobat tacit reeditarea – ce mai vrei?

— Eu, să vreau? Nu, eu nu mai vreau – credeam că are să se remarce mai-ul; nici vorbă.

— Măgarii de la hârtie refuză să-mi dea cota. Cota mea!

— Minţi, face Lila. Ţi s-a aprobat cota, porţia ta, dar tu.

— Porţia mea! Ce, în literatură suntem ca la-nchisoare, nimeni nu primeşte mai mult nici mai puţin decât cel de-alături?

— Era vorba de hârtie, nu de ţurţoi, zic eu, prosteşte, însă Alee nu m-a luat în seamă, î şi urmăreşte hârtia lui:

— Şi nu e normal? Se miră el. Cartea mea trebuia trasă, de la î nceput, î n hai să nu zicem: un milion, dar î n cel puţin două sute de mii – nu-i normal?

Nu-i normal să-mi dublez, tripleze cota, porţia, ca să vă fac vouă plăcere.

— Pentru a doua ediţie?

— Mi se adresează mie, pe mine mă somează să răspund.

Ridic din umeri. Mormăi:

— Pe mine mă-ntrebi? De unde să ştiu ce-i normal în materie de reeditare.? Probabil pentru că nu cunosc normalitatea editării.

— Ţi-a zis-o! Jubilează Lila.

— Ce mi-a zis-o? Se miră, prompt, Alee. Cum mi-a zis-o? Dar eu vorbeam de valoare, nu de editare! Am depăşit demult faza editării.

—. ai ajuns î n a revalorificării, zic, dar nimeni nu mă aude.

Nu de tine vorbeam, face Lila. Ce te uiţi aşa? Nu de tine.

— Nu de mine? De cine? Şi de ce? De ce nu vorbeai de mine? Te rog să vorbeşti clar, explicit – de cine.? De ce?

E momentul să folosesc iar mâna. O pun pe braţul lui:

— Să revenim la, î n fine, serviciu. Nu-mi place termenul, dar dacă tu spui că e rândul meu să-ţi fac un, ăsta.

— Ce-ce-ce to-tot.?

—. nu văd cum ţi-aş putea fi util î n această fază: reeditarea.

— Cum nu? Dar se vede cu ochiul liber! Chicoteşte Lila. Îi cedezi cota de hârtie pentru cea de a patra ediţie a romanului tău!

Alee, neliniştit, cată înjur; apoi se uită la Lila; la mine; din nou la ea:

— Care roman? Face el cu durere. Care ediţie a patra?

— Acum nu mai suferă: atacă. Mă, voi. Voi.

— Iar acum e nedumerit şi rănit.

Lila râde cu hohote. Zâmbesc şi eu: gluma a fost bună. Alee însă o găseşte din contra – zice: „cu atât mai proastă, cu cât n-am timp de aşa ceva.” – şi se ridică de pe scaun, atins.

Îl apuc de braţ, îl silesc să se reaşeze. Dar nu pot amâna ciondăneala dintre ei, deşi mă străduiesc, deşi, în alte împrejurări izbutisem. N-oi fi punî nd destulă inimă, dar cum să intervin, când ei se ceartă pe mine? Lila î l acuză pe bărbatu-său că prietenia lui pentru mine se manifestă „economic”: prin ţigări, prin invitaţii la masă, banii-de-buzunar-din-care-să-mi-cumpărpâine (citat întocmai din Lila), însă n-ar mişca Doamne fereşte, degetul mic pe lângă ştabii Uniunii Scriitorilor: Stancu, Hobană, lancu, Chiriţă pentru deblocarea situaţiei mele, în general, a romanului predat în special.

La acestea Alee i-o întoarce: ba el a mişcat – şi nu doar degetul mic – dar dacă nu-i nimic de făcut cu cazul meu., mi-a şi spus-o, Este că ţi-am spus asta şi nu o singură dată? Mă ia el drept martor în chestiunea-cazului

(meu), Deblocarea situaţiei tale trebuie atacată în mod logic, adică să publici mai î ntâi î n periodice, abia apoi să te gândeşti la volum – or ce-a făcut ea, Lila, la Gazeta ei Uter ar ăl Nimic!

