Paul Goma butelii

S-au semnalat şi alte cărţi-albe – acestea, ca şi Săptămâna lui Barbu, ca şi România Mare a lui V. C. Tudor, circulând. În civil. Astfel a apărut, în 1995, la editura Vremea un volum ce poate fi pe drept numit Cartea Albă bis: Memorialul Ororii, îngrijit de Silvia Colfescu (?), Nicolae Henegariu (?), Angela Dumitru, Cristina Cantacu-zino. Ar fi trebuit să ne prezinte Dosarul reeducării de la Piteşti – ni s-a băgat pe gât o selecţie (deloc întâmplătoare) de documente autentice, însă astfel puse în relaţie unul cu altul (şi fără cele esenţiale), încât cititorul rămâne, nu doar tot atât de neinformat ca înainte de lectură, ci dezinformat – de aceeaşi Securitate. Cum altfel, dacă documentele au fost selectate de „cadrele SRI”- iar editorii mulţumesc „Domnului Virgil Măgureanu, directorul SRI” – însă şi lui Quintus.

Ei, pentru ce mulţumesc ei fostului deţinut politic anticomunist, ajuns ministru de justiţie al lui Iliescu (acest miracol purtând un nume: Câmpeanu)? Trebuie să fii ne-român de naiv, ori să faci cu mare talent pe tâmpitul, pentru a mima nepriceperea: documentele publicate sub Iliescu, cu aprobarea lui Măgureanu, la cererea lui Quintus (turnător notoriu de puşcărie, pe timpul lui Ceauşescu om al lui I. C. Drăgan, acum proprietate a lui Cataramă) – acelea sunt, în cel mai fericit caz, „documente”.

Oamenii politici din opoziţie s-au manifestat mai târziu, când terenul era. Desţelenit de „crema naţiei” (l-am citat pe Breban) şi doar învăluiţi în mantia celor grijulii cu bunăstarea (psihică.) a naţiei, exprimându-se nuanţat în legătură cu accesul cetăţenilor la dosarele de securitate – ce ar fi, nu-i aşa, dăunător „procesului de reconciliere naţională.”

Să zicem: până la 16 noiembrie 1996, sub regimul comunist al lui Iliescu nu era de mirare că activiştii şi securiştii se opuneau necesarei intervenţii chirurgicale: Iliescu însuşi, Roman, Văcăroiu, Măgureanu – şi ceilalţi tovarăşi-în-civil aveau ceva de ascuns – însă toată lumea ştia ce, chiar dacă nu şi cât. Or, de când avem un preşedinte „ţărănist” (de alaltăieri creştin!), oamenii se întreabă pe bună dreptate: ce şi cât – are de ascuns Emil Constantinescu, de se lasă greu cu dosarele? Vrea să-1 apere pe „partenerul” Roman?

— Dar acestuia i se cunoaşte scurta-biografie enkavedist-securistă-sovietistă; îl protejează pe. Protectorul său Măgureanu, căruia, în 1995, de mână cu Zoe Petre, i-a confecţionat pe măsură catedră la Universitatea Bucureşti – la sugestia lui Coposu? Dar securistul e arhicunoscut „în ţară şi peste hotare”, numai preşedintele nostru cel atoateştiutor n-are habar ce grad are tovarăşul Astaloş.

Si nici noi ce hram poartă Emil Constantinescu.

21 martie 1998

27 Martie 1918: Basarabia şi România Basarabia: o dreaptă icfee despre România. Cine nu acceptă acest adevăr-prim nu percepe elementele constitutive ale naţiunii – începând cu limba română; în 1812 când, în urma de-acum ştiutelor manipulări ruseşti, jumătatea de răsărit a Tării Moldovei (cea cuprinsă între râul Prut şi fluviul Nistru) a fost înghiţită de Imperiul Ţarist şi botezată abuziv: Bessarabia; locuitorii pământului se chemau, fireşte, moldoveni, vorbeau moldoveneşte, cuvintele român, româneşte – de la România – având să apară mai târziu, odată cu acea realitate geopolitică numită România.

Basarabia: simetrica Transilvaniei numai din punct de vedere. Cartografic:

Sub unguri, vreme de un mileniu, Transilvănenii au avut parte de suferinţe cumplite, printre nedreptăţi fiind nerecunoaşterea băştinaşilor ca naţiune, alături de ocupanţi şi de colonişti. Dar, în 1918, când s-au unit cu Patria Mamă, puteau să scrie şi să citească, aveau o identitate, ştiau cine sunt şi de unde se trag, ba îi învăţaseră carte şi conştiinţă de sine pe cei din principatele – totuşi, libere;

Sub ruşi, numai în 106 ani, Basarabenii au fost striviţi, analfabetizaţi, desnaţionalizaţi, desidentizaţi.

Să fi fost oare Moldovenii dintre Prut şi Nistru mai puţin bravi? Mai inerţi, mai înclinaţi spre supuşenie decât Transilvănenii?

Istoria, literatura, cu osebire a lui Sadoveanu spun. Contrariul:

De pe la 1400, când puterea mongolă a diminuat, ţinuturile devastate din răsărit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun s-a început construirea-reconstruirea forticaţiilor de la graniţa naturală dintre Europa şi Asia: Nistrul. Cetăţile de pază presupuneau străjeri, oşteni: oameni liberi. Astfel a început istoria Moldovenilor de la Nistru, grănicerii de la Răsărit, având statut oarecum asemănător celor din interiorul arcului carpatic: Făgărăşenii, Năsăudenii.

Agricultori, crescători de vite (mai cu seamă de cai), neguţători în timpul liber, oşteni în. Tot celălalt, slujeau pe câte un domnitor, dar şi pe ei înşişi

— De unde frecventele răzvrătiri împotriva puterii centrale (de la Suceava, de la Iaşi), pentru impunerea unui „domnişor” de-al lor, de regulă un impostor.; nu se sfiau să dea şi câte „o raită”: peste Nistru, „La Cazaci” (care nu erau o seminţie, ci o adunătură de mercenari – mulţi dintre ei moldoveni, numele venindu-le, nu de la ucraineanul cozac, ci de mai departe, de la tătărăscul: ca'zac, însemnând, simplu: călăreţ.), în Sud, „La Tătari”- fireşte, în scop, cinstit, de jaf (mai corect: jac, Polonezii constituind majoritatea. Cazacilor).

Insă oricât de turbulenţi erau în interior, când se profila primejdia străină, căpătau un singur domn-dumnezeu: Moldova.

Moldovenii dintre Prut şi Nistru, oameni liberi, războinici, întreţineau cu Tătarii din Bugeac (deveniţi auxiliari ai Turcilor) relaţii originale, neîntâlnite la răsărit de Nistru (să zicem: până la Nipru); necunoscute „la apus de Prut”- nici valahilor, nici ungurilor, nici poleacilor, nici nemţilor. Apocalipticul „Vin Tătarii!”, se trăgea de la Marea Invazie din 1241 şi avea efect fulgerător, traumatizant, asupra bieţilor ne-tătari.

Nu şi asupra Moldovenilor de la Nistru. Dintre victimele „mongolilor” de la Caspica la Adriatica, aceştia nu se temeau de tătari – de ce? Dar e simplu: şi ei erau. Călăreţi. Prin meserie, prin vocaţie; şi ei „dialogau” din şa, cu sabia, cu suliţa, cu arcul – şi cu ghioaga. De obicei năvălitorii veniţi călare întâlneau fie o împotrivire armată pedestră (inferioară cu cel puţin un metru, dând #iun important avantaj psihologic), fie o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat şi înfrânt de roiul de viespi mongole.

Si Cazacii (de la Praguri) „discutau” pe picior de egalitate cu Tătarii, adeseori înfrângându-i. Da, dar ei erau buni (şi interesaţi) luptători, însă nu aveau de apărat – pe loc – un pământ al lor, să zicem: „Cazacia”. Moldovenii, da: Moldova. Trăind şi ei pe-cal, Moldovenii îi înfruntau de la egal la egal („de la acelaşi nivel”) pe Tătarii născuţi-pe-cal. Să fie citit volumul Neamul Şomăreştilor şi ca un document ce este; să fie re-citiţi memorialiştii basara-beni D. C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Madan: curioşii vor fi surprinşi să afle „istorioare” de genul (nu citez, reconstitui din memorie): „S-a întâmplat ca într-o vreme, în împrejurimile Hânceştiului, să moară aproape toate femeile, după ce năşteau. S-a ţinut sfat: oamenii au hotărât să saie pe cai şi să deie iama-n tătărime, în Bugeac”.

Aşa au făcut: s-au dus, s-au întors: „După ce-au tăiat, pe la brâu, toată partea bărbătească, s-au întors cu toţi caii tătărăşti, cu toate vitele, cu toate sculele de preţ şi cu ceva tătarce, de să aibe cine le spăla izmenele. (s. mea.)”

Si astfel s-a plămădit bravul norod moldovinesc dintre Prut şi Nistru. Că afirmaţiile sunt adevărate ne-o probează jtf toponimia (frecventă, nu doar în Sud), şi onomastica: sunt de origine tătară nume neoşe basarabene ca Ciachir, Celac, Burlac, Uzun, Huzum, Cabac, Baidan, Buiuc, Murafa – chiar şi Hâncu

— Oricât s-ar strădui Iorgu Iordan să-1 tragă din slava bulgară, tot de la tiirco-tătarul han vine, fie şi sub forma khan – ceea ce a dat în limba românească: Cantemir (Han-Temir), dar şi: Temircan (Temir-Han).

Acestea – şi încă altele – pentru a spune că nu firea mai slabă a românilor dintre Prut şi Nistru a fost de vină în strivirea lor, doar în 106 ani; nu firea mai tare a românilor din arcul carpatic, suferind un mileniu, i-a făcut să iasă teferi din robia ungurească. Ci natura ocupantului.

Ungurul, brutal, crud, dispreţuitor, nu i-a considerat pe „indigeni” alcătuitori ai unei naţiuni – însă le-a îngăduit practicarea religiei (ortodoxă), apoi greco-catolică; a tolerat (acesta fiind termenul) ca Valahii fără drepturi, să aibă şcoli, tipografii, publicaţii – în limba lor;

Rusul – bun, să-1 pui pe rană!

— Doar la câţiva ani de la ocuparea Moldovei de Răsărit în 1812, a suprimat bruma de autonomie culturală, teritoriul şi locuitorii au fost rusifâcaţi.

Basarabia: cei dintâi sunt în spaţiul carpatic, cei

Adevărat: evenimentele istorice nu fac „întreceri” pentru întâietate în timp, dar să nu se uite:

Dintre provinciile înstrăinate, Basarabia a fost prima care s-a unit cu Patria mamă (la 27 martie 1918, în urmă cu 80 ani); a doua: Bucovina: la 28 noiembrie; în fine, la 1 decembrie 1918 s-a unit şi Transilvania.

Ce folos: Basarabia şi Bucovina au fost abandonate; cedate.

Basarabia: simetrica Transilvaniei, şi egala ei, în drepturi filiale.

Această realitate o cunosc şi Transilvănenii – însă numai cei luminaţi-luminători (ca Onisifor Ghibu); adevăr ignorat, contestat, ba considerat „contrar intereselor naţionale” (de la Partidul Naţional, nu de la naţiune) de către toţi oamenii politici ardeleni, de orice culoare politică ar fi (fost), de la ultralegionarii lui Sima la ultracomuniştii lui Groza (adeseori aceiaşi) – de alaltăieri, de ieri, de azi.

Transilvănenii s-au comportat pe plan naţional – încă înainte ca România Mare să fie realizată – aşa cum se comportă, în utima jumătate de veac, Evreii: au instituit un monopol al suferinţelor, deci al aten-ţiei publice naţionale, astfel încât nimic din ceea ce nu este direct privitor la Transilvania nu merită a fi luat în seamă; ba, în multe împrejurări trebuie ocultat, sacrificat, ca. Dăunător „interesului naţional”.

România nu este prima unitate în care provinciile (istorice) îşi dispută întâietatea. Numai că Transilvania, precum fata cea mare dintr-o variantă a basmului Fetele babei (Dochia.) şi ale Moşnea-gului (Bădica Traian), nu cere doar drepturile cuvenite primului născut dintre copii (un abuz) – ci pe ale. Unicului. Ca şi cum, istoriceşte, n-ar fi existat România (după Unirea din 1859, de sub Cuza) alcătuită din unitatea numită Muntenia şi unitatea numită Moldova; ca şi cum, în 1877, nu i s-ar fi adăugat încă una: Dobrogea; ca şi cum, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia s-ar fi proclamat nu unirea şi a Transilvaniei cu Patria Mamă, ci s-ar fi sărbătorit Reîntregirea Tării! Or cronologia spune altceva:

Data de 29 decembrie 1919 – când Parlamentul a votat legile de ratificare a unirii cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – poate fi socotită a Reîntregirii, nu cea de 1 decembrie 1918.

Ce ar fi fost dacă un basarabean s-ar fi trezit pretinzând ca ziua de 27 martie 1918 – pe bună dreptate, ca întâia cronologic – să devină Zi Naţională a României? Ei, da: Consensul naţional a fost substituit de consensul naţional-ţărănist (predominant ardelenesc).

Nu poate Gvorba de un conflict de interese între două provincii (istorice), în cadrul familiei române, ci mai degrabă de o tenace strâmbă percepţie din partea transilvănenilor a „locului” fiecărui element component.

Este adevărat că „inventatorul” Moldovei a fost un ardelean (maramureşean): descălecătorul Dragoş; este deasemeni adevărat că mulţi valahi de sub stăpânirea ungurească au trecut munţii spre răsărit, pentru a scăpa de asuprire. Însă trecerea Carpaţilor Orientali (şi de Curbură) nu se făcea într-un singur sens, doar din Ardealul ocupat de Unguri în Moldova. Se circula – uneori: în vederea stabilirii – şi dinspre răsărit spre apus. În lipsa documentelor istorice, să ne rezemăm pe cele. Onomastice – şi să ne întrebăm: Care dintre locuitorii celor două provincii vecine vor fi mai numeroşi: Moldovenii (locuind în Moldova) şi purtând nume ca: Ardelean, Ungurean, sau Ardelenii numiţi: Moldov (e) an?

— Cunoscut fiind faptul că o persoană băştinaşă (sat, vale, zonă, regiune, provincie, ţară) nu va purta numele locului de origine decât atunci când, ajungând în altă parte, va fi desemnat (şi) prin locul de origine. Dacă vom întâlni un Ardeleanu în Ardeal, un Moldoveanu în Moldova, să fim siguri: în urmă cu două-trei generaţii înaintaşii săi ieşiseră din „vatră”, apoi, întorcându-se, trăseseră după ei şi numele.

Deci: ne „tragem”, nu din ardeleni, ci din părinţii noştri (ardeleni sau. Din contra), dar mai ales ne tragem din noi înşine, cei care ne facem (pe noi) cu mâinile noastre. A fi ardelean nu înseamnă că eşti neapărat bun – ardeleni au fost şi Sima şi Groza – chiar şi Măgureanu e ardelean get-beget.

27 martie 1918: Basarabia se întoarce la sânul Patriei Mame.

Vai, la 26 iunie 1940 Ruşii o re-răpesc – din aceeaşi mişcare, şterpelind şi Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.

Este foarte adevărat: la 22 iunie 1941 Armata Română trece Prutul şi ne liberează de bolşevici.

De unde să ştim noi, bieţi supravieţuitori ai primelor masacre, ai primelor deportări în Siberia (aveau să mai vină – şi să nu se mai isprăvească.) că motivul adevărat (şi ascuns) al războiului în Est – şi consecinţa fericită pentru noi, ocupaţii: recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord – era, în fapt, un viitor război în Vest – pentru recuperarea Transilvaniei de Nord. Chiar de am fi ştiut, nu ne-am fi împotrivit: pentru noi, Basarabenii şi Bucovinenii, România este de neconceput fără (fie şi o parte din) Transilvania.

Ceea ce însă nu am ştiut – şi după ce am aflat pe propria piele, n-am acceptat: pentru Transilvăneni, România=Transilvania; în ochii (şi în inima) lor n-au decât să fie pierdute, cedate, oferite toate celelalte provincii (pe lângă Basarabia şi Bucovina): Moldova, Dobrogea, Oltenia, Banatul – chiar şi Muntenia cu tot cu „ţiganii” ei – de parcă nu Budai Deleanu ar fi cântat primul Ţigănia Ardeleană – atâta vreme cât există Ardealul, persistă România. Pentru recuperarea, apoi pentru păstrarea Transilvaniei, Transilvănenii au fost în stare, după 23 august '44, să devină pro-ruşi, pro-comunişti; înfocaţii naţionalişti (legionari) au „trecut”, fără tresărire la comunişti (vezi doar clanul teologal Cândea din Sibiu), prin Frontul Plugarilor; democraţii, chiar rămaşii democraţi (de-o pildă naţional-ţărănişti) care conduceau treburile administrative în judeţele ardelene au lucrat cu credinţă pentru cestălalt drăguţ-împărat, Stalin, atunci când şi-au dat silinţa, întâi să-i vâneze pe Românii refugiaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi să-i interneze, în fine, să-i convingă să se „repatrieze” (în Siberia).

Între 23 august 1944 – când a început vânătoarea de refugiaţi – şi până la sfârşitul anului 1947, ne-au chinuit, ne-au hăituit, ne-au trimis în „ţara noastră” („Marea Uniune Sovietică”), nu Ruşii din trupele de ocupaţie, nu comuniştii şi nu ţiganii, nici ungurii, nici evreii – ci românii ardeleni, de regulă ţărănişti, ei fiind atunci înalţi funcţionari la prefecturi şi, spre dezonoarea lor, purtându-se cu noi mai rău decât ofiţerii sovietici din Comisiile de repatriere.

Acest, nu neapărat dispreţ, dar nesimţire ardelenească faţă de existenţa altor unităţi constitutive ale naţiei române s-a făcut simţită, după evenimentele din decembrie 1989, atât în refuzul net, iritat, ba chiar ultragiat („Cine sunt ăştia, cu pretenţiile lor?!”) faţă cu dorinţa „Moldovenilor” de a se uni cu România, exprimată în 1990, de fruntea-frunţii PNŢ – cât şi sub domnia lui Emil Constantinescu, pur produs al ardelenismului de tip Coposu-Blandiana-Măgureanu, prin încheierea Pactului cu Ucraina.

Despre acest act cfe trădare naţională am mai scris – şi am să mai scriu.

Până atunci, să ne aducem aminte: în urmă cu opt decenii, Basarabia se unea cu Patria Mamă.

Optzeci de ani – din care şaizeci de sudoare, de lacrimi, de sânge. şi de moarte: o treime din populaţia românească a teritoriilor ocupate de ruşi a fost lichidată.

Dacă ţărănismul de ambe sexe a hotărât că ziua de 1 decembrie să fie Sărbătoare Naţională, eu propun ca Ziua

26 martie 1998 Răspuns altui anonim (la români)

Scrisoarea adresată redacţiei Lumea liberă pe mine mă interpelează (nu o reproduc: se deduce din comentariu).

După cum poate oricine constata, autorul scrisorii este nemulţumit, iritat, de faptul că, ocupându-mă de Mihail Sebastian şi de al său Jurnal, am avut nemaipomenita îndrăzneală să-i găsesc apropieri de Jurnal-ul meu, publicat, câteva luni mai târziu. Autorul scrisorii se întreabă („Nu s-ar cuveni, oare.”) să nu mă rezum la a-i arăta numai pe cei „răi”, să fac cunoscute şi numele celor „pozitivi”?

Iritarea, inflamarea, supărarea, năduful autorelui e de înţeles. Semnătura: „Constantin Dan” fiind, vădit, neadevărată, persoana care se ascunde îndărătul acestui gard (sau tufă de boz), are, ne-calp, doar resentimentul altfel de ce ar scrie: „din anul 1977 al descălecatului său politico-literar”?

O carte publicată: o ieşire în piaţa publică; autorul care nu acceptă să-i fie judecată fapta de scris acela să rămână în veci autor de manuscrise. Nu totdeauna autorul cărţii are tăria sau umorul de a primi criticele – chiar insultele. Am avut parte de ele cu asupra de măsură, ultimul prilej fiind chiar apariţia Jurnal-ului. Numai că cei ce mă criticau, mă acuzau de toate păca-tele (nu puţine inventate) semnau cu numele lor acele textele prin care îşi arătau dezacordul. Or „Constantin Dan”, continuând un foarte prost obicei românesc, se arată nesfârşit de curajos. sub nume de împrumut. Măcar Farfuridi o dădea anonimă şi o semna; persoana care pretinde a se numi: „Constantin Dan” (altfel, combativ bărbat) atacă de după gard, din tufişuri – căci el, nu-i aşa, totdeauna a fost un băiat discret.

Dacă tot a luat condeiul, să fi semnat cu adevăratul său nume; sau cu un pseudonim consacrat – de cine se mai teme? I-a fost frică de Securitate, până în 1983, când s-a stabilit în Franţa. Dar după? N-a participat la manifestaţii anticomuniste (el fiind un antiînfocat – la bucătărie). Fie: omul era prudent, apoi îşi va fi zis că, din moment ce soţia sa era de faţă, ca jurnalist, ce să se mai ostenească şi el, cu lupta ceea. De ce nu a publicat Terfelogul lui.

— Prima parte, cea adusă în Franţa? Măcar fragmente, în revistele din exil – Limite a lui Virgil Ierunca (doar acolo i-au apărut versuri), Contrapunct a lui Focke, Agora şi Meridian ale lui Tudoran.? Tot de frica Securităţii? De ce l-ar fi pândit Securitatea pe el, băieţel atât de cuminţel? Din această pricină ca şi alţi mari anonimi antibolşevici de la Paris – nu figurează el în anuarul telefonic? Ca şi cum Securitatea, dacă ar fi avut de gând să-1 asasineze pe „Constantin Dan”- pentru activităţile sale anticomuniste, parol!

— N-ar fi putut să-1 lichideze: de unde să-i ia. Adresa, dacă nu-i scrisă în cartea de telefon?

Acum doi ani, într-o revistă literară din Ardeal, „Constantin Dan” a publicat un număr de poeme. Versurile – bunicele – cine dintre românii-născuţi-poeţi nu scrie binişor? Atât că erau precedate de o notă bio-biblio-grafică scrisă de însuşi interesatul. De acolo aflăm: „Constantin Dan” are vreo trei-patru-cinci pseudonime – pe lângă alte câteva nume adevărate – dar cât de adevărate, adevăratele?

La urma urmelor n-are decât să-şi iscălească fiecare poem, chiar fiecare vers cu câte un pseudonim. Însă atunci când scrie demascări, să aibă elementarul bun simţ să le semneze cu nume de om, nu cu nume conspirative: e scriitor, nu spion! şi nici sub pseudonim să nu mintă – în autoprezentare făcea următoarea afirmaţie: „N-a frecventat mediile scriitoriceşti în România, cu rare şi preţioase excepţii – Dinu Pillat, Nicu Steinhardt – idiosincrazie răsplă-tită cu o tenace indiferenţă „de breaslă„. Prea intransigent pentru a fi „disident„ (.), exigent pentru orice aventură colectivă.”

Neadevărat: eu l-am cunoscut (şi l-am reîntâlnit) la „Cenaclul Ţepe-neag”, unde mai veneau: Sorin Titel, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Virgil Tănase, Cezar Ivănescu, Ion Negoiţescu precum şi alte „neexcepţii”.

Cât despre: „prea intransigent pentru a fi „disident„„- alibiul i se trage de la Ana Blandiana: şi aceasta, după ce a făcut, sub Ceauşescu, de zeci de ori înconjurul pământului, cu burse şi călătorii oficiale, după ce a fost ani la rând „ (a) muza lui Gogu Rădulescu, de cum s-a schimbat calimera, a pretins că era prea exigentă. Pentru a fi disidentă – ea, ca (toată românca): fiind de-a dreptul (sau: de-a algeorgelea): opozantă.

31 martie 1998 Petre Roman al Dilemei.

După obiceiul prinşilor cu mâţa-n sac, Mircea Iorgulescu dă alarma, strigând: „Hoţul! Hoţul!”, şi arată spre mine în Dilema din 13 şi 203.

— Şi următoarele, 98; după obiceiul tovarăşilor cultivaţi, nu doar la Munca, ci şi la România literară, ultragiatul dilemesc foloseşte efectul îmbătător-zăpăcitor al unui bun (şi lung) motto. Şi nu din oricine: din Havel!

— Dacă Manolescu a ajuns să se sprijine (!) pe Soljeniţân, de ce n-ar cita până şi tovarăşul lui de rezistenţă prin cultură, Iorgulescu – din Havel? Că tot nu ne ruşinăm.

„Ghinionul „ se intitulează extemporalul scris de Iorgulescu, acela carele vrea să dea impresia că, dacă, acum, el sade la Praga, în mod necesar înainte de 89 s-a tras de brăcinar cu Havel; cel care tot speră că i se va replica prin, de pildă: „Norocul Mircea Iorgulescu”.

Să nu conteze pe răspunsurile mele la stimulii obişnuiţi categoriei sale. Îi ştiu pe indivizii care o alcătuiesc, le cunosc reacţiile – nici o dificultate să prevăd următoarele mişcări.

De fiecare dată am formulat la adresa lui acuzaţii precise, verificabile: în 19711-a trădat într-o manieră dintre cele mai slugăreşti pe Nicolae Breban (care-1 adusese de la Munca, punându-1 vechil la România literara): de unde până atunci scria despre şef articole ditirambice, nemaiscoţându-1 din „genial”, după ce tovarăşul a fost dat afară din CC. al P. C. R. şi din fruntea revistei, bietul exlus, sub pana iorgulească, şi-a pierdut, fulgerător şi talentul!; între 1972-1989, sub Ivaşcu, Iorgulescu a fost „fondist” de nădejde – va fi scris câteva bune sute de editoriale, altfel spus: „îndreptare ideologice”

— Desigur, nesemnate.; prin 1986, ascultând el Europa liberă şi Deutsche Welle, a alcătuit rezumate (şi din modestele mele colaborări, altfel nu mi-aş fi dat seama de ciupeală – paradoxală apucătură la un demascator al plagiatorului Eugen Barbu.) pe care le-a trimis Monicăi Lovinescu, D-sa le-a (re) transmis la Europa liberă – „contribuţie” semnată curajos, farfuridic: „Negrescu”; în 13 iulie 1991 (la împlinirea a un an şi o lună de la Prima Mineriadă), de bine ce primise azil politic în Franţa, în chiar momentul în care noi strigam în faţa ambasadei RSR: „Jos Iliescu! Jos Roman! Jos comunismul!”, cole gul nostru Iorgulescu şedea la masa consulului Bar, în cafeneaua aflată sub ochii noştri; iar când a coborât în stradă ambasadorul Dijmărescu, în timp ce noi îi explicam motivul manifestaţiei (morţii şi răniţii mineriadei din 13-15 iunie 90), Iorgulescu îl ocupa şi-1 distrăgea (ai fi zis că chiar asta aştepta tovarăşul) pe o chestie cu o viză pentru un frate; sau poate chiar un cumnat; ajuns la Europa liberă, Iorgulescu i-a făcut pe dată o măgărie indefectibilei sale protectoare Monica Lovinescu: în legătură cu o replică la atacul lui Norman Manea împotriva lui Eliade, a folosit termenul „abject”; negrulpe-alb a ajuns sub ochii şi în mâinile vizatei; întrebat telefonic cum stăm cu „abjecţia”, Iorgulescu a minţit fulgerător, pretinzând că la microfon nu rostise ce „stătea scris” în Buletinul Europei libere!; persoană iremediabil binecres cută, Monica Lovinescu nu i-a atras atenţia că ceea ce „stătea scris” fusese scris de nimeni altul decât de el, de Iorgulescu – chiar dacă, la microfon.; căpătând scaun la Europa liberă (fireşte, la intervenţia hotărâtoare a Monicăi Lovinescu), Iorgulescu s-a prefăcut în „curea de transmisie” (să nu uite vocabularul de la Munca): a început să-i difuzeze-remunereze (fireşte, cu acordul şefilor Stroescu şi Ratesh, veterani ai „dialogului fără frontiere” americano-ceauşist) pe amicii săi de rezistenţă culturală şi de antibolşevism patent: Ştefoi, Paler, Blandiana, Pruteanu, Buzura, Ornea – şi nu în ultimul rând Pleşu; aceştia nu trimiseseră, înainte de decembrie 89, nici măcar sub pseudