Paul Goma butelii aruncate in mare

A venit momentul să mă opresc mai îndelung la afirmaţia: „mi s-a părut deci inechitabil ca, pe un fond de supărare absolut absurdă să scrie până şi faptul că mă scoate de pe lista prietenilor lui, fiindcă nu i-am citit jurnalul (subl. M., P. G.).

Dacă nu aş fi fost deja supărat, m-aş fi supărat acum, definitiv, citind ce a declarat Dorin Tudoran. Scrisoarea deja-pomenită stă probă şi poate fi consultată-confruntată cu scrisul său: îi reproşasem lui Dorin Tudoran, nu faptul că nu citise Jumal-ul meu (ei şi? Atâţia alţii nu-l citiseră şi nu suferisem) – ci: necitind jurnalul, îşi îngăduise să-1judece. Cum? Iată cum: a scris negru pe alb, într-un articol în care. Mă apăra dragă-doamne: „Monica Lovinescu a avut motive întemeiate să scrie acel teribil (subl. M., P. G.): „îmi pare rău că l-am cunoscut pe „„

Citatul este din Evanghelie, deci fără drept de apel. În scrisoarea de ruptură explicasem de ce trăsesem concluzia că nici el nu citise Jurnal-ul – cel mult îl răsfoise – dar scrisese, respectând buna tradiţie intelectuală românească: în deplină necunoştinţă de cauză. Acum îl bănuiesc de ceva mai grav: citise Jumal-ul meu, înţelesese exact ce scrisesem (doar între 1985-1993 corespondasem susţinut – vezi volumul Scrisori întredeschise, Familia, 1995, avusesem cam aceeaşi privire asupra aceloraşi„obiective”), însă. În 1998, spre deosebire de mine, el îşi pusese esenţiala-existenţiala întrebare a Cetăţeanului turmentat: „Eu cu cine. votez?”

Si a început cântărirea: dacă scrie ce a înţeles şi ce crede, rămâne prieten cu Goma şi cu adevărul – dar câte alte relaţii pierde? În primul rând cu Monica Lovinescu – or de aşa ceva nici nu poate fi vorba; în al doilea pierde relafia cu Liiceanu (exclus, Liiceanu dictează legea cărţii în România, bine-bine, i-a distrus lui Goma o carte, dar.); în al treilea îl pierde pe Manolescu, veche relaţie (şi ce dacă i-a luat un interviu lui Iliescu, a călătorit cu el în China – sau în Coreea?

— Manolescu rămâne stâlpul literaturii cotidiene); îi pierde şi pe Eugen Simion şi pe Buzura şi pe Pleşu, pe Dinescu – pe toţi i-a înjurat Goma, ca la uşa cortului. Înţelept ar fi să tac, să nu mă bag – să spun: N-am găsit cartea, n-am citit-o – dar mi-a telefonat Monica Lovinescu, în panică, întrebându-mă dacă am văzut ce ne făcuse Goma, poţi rămâne „neutru” când e atacată Monica Lovinescu? Are să se supere Goma.

— Ce să-i fac, dacă spune chiar tot ce crede. Sade acolo, la Paris, nu-i pasă de câinii şi căţeii de aici, printre care eşti obligat să faci slalom relaţional. şi cum tot e supărat pe mine că nu i-am dat adresa de la Chişinău, ce mai contează suta asta în mia generală?

Asta, la Dorin Tudoran, se numeşte: „opţiune”.

11. RPG vorbeşte de comparaţia (subl. M. P. G.) dintre Gulag şi Holocaust. Ce replică Dorin Tudoran?

„Este o prostie. Nimeni dintre noi (.) nu s-a gândit la o identificare” (subl. M. P. G.).

Dacă mai era nevoie de o confirmare că „antisemiţii” Tudoran, Manolescu, Liiceanu nu sunt vinovaţi decât de a se fi trezit discutând „o chestie” despre care habar n-aveau – iat-o, în această ne-trezie cu care confundă alegru şi indiferent comparaţia cu identificarea.

Paris 21 martie 2001

Business.

Shoah business în ultimul deceniu cei mai cumpăniţi şi mai curajoşi dintre evrei s-au ridicat public împotriva exploatării durerii, a suferinţei, a morţii coreligionarilor în Holocaust. Un evreu riscă mult mai mult decât un goi, susţinând (public) o teză „trădătoare” – fiindcă, în primul rând, comunitatea lor a supravieţuit atâtor milenii de robie, de dispersie (diasporizare), de persecuţii prin o uluitoare, o demnă de admiraţie şi de gelozie. „unire-n cuget şi-n simţiri”; apoi fiindcă, după catastrofa (shoah, holocaust) din timpul celui de al doilea război mondial, acest popor fără patrie şi-a (re) găsit una: Israel.

Or asemenea cucerire trebuia – şi a fost – apărată cu orice preţ. „Când era necesar” (iar în Orientul Apropiat există o permanentă stare-de-necesita-te) chiar şi cu acela al neadevărului, al injustiţiei, al intoleranţei faţă de tot ce este ne-evreu. Oricine încerca să introducă un dram de raţiune, de adevăr istoric în discuţia despre teza unicităţii, deci a incomparabilităţii tragediei traversate de evrei era pe dată, nu doar amendat, dar pus la stâlpul infamiei şi condamnat-fără-judecată: fie pentru „antisemitism”- calificativ devenit de multă vreme pumn în gura interlocutorului şi limblemnic tic verbal/mental, fie mai grav, echivalând cu condamnarea la moarte, pentru „negaţionism”.

Am folosit ghilimelele pentru a atrage atenţia asupra folosirii abuzive, injuste (deci neadevărate) a acestor termeni întrebuinţaţi oricând, oricum, fără discernământ:

Este tratat de „antisemit”, nu doar cel care rosteşte, scrie despre evrei, în general, lucruri neadevărate şi insultante – dar şi cineva care a spus/scris despre X – că este un sinistru dobitoc, un escroc notoriu, un ticălos dovedit -adeseori neştiind că acela este evreu;

Este tratat de „negaţionist”, nu doar cineva care neagă existenţa unui program nazist de lichidare a Evreilor (şi numai a Evreilor, nu şi a Ţiganilor şi a Slavilor, nu şi a handicapaţilor şi a homosexualilor), care contestă unicitatea holocaustului, negând, deci, existenţa camerelor de gazare şi a cuptoarelor (considerându-le „detaliu istoric”, cum s-a trezit vorbind Le Pen, tatăl spiritual al celor care şi-au schimbat epoleţii de kaghebist, şi/sau de securist cu unii. Tot de securist, rebotezat în grabă: ultranaţionalist ca V. C. Tudor, ca Jirinov-ski) – dar şi acela care, rezemându-se pe fapte istorice, pe informaţii verificate-verificabile, are insolenţa să afirme că nu doar Evreii fuseseră victime ale genocidului ci, doar în secolul 20, cronologic înaintea lor: Armenii, iar după ei: Tătarii, „Moldovenii” din teritoriile răpite de ruşi: Basarabia şi Bucovina de Nord, Balticii, Tibetanii, Cambodgienii, Ruandezii, Afganii, Cecenii.;

Are dreptul la dublul calificativ: „antisemit-negaţionist” (ba cvadruplul: „fascist”, „hitlerist”) acela care îndrăzneşte să sonorizeze realitatea potrivit căreia statul Israel are, de la înfiinţare, un comportament terorist faţă de ne-evreii din Palestina, iar democraţia de tip occidental, într-adevăr, singulară în Orient (fie el şi Apropiat), este benefică doar cetăţenilor israelieni-evrei, nu şi cetăţenilor israelieni-musulmani, nu şi cetăţenilor israelieni-creştini – să nu mai vorbim de „aborigenii” palestinieni alungaţi din Palestina – practică având un nume: rasistă.

Dar „antisemiţi”, „negaţionişti” sunt, în ochii prea multor Evrei (pentru o comunitate alcătuită din inşi inteligenţi), şi „trădătorii”: pacifişti israelieni, care militează pentru înţelegere cu „indigenii” din Palestina, dar şi oameni de ştiinţă ca Esther Benbassa, reputat autor de lucrări de istorie a Evreilor, care ani în şir a fost considerată persona non grata în Israel şi în Turcia (!), atât la colocvii, dezbateri, conferinţe, cât şi editorial, iar la Paris a fost constant împiedecată să-şi ţină cursurile la Sorbona de către comando-uri de studenţi evrei, care au huiduit-o, au tratat-o de. „antisemită” – pentru că a spus şi a scris că şi Palestinienii au dreptul la pământul Palestinei – de unde fuseseră alungaţi începând din 1948 şi trăiesc de atunci în lagăre din Iordania, Siria, Liban, Egipt şi. Israel (Ghaza) – nu doar coloniştii evrei veniţi ieri din Moscova, Paris, New York (unde alaltăieri optaseră pentru statutul de pământeni multimilenari).

În dezbateri publice – aici, în Franţa – mulţi sunt Evreii care apără punctul de vedere evreiesc şi israelian (nu este acelaşi lucru) „cu orice preţ”- chiar cu acela al susţinerii unor neadevăruri evidente. Cât despre „mijloace.”

Anul trecut scriitorul Renaud Camus, a fost pur şi simplu executat în presa de stânga: Le Monde, Le Nouvel Observateur, Liberation, sub acuzaţia de „antisemitism” şi de „negaţionism” (?), pentru că scrisese, în Jurnal-ul publicat adevărul arhicunoscut: la postul de radio France Culture sunt mai mulţi redactori evrei decât neevrei.

La un an după acest scandal, într-o altă emisiune culturală, a fost distribuit în rolul acuzatului acelaşi Renaud Camus iar în al acuzatorului: Antoine Spire, unul dintre. Calomniaţii nominal (acesta, după ce fusese câteva decenii jurnalist la oficiosul comunist L 'Humanite – unde trudeşte, în continuare, fratele său – de la venirea lui Mitterrand la putere, în 1981 cu ajutor electoral comunist, şi el fusese numit la France Culture). Din prima secundă A. Spire 1-a atacat pe R. Camus, producând citate antisemite extrase din cartea acestuia din urmă. Abia după vreo zece minute a putut vorbi şi Renaud Camus: aproape cerându-şi iertare că nu poate fi de acord cu acuzatorul, a comparat citatele atribuite lui de către A. Spire, cu citatele autentice din cartea sa. Din totalul de cinci, cinci erau propoziţii, fraze, para-grafe, unele deformate, altele de-a dreptul inventate. R. Camus a amintit, cu aceeaşi (insuportabilă) civilitate: falsificarea citatelor este o practică neobiş-nuită şi nedemnă de un jurnalist. Fără să se lase impresionat, ba chiar zâmbind, Antoine Spire a răspuns că el nu a falsificat citate – doar le-a ajustat.

A „ajustat” citate! Pentru câteva clipe am fost mutat în România, ţară şi a mea, nu doar a lui Iliescu şi a lui V. C. Tudor – unde obiceiul pământului la intelectualitatea cea sublimă, (dar, vorba lui Caragiale.) este, nu doar „ajustarea” citatelor, ci şi rezumarea fantezistă a textului întreg, oricum, fără folosirea ghilimelelor (vezi „comentarea” de care a avut parte Jurnal I-II-III, în 1997 dinspre Mihăilescu, Ştefănescu, Buduca, Monica Lovinescu, Pruteanu, Bianca Marcu, Al. George, Tudoran, Mircea Martin, Manolescu, Dimisianu, Simuţ, Iorgulescu, Cosaşu.).

Am asistat şi la altfel de „apărare” a cauzei Evreilor. Invitat să-şi spună opinia despre traducerea în franceză a cărţii lui Norman G. Finkelstein (voi zăbovi la ea mai încolo), cunoscutul şi altfel extrem de simpaticul filosof Alain Finkielkraut (unul dintre puţinii Evrei care, fără a-i lua apărarea lui Renaud Camus, a intervenit, afirmând că în Franţa chiar şi Francezii ne-evrei au dreptul la opinie.

— Ceea ce, să recunoaştem: constituie un progres considerabil [cu atât mai vârtos cu cât şi el are o rubrică permanentă, dealtfel, bună, la France Culture.]), de obicei ponderat, la obiect, după ce a regretat că numele său este apropiat de al „celuilalt”, şi-a pierdut firea şi, într-un acces de curată isterie a strigat că textul lui Finkelstein este un „pamflet murdar, antisemit”, după care, fără nici o legătură cu ce se discuta, a negat dreptul Palestinienilor la propriul pământ, formulând „argumentul” următor: dacă li s-ar permite Palestinienilor întoarcerea la vatră (în jur de 3 milioane de băştinaşi, în majoritate musulmani, restul creştini, aflaţi de patru decenii în lagăre pe cheltuiala ONU), s-ar produce o catastrofa, atât pentru „acea insulă a democraţiei [Israelul] într-un ocean de totalitarism”, cât şi pentru „echilibrul demografic al Israelului”.

La care Rony Brauman, prefaţatorul cărţii lui Finkelstein i-a replicat lui Alain Finkielkraut astfel:

Aşadar, în virtutea Legii întoarcerii (Recuperării), orice evreu (sau descendent sau consort sau doar. Autodeclarat a fi evreu, pentru a fugi din Raiul Comunist) are dreptul inalienabil la pământul pe care nici măcar stră-stră-strămoşii săi nu-1 cunoscuseră (aici Brauman se arătase pe sine, apoi pe Finkielkraut) – dacă trecuseră 2000 ani de la Dispersare. Apoi: dacă este adevărată teoria lui Koestler (al 13-lea trib), atunci câţi dintre Israelienii proveniţi din Rusia, din Polonia, din România, din Ungaria au măcar un strop de sânge iudaic?

— Pe când palestinienii, oameni ai locului, dintre care unii ţin minte unde le fusese satul, târgul, casa, livada, aceştia nu au voie să se întoarcă – pentru a nu atenta la. „echilibrul demografic” al statului Israel şi la. „insula de democraţie” – dar numai pentru Evrei, nu şi pentru goi?

Cuvântul final a aparţinut lui Alain Finkielkraut: i-a adus la cunoştinţă lui Rony Brauman că este – ca şi Finkelstein – un. Antisemit! De unde se poate constata: în momentul dezbaterii nu e recomandabil să fii mânios, ba de-a dreptul nerecomandabil să mimezi isteria ca dovadă a patosului argumentării – altfel rişti tu, persoană inteligentă, cultivată, rezonabilă, să emiţi inepţii, să comiţi afirmaţii flagrant neadevărate.

[în limba franceză şi în Franţa, acuzaţia de negaţionism, având o accepţie precisă: negarea realităţii camerelor de gazare şi a cuptoarelor din lagărele de exterminare germane – a fost abuziv extinsă la orice atitudine. Ne-pro-semită. Dealtfel şi termenul refuznik, impus de evreii ruşi în Occident şi explicat: „persoana care refuză sistemul sovietic”, este neadevărat, sensul fiind: „persoana cărei i s-a refuzat emigrarea în Israel”- ceea ce este cu totul şi cu totul altceva. Un celebru „disident-refuznic”: Nathan Şaranski. Pentru liberarea lui din ghearele comunismului fioros, printre atâţia alţii, a manifestat, a semnat petiţii şi autorul rândurilor de faţă. Or „dizidentul” Şaranski, de cum a pus piciorul pe Pământul Sfânt, s-a dovedit a fi (fost) doar un vulgar solicitant al unei autorizaţii de emigrare – „drepturile omului” nu l-au mai interesat, din moment în care el şi cei din familia sa fuseseră scoşi din gura lupului cu ajutorul. Numitelor drepturi-ale-omului. Mai grav: ajuns în Israel, ca orice rus care se respectă şi care, ştiind că nu are destul (sau deloc) sânge iudaic, încearcă să „compenseze” această lipsă prin un plus de dovezi de apartenenţă, de loialitate (cunoaştem fenomenul şi din România, unde cei mai fanatici romanişti erau. Români-recenţi.), a devenit mai catolic (sic) decât papa: s-a înrolat în partidul ultra-religios şi ultra-naţionalist, cel care cere lichidarea totală şi definitivă a Palestinienilor din Israel – iar de curând a intrat în guvernul condus de generalul Sharon, şi el evreu rus şi reputat mâncător de arabi. Deformarea, nu doar lingvistică a termenului refuznik este pe linia dezinformaţiei practicate de sovietici de pe când erau ruşi, şi cu termenii dezinformatori – intenţionat greşit traduşi, pentru uzul occidentalilor: perestroika şi glasnosti].

Primul care a vorbit de o Shoah business a fost Pierre Vidal-Naquet, istoric francez. În Râflexions sur le genocide (editions de la Decouverte, 1995) în voi. III, deplora l'„usage politique de la Shoah” şi folosea deja expresia „Shoah business” – ceea ce i-a adus autorului (de origine evreiască) destule insulte, ameninţări, anateme.

Pe urmele sale (dar numai cronologic), un alt evreu, acesta american: Norman G. Finkelstein, profesor de teorie politică la City University of New York a scris (traduc titlul în română): Industria Holocaustului: Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreilor, ed. De la Fabrique). Opul editat în America şi în Anglia, tradus recent în Germania şi în Franţa a produs consternare şi mânie printre Evrei şi Israelieni. Varianta franceză a fost prefaţată de Rony Brauman, evreu şi el, fondatorul organizaţiei Medicins sans frontiere (Kouchner a venit mult mai târziu – şi s-a aşezat în frunte – ai zice o Adameş-teancă.). Iniţial, editorul se adresase lui Pierre Vidal-Naquet, însă acesta refuzase, motivând: „Cartea lui Finkelstein porneşte cu o bună intenţie când vrea să denunţe aproprierea (confiscarea) politică a Shoah de către dreapta evreiască americană. Dar comentariile sale sunt excesive, se întorc împotriva autorului şi sunt provocatoare de antisemitism.”

Care este teza lui Norman G. Finkelstein – ai cărui părinţi sunt supravieţuitori ai ghetoul din Varşovia şi ai lagărelor morţii? Se poate rezuma urmărind cele trei direcţii ale atacului: a) modul interesat în care instituţiile evreieşti americane au folosit Holocaustul în scopuri politice;

Teza „unicităţii” (Holocaustului) în care este menţinut genocidul, pentru a preveni şi anula orice formă de dezbatere istorică; „sistemul de reparaţii financiare”, asimilabil, susţine autorul, extorsiunii de fonduri.

Cum, când s-a ajuns la aşa ceva? Finkelstein explică: în anii de după cel de al doilea război mondial Evreii americani erau relativ indiferenţi faţă de cele petrecute în lagărele de exterminare naziste. Nu doar din cauza traumatismului care se prelungea, dar începuse războiul rece, „elitele evreieşti americane, ultralegaliste, se aliniau strict politicii oficiale”. Astfel Holocaustul era trecut sub tăcere, fiindcă Germania de Vest era principala aliată a Statelor Unite în confruntarea cu URSS.

Situaţia geopolitică se schimbă în 1967, după războiul victorios împotriva arabilor, când Israelul devine capul de pod al politicii americane în Orientul Apropiat – evoluţie primind susţinerea fără condiţii a elitei evreieşti din America.

Opinia lui Finkelstein: „imediat după războiul de Yom-Kipur (1973), decolează discursul despre Holocaust, devenit armă ideologică în serviciul sionismului şi a politicii criminale a Statului Israel”. Autorul res-pinge ceea ce consideră a fi o perversiune a demersului istoric: „dogma unicităţii”: „Dacă Holocaustul este fără precedent în Istorie – cum pretind militanţii înseamnă că se plasează deasupra Istoriei – în care caz nu este posibil de a-1 înţelege prin Istorie. Aşadar: Holocaustul este unic, fiindcă este inexplicabil şi este inexplicabil, pentru că este unic.”

N. Finkelstein îi atacă pe acei Evrei americani care au iniţiat batajul financiar, ca să obţină bani şi în special pe „preotul supravieţuitor” Elie Wiesel „cel care psalmodiază asupra 'secretului' şi a 'tăcerii' din jurul genocidului, în conferinţe tarifate cu 20.000 dolari biletul”.

[în urmă cu două decenii săptămânalul francez L 'Express a publicat un număr întreg dedicat tragediei Evreilor din al doilea război mondial. Ca „informatori' despre România, despre Iugoslavia, despre Cehoslovacia se impuseseră câţiva Evrei maghiari (şi, se ştie: nu există mai. Măreţi „mari-unguri„ decât evreii din Ungaria), drept care, la cifrele victimelor. Ungaria -stat care îi trimisese la Auschwitz pe toţi evreii supuşi administrării lor – arăta debarasată, statistic, de cei din Ardealul de Nord, din Voivodina de Nord, din Slovacia de sud, teritorii ocupate între 1940-1945 – trecându-le în rubricile şi responsabili-tatea. Ţărilor ciuntite. Tot atunci, la televiziunea franceză, Elie Wiesel povestise pe larg cum, în Sighet, de unde era el nativ, veniseră să-i ia şi să-i urce în vagoane pe toţi din familie, pentru a-i trimite la moarte, „jandarmii români'! Ştiind că Eugene Ionesco era bun prieten cu Elie Wiesel, mi-am manifestat indignarea faţă de o asemenea minciună sfruntată: pe evreii din Sighet – ca şi din întregul Ardeal de Nord – îi trimiseseră la moarte Ungurii, nu Românii! Ionesco a răspuns că îi reproşase prietenului său acea afirmaţie – la care el, Wiesel răspunsese că, la urma urmelor e doar un detaliu, nu contează – oricum Francezii nu cunosc nici istorie nici geografie.

Un răspuns asemănător îmi dăduse pomenitul mai sus Antoine Spire, în 1996, la un colocviu, unde era prezentă – şi citată cu multă evlavie – Cartea neagră alcătuită în 1945 de comitetul evreilor sovietici de sub direcţia lui Ilia Ehrenburg şi a lui Vassili Grossman. Acolo erau inversate două evenimente: cel din vara anului 1940, când Ruşii, ocupând Basarabia şi Bucovina de Nord, „cetăţenii indignaţi”, în majoritate zdrobitoare evrei atacaseră coloa nele de refugiaţi civili, militari români în retragere, comiţând, nu doar abuzuri, ci şi acte de bestialitate şi omoruri; evenimentul din vara anului următor, 1941, când, Românii liberând Basarabia şi Bucovina de Nord, au masacrat, din răzbunare, evrei (din păcate pe oameni nevinovaţi, cei cu sânge pe mâini o şterseseră în furgoanele Armatei Roşii în retragere-tactică-pe-poziţii-dinainte-stabilite.). Aşadar, la obiecţia că prezentase cauza drept efect – şi invers – Antoine Spire m-a asigurat că nu contează acest „detaliu”, a trecut atâta timp de-atunci, cine-şi mai aminteşte de el.

Aşadar, A. Spire, inversând cu seninătate cronologia, susţinea: „severitatea„ sovieticilor la „liberarea” Basarabiei era consecinţa bestialităţii românilor care îi masacraseră pe evrei!]

Mai departe Norman Finkelstein scrie: „Să revendici unicitatea Holocaustului este intelectualmente: fără sens, iar moralmente: nedemn”. Şi: „Făcând din toţi Evreii persoane ireproşabile, dogma Holocaustului imunizează Israelul şi pe evreii din afara lui împotriva oricărei critici legitime”.

Vorbind de teza „unicităţii Holocaustului”, Finkelstein îi critică pe Evreii care refuză să admită alte masacre, victime: alte comunităţi – nu doar a Armenilor, din 1915, dar şi Ţiganii, „colegi de lagăre şi de moarte”.

„E timpul ca Evreii să-şi deschidă, în sfârşit inima faţă de suferinţele restului umanităţii”, încheie Finkelstein acest capitol.

Următorul este consacrat „extorsiunii de fonduri” pus la cale de instituţiile evreieşti americane cu ajutorul unei armate de avocaţi – aplicată mai cu seamă Elveţiei şi Germaniei: „Actuala campanie dusă cu scopul extorcării de bani în Europa, în numele victimelor Holocaustului aflate în strâmtorare materială reduce statutul moral al martiriului lor la statutul unui frecventator al unui cazinou din Monte-Carlo”.

Prefaţatorul cărţii, Rony Brauman atrage atenţia că extorsiunea de fonduri este practicată numai în Statele Unite, nu şi în Franţa.

Unde se obişnuieşte. „doar şantajul intelectual cu „antisemitismul„, de cum cineva îndrăzneşte să critice politica anexionistă a Israelului”.

Nu numai.

Gulag business.

Să nu ne bucurăm de starea proastă a caprei vecinului: nici a noastră nu-i mai brează. Nu doar „unii evrei” au prefăcut în fond de comerţ suferinţa, moartea semenilor lor. şi „unii (cam multişori) români”, după decembrie 89, au stors bani, burse, călătorii, reputaţii, au inventat catedre universitare de gulagologie, au explicat studenţilor setoşi de istoria-patriei, de la înălţimea incompetenţei crase şi a neruşinării civice, cum stă treaba cu „gulagul românesc”; au conferenţiat – desigur, numai în ţări occidentale, despre. „gulagul românesc”; au scos opuri peste opuri despre acelaşi „gulag românesc”. Nenorocirea: spre deosebire de Evrei care îşi cunosc foarte bine istoria contemporană, gulag-businessmanii tricolori, ei înşişi, profund analfabeţi, au ocultat adevărata istorie, înlocuind-o cu. Addende tip Humanitas.

Trebuie să se ştie că „Gulagul românesc” este o sintagmă greşită din punctul de vedere al limbii române şi falsă din al adevărului istoric. Alexandr Soljeniţân şi-a intitulat mărturia despre universul penitenciar din URSS: Arhipelagul Gulag, iar Gulag a devenit, numai pentru occidentali, nume comun. Gulagologii români, cei care privesc numai spre Apus („sărind” peste ţări-surori întru nefericire comunistă, ca Ungaria) nu ştiu – de unde, dacă nu au vrut să afle?

— Că, nici în Polonia, nici în Cehoslovacia, nici în Ungaria, nici în Bulgaria, nici în Albania (cu Germania de Răsărit situaţia rămâne de psi-hanalizat), adică în ţările ocupate şi comunizate – şi modelate – de ruşi, nu se foloseşte gulag decât atunci când se vorbeşte despre realitatea penitenciară rusească: Gulag este o prescurtare a: Glavnoe Upravlenie Lagerei – în traducere: „Direcţia Generală a Lagărelor”, în fapt: D. P. L. C. M. – de la: D (irecţia) P (enitenciare) L (Lagăre) şi C (olonii) de M (uncă).

Cum s-a ajuns ca Românii să vorbească/scrie, româneşte, pentru Români, folosind un calc rusesc? De astă dată nu din servilism, nici din frică – ci din ignoranţa crasă a propriei istorii (care, orice ar crede ei, nu este doar disciplină-de-studiat, ci viaţa noastră cea de toate zilele).

Înainte de decembrie 1989 românii care vorbeau-scriau:„gulagul românesc” (fireşte, numai cei exilaţi.) se adresau în exclusivitate ne-românilor. Însă chiar în texte în limba franceză, Virgil Ierunca nu a folosit sintagma (a se vedea postfeţele la variantele franceze ale cărţilor mele Gherla, Gallimard, 1976 şi Patimile după Piteşti, Hachette, 1981). Singura excepţie: o hartă a închisorilor, lagărelor şi locurilor de domiciliu obligatoriu, imprimată pe un format de carte poştală şi destinată a fi distribuită francezilor.

Gulagologii români de toate sexele posibile nu iau în seamă ceea ce spun, ce scriu foştii deţinuţi politici români în închisorile-lagărele din România: atâta vreme cât erau „înăuntru”, nu auziseră cuvântul „gulag”. Primele zvonuri au ajuns la urechile Românilor care ascultau Europa liberă, (jupă 1973, când a fost publicată în Occident mărturia lui Soljeniţân Arhipelagul Gulag. Mai mult: nici românii care au făcut cunoştinţă cu autenticul „gulag”: Aurel State, Gheorghe Mircescu, Vasile Baghiu (tatăl), Johann Urwich nu vorbesc în mărturiile lor despre „gulag” – aceasta fiind o invenţie (fericită)