La care Lila zice, liniştită, că Alee minte (ca un neruşinat), se şi miră că nu i-a căzut nasul: ea a încercat în mai multe rânduri, cu mine de faţă: n-a reuşit, Alee ştie bine de ce: situaţia mea fiind mai aparte, cazul trebuie deblocat la î nalt-nivel, de ştabii de la Uniune cu care el, Alee se trage de brăcinar ca între vechi tovarăşi de ilegalitate şi pe lângă care a intervenit pentru tot felul de pipiţe care-şi imaginează că chestia talentului e ca a ţâţelor: răsar la pubertate şi cresc şi creeeesc – de ce nu intervine şi pentru prietenul lui?

Iar Alee zice că el o î nţelege foarte bine pe Lila: geloasă pe pipiţe ca pipiţe, tinere – dar mai ales ca pipiţe cu talent.

Ca de obicei, Tânărul Alee calcă voios în străchini, aşa că intervin energic î n virtutea.

— Şi cine mai ştie î n virtutea a ce:

— Vă mulţumesc pentru masă, dar sânt obligat să plec.

Rândul lor să mă prindă de câte o mână, cu toate că nu apucasem a mă ridica de la masă.

— Bun, zic, constaţi ndcă tăcerea instalată promite să se prelungească cel puţin cinci minute. De acord, fac ce-mi ceri, dar ce? M-am î ntors către Alee.

Ce să fac?

Alee îmi mulţumeşte din privire: şi pentru că întrerupsesem harţa cu Lila dar şi pentru că ştia el ce ştia: când pun această întrebare, în fapt, spun că sânt gata să fac ceea ce î ncă nu mi-a cerut explicit să fac.

— Am o idee genială! Anunţă Alee cu ochi scăpărători, mai corect: sticlitori.

— Contrariul m-ar fi mirat, mormăie Lila, apoi, aplecându-se spre mine: Până şi personalul tehnic de la Gazeta a înţeles cum sade cazul: acum câteva zile îmi zice tovarăşa Geta-Mitralieta, dactilofraga noastră: „Vaaai, doamna Lila, da ce bine-arătaţi de când sunteţi î n vorbă cu domnu Alee”.

„Nu-s numai în vorbă; şi-n act'„, zic. „Daaaa?”, face ea pe niznaia. „Da”, zic, „şi cum, mai-bine-arăt: arăt mai blondă?” „Aaa, păi nu, nu mă gândesc la chestia asta, de coloare”, zice Mitralierografa Geta şi chicoteşte în de ea, gâdilicită, „ziceam de faptu' că v-aţi unit viaţa cu un geniu, tre' să vă vie cam greu, da-aşa-i soarta omului, când ne gândim ce greu i-a venit Iu' doamna Beethoven cu soţu, da şi ce sinfonii măreţe-a scris dânsu!”

Pun mâna stângă pe braţul drept al Lilei şi strâng: mâna dreaptă pe braţul stâng al lui Alee; nu strâng: din privire î l î ndemn să continuie. Numai că Alee a uitat ce î ncepuse a spune.

— Aveai tu o idee., î l ajut.

— Genială! Prinde el din zbor. Mi-a spus Gelu Petrescu. Sau poate Vlad lonescu. Mi-a spus că ai o colegă de grupă.

— Una tânără; una vlăstară; una mică-mică-mică, n-are nici puţică – dar însetată de cunoştinţe; una d-aia de vrea să afle din propria-ţi gură cum stăm cu libertatea ca necesitate î nţeleasă ş i mai cu seamă cum, ce ş i pe unde se scobea de zor tânărul Marx-und-Moritz.

De astă dată Alee nu mai sare de pe scaun, ci se î nfundă î n el (până la sprincene); de acolo priveşte în jur, să vadă dacă vorbele Lilei fuseseră auzite; şi cum. Acum privirea-i hăituită aleargă, caută ceva de care să se atârne, un adăpost; pe cineva să-i sară î n ajutor.

Nu demult o î ntrebasem pe Lila: „De ce-1 înţepi pe Alee de faţă cu străini?”

Mă luase dintr-o bucată: „Dacă te simţi străin cu noi, ce cauţi la noi?”

La urma urmei, treaba numai a lor. Al treilea se î nş ala totdeauna – când intervine. Am î nceput a î nvăţa lecţia.

— Uite cum procedăm, mă aplec î nspre Lila. Un minut, pe ceas, vorbeşte el – de acord? Minutul următor e al tău – eşti de acord să fac pe arbitrulcronometror?

— Transmite-i că-i cedez ş i minutul meu.

Îi fac semn lui Alee să vorbească.

Numai că întreruperea 1-a făcut iar să uite ce voia să spună.

— Aş a că. Aş adar.

— Ochii i-au căpătat acea lucire stranie, ca de febră.

Aş a că.

— Tot nu găseşte, se agită, zvâcneşte, saltă.

— Că Vlad sau Gelu ţi-a spus că am o colegă de grupă care.

— Şi cu mâna î i dau intrarea.

— Exact: care! Alee a găsit. Care-i fata lui Coiu. Ba nu, altfel î l cheamă: Coială, nu, altfel, dar tot aşa – uite că nu-i mai ştiu numele!

Lila şi cu mine zâmbim. Nu atât de ceea ce rostise Alee, ci constaţi nd că el nu î nţelegea de ce î ncepusem prin a zâmbi (iar acum râdem î n hohote).

— Dezolat, zic, după ce mă potolesc, dar n-am nici o colegă de grupă care să poarte. Să, î n fine, suporte un astfel de nume.

— Zici că Gelu ţi-a spus? Întreabă Lila. A rostit el, cu gura lui de intelectual binişor cocoşat, ochelarist, un asemenea cuvânt? N-a murit de rus ine? Deloc? Nu nu i-au crăpat ochelarii? I-au supravieţuit?

— Cine? Care, crăpat, cum, supravieţu'.? Întreabă Alee rătăcit. De ce să moară? Cine moare? Te rog nu mă-ntrerupe! Iar am uitat.

— Colega mea de grupă, î l ajut eu. Î n afară de numele pe care nu i-1 ştii, ce altceva nu mai ştii despre ea?

— Despre ea? Ştiu tot! Doarme pe ea! Tot timpul, ca o.

— I dormitul ei! Bagă de seamă Lila. Ce ai tu de gând să faci cu o gagică dormindă? „Tot timpul, ca o.”?

— Ca o ce? Cine să facă: eu? Nimic!

— Atunci de ce ne baţi la cap cu dânsa? Î ntreabă Lila.

— Cu dânsa? Care? Eu te bat la cap? Cum te bat – ba tu te baţi!

— O clipă, o clipă! Îi opresc eu. Deci, după Vlad lonescu, aş avea o colegă de grupă care doarme tot timpul – nu poate fi decât Georgescu Georgeta, fata popii Georgescu-Supliment.

— Nu-i supliment! Î l î nlătură Alee. Nu-i Vlad, e Gelu. Nu prea-i popă.

— Nu-i prea-prea, ori nu prea-i foarte popă? Î l întărâtă Lila.

— Nu prea.

— Cine să preafi e? Î ntreabă Alee.

— Preasfinţia sa, domnule: e, sau nu e popa?

— De unde să ştiu, face Alee, dintr-o dată stins. Nu-i deloc popă!

— Nu el, ea, î ncerc eu. Î nseamnă că e vorba despre altă.

— Alta, alta – stai că-mi aduc aminte (Alee s-a trezit, acum aproape vibrează), are un prenume foarte. Binecuvântat, în genul Benedictina.

Sau Buonavista.

Sau Benemerenta, zice Lila.

— Benemerenta eşti tu! Grasă, balenoasă.

— Eu, grasă?

—. uleioasă, doarme la cursuri, mănâncă tot timpul.

— Vrei să spui:?

— Asta-i, domnule! Una murdară, împuţită, grasă!

— Ba pardon! Protestez eu. Dacă vorbim despre una şi aceeaşi, te înşeli: nu-i deloc murdară – aş zice: din contra.

— Aaaa! Face Lila. O î ndeaproape cunoşti – altfel de unde ştii că e, cum zici: din contra? Chirăie Lila.

— Fiindcă am stat de câteva ori alături, ba o dată chiar ni s-au atins genunchii, crezi că ai mei s-ar fi atins de ai ei, ne-curaţi, î mpuţiţi, cum atât de ales se exprimă Alee.?

— E un punct de vedere, acceptă Lila, râzî nd. Şi?

— Şi atât. Numele de familie e departe de ceea ce a spus Vlad: o cheamă Frânculescu.

— Atunci nu-i ea, zice Alee.

— Regret, altă Bonifacie n-am, zic.

— Regretă ş i tu, Alee, î l î ndeamnă Lila.

— De ce să regret? Se miră Alee, nefericit, apoi bate cu palma în masă: Frânculescu! El e! El!

— Hotăra ş te-te, zice Lila. E ea sau e el?

— Cine? Î ntreabă Alee.

— Hotăra ş te-te, reia Lila. Numele Frânculescu n-are. Nu conţine. Nu poartă din poartă-n poartă aurul nost' 'tr-o păreche de.

— Ce păreche? Care poartă? Din care poartă?

— Ce-ar fi să nu ne î ndepărtăm de., î ncerc – degeaba:

— Dar nu ne-ndepărtăm, to'arşu'!

— Lila se preface că-şi apropie scaunul de al meu, fiindcă doar s-a ridicat, s-a aşezat.

Mă adresez numai lui Alee:

— Care-i legătura dintre Frânculescu şi ediţia a doua a cărţii tale?

— Ea e! Aterizează Alee şi iar bate cu palma î n masă. Legătură? Directă!

Purtătoarea de genunchi e fiica tatălui său!

— Mda, se pare că a existat un fel de bărbat î n viaţa personală a mamei fiicei., î ncerc eu să-mi arăt umorul – dar Lila:

— Ia stai! Staţi mereu, tovarăşi, nu trageţi în poetist! Ştii că nu-i deloc tâmpit soţul Doamnei Beethoven, aici, de faţă? Pe ştabul de la Justiţie, cel cu reabilitările voastre î l cheamă Frânculescu.

— Ba ia stai tu! I-o retează Alee. Ştii bine că nu mă interesează reabilitarea, mă interesează reeditarea!

— Ba stai tu! Eu vorbesc de el, nu de tine: dacă-1 reabilitea'.

— De ce vorbeşti de el? De ce nu vorbeşti de mine?

— I se deblochează situaţia, deci poate să publice.

— Tu n-auzi ce spun: eu vorbesc de mine, nu de el! De reeditarea mea, nu de deblocarea lui! Şi vorbesc, nu de individul de la Justiţie, care-i unchiul individei cu grăsime – şi cu care eu n-am ce face – vorbesc de taică-său.

— Bine şi aşa, acceptă Lila. Tovarăşul tată pune o vorbă bună pe lângă tovarăşul frate al său, ca să-1 reabiliteze pre el.

— Tu chiar nu pricepi că nu mă interesează unchiul grăsanei, reabilitatorul, ci tatăl, tovarăşul Hârtie şi Celuloză?

La care eu zic, oftî nd:

— A-ha!


— Uite, el a înţeles! Mă dă Alee drept exemplu, arătându-mă din fur-culiţă. Şi nu-i deloc mai inteligent decât tine (acum o î nfurculiţează pe Lila, mai să-i scoată ochii). Numai tu. Tu-o faci dinadins, ori chiar nu-nţelegi.?

— Fii pe pace, î nţeleg foarte bine: serviciul pe care i-1 ceri. Tu-i ceri să depăşească faza atingerii genunchilor fetei (copilăria erotismului, ca să zicem aşa), să pătrundă printre ei, adult, până la stiloul tăticuţului: cel care să-ţi aprobe ţie suplimentul de hârtie.

— În sfârşit, ai înţeles, bravo! Să creşti mare! Felicitări.

— Eu am î nţeles, bravo mie, dar tu n-ai î nţeles nici până la vârsta pe care-o ai că prietenul tău, colegul tău de puşcărie are treizeci şi cinci de ani ş i î ncă n-a debutat, fiindcă tu.

— N-o să afirmi că din pricina mea!

— Fiindcă tu.

— Fiindcă eu, ce? Şi de ce: fiindcă? Ba fiindcă tu! Ba tu! Ba treizeci şi cinci de ani am eu, el abia treizeci! Şi te-anunţ că dacă mă mai.

— Dacă te mai, ce? Î l î ntărâtă Lila.

— Ascultaţi, oameni buni, zic şi depun şervetul pe masă. Îmi iau jucă-riile şi mă duc acas'.

— Stai, nu fi prost, doar ne cunoşti, zice Lila, indiferentă.

— Stai, nu fi prost, zice Alee. Ne cunoşti.

— Pentru că vă cunosc, sânt, în continuare, prost – ce-i cu tatăl Bonifaciei? Pe tine te-ntreb! Mă adresez lui Alee.

— Ţi-am mai spus: acest Frânculescu este însuşi tovarăşul Hârtie şi Celuloză. El aprobă, el dezaprobă cotele de hârtie.

— N-am auzit de el, zic. Nu ştiam că tatăl Bonifaciei. Dar nu contează ce nu ştiam eu – care-i. Serviciul? Ce trebuie să fac?

Alee e uimit la culme; priveşte în jur, poate găseşte vreun martor al uimirii sale – apoi mie:

— Simplu: vorbeşti cu tatăl colegei tale să-mi suplimenteze cantitatea de hârtie pentru a doua ediţie.

— Cum nu se poate mai simplu, zic. Ceva mai puţin foarte-simplu: nu-1 cunosc pe tovarăşul Hârtie, cu fiica dumisale nu î ntreţin relaţii.

— Minţi! Mi-o retează Alee, zâmbind.

Î nghit î n sec. De astă dată Alee ş i-a dat seama că m-a rănit, arunci ndu-mi că mint. Încearcă să o dreagă:

— Mâncaţi î mpreună.

— Cine? Eu cu?

— Necazul este că, de astă dată, Alee are ceva-ceva dreptate.

— Mi-a spus Gelu. A văzut cum grasa î ţi da de mâncare.

— Aaaaalec! Face Lila, arătându-şi obrazul.

— Ce Alee, ce Alee! Foarte bine, să-i dea, că are de unde! Ei, dar ştii că eşti bine?

— Ştiu, răspunde Lila, cu ochii plecaţi a modestie.

Alee se întoarce spre mine; cu ochii – şi cu furculiţa:

— Ne-am înţeles: vorbeşti cu taică-său – să-mi dea hârtia!

— Să-ţi dea hârtia., repet.

— Să-ţi, eventual, dea hârtie, nu: hârtia, intervine Lila.

— Hârtie, hârtia, care-i diferenţa.?

— Scriitor ardelean ce eşti tu.

— Am nevoie urgentă de hârtie! Pentru ediţia a doua.

— Şi, dacă tu ai nevoie, el să ţi-o dea! Zic.

— Urgent., precizează Lila.

— Să ţi-o dea, oftez. Nici mai mult, dar nici mai puţin, zic, amărât, mohorât, însă Alee nu m-a luat în seamă, s-a ridicat şi s-a dus la masa vicepreşedintelui Uniunii.

Mă uit, lung, după el. Apoi mă întorc cu ochii la Lila. O întreb fără cuvinte: Ce să fac?

După o vreme, Lila, uitî ndu-se după bărbatu-său:

— Domnule! Cu hârtia lui Alee faci ce poţi – dacă poţi. Reabilitarea însă trebuie s-o obţii!

— Trebuie, trebuie. Aşa zice şi tata care, orişicâtuşi, nu e şi tatăl tău.

Trebuie, trebuie – dar cum?

Lila ridică din umeri:

— Nu ştiu cum, dar ştiu că trebuie. Trebuie să publici – basta!

— Să public – dar cum? Nu cunosc decât: „Bună ziua, am adus un text

— Are măcar o calitate: e scris citeţ. Mi-1 primiţi? Când să mai trec, să aflu dacă.?” Mă sfătuieşti să depăşesc faza atingerii bolii copilăriei hârtiismului? Să ajung până la stiloul reabilitator al unchiuleţului de la Justiţia poporului?

— Îmbini plăcutul cu utilul! Râde Lila. Toţi fac aşa. Toţi fac aşa, măi to'ar'şu! O-ho, ce nu facem noi de bună-voia noastră, nu din constrângere – ca să fim publicaţi. Atenţie, n-am spus: ca să debutăm, aceea-i ca noaptea nunţii, am spus: ca să ne consacram; să dăm-dovada în fiecare zi de preste an, mereu-într-una-fără-contenire! O-ho, dragi tovarăşi: consacrarea la scriitorul român cotidian e o chestie, nu de viaţă, ci de supravieţuire. Gurile rele spun: sub-vieţuire.

— Chiar aşa? Î ntreb, după un timp.

— Taman aşa. Curajul, în viaţa scriitoricească, nu e să te baţi o singură dată cu mâinile goale î mpotriva câinelui rău, ci să navighezi printre căţei.

Dacă afli şi care-i visul fierbinte al dulăilor-centrali, e-he!

— Nu înţeleg chiar totul, dar mulţumiri pentru sfat. Şi pentru masă: am î mbinat creatorul cu utila/– noapte bună, Lila.

— Noroc-bun, to'ar'şu! Specialiştii î n materie spun: de nu poţi pătrunde în literatură cu doar stiloul, foloseşte-te de sulă, limba vine în volumul doi.

Să fie î n perfectă stare de funcţionament.

— Este, zic. L-am cumpărat acum o lună, scrie uns, nu lasă cerneală, se î nchide bine. Vorbesc de stilou. Noapte bună.

Abia acum o descopăr – nu mi-ar mai fi descoperit-o Alee!

Aseară nu-i răspunsesem nici da, nici ba, î nsă apucî nd să spun: „Ce pot face?”, mă şi angajasem să fac.

În perfectă, de funcţionare, stare, stiloul (Lila exagerează, ca de obicei, când spune ce spune: debutul e ca şi primirea la pionieri; la î nceput, î n cadru festiv, ţi se leagă cravata roşie, abia la consacrare ţi se cere să-1 demaşti pe tatăl tău, s-o scuipi pe mama ta – ca Pavlik Morozov; şi ca Şolohov: a debutat cu capodopera Donul. Şi a fost consacrat de căcatdesţelenitul).

Starea stiloului: perfectă, atât că, precum industria socialistă: nu merge; nu funcţionează – ai zice că nici n-a funcţionat vreodată, a rămas în stadiul de plan-cincinal.

Privirea neocupată, neîncadrată-în-cadru-organizatornic îmi fuge ca proasta; pleacă mereu – spre stânga şi uşor spate. Acolo unde dormitează ruminî nd Ruminacia.

Abia acum o descopăr – şi ia să văd ce i-aş face, ca să-mi fac bine mie, pentru mine, cu (prin, în, întru etc.)? Ziceam că de ea, prin taică-său, depinde, nu doar suplimentarea cotei de hârtie pentru o anume reedi-tare, ci mai vârtos: editarea; publicarea; debutul meu editorial – ce-aş face? Mai ziceam că Frânculescu-tatăl este, nu doar un oarecare tovarăş Celuloză şi Cartoane; nu doar, precum frate-său: tovarăşul Justiţie



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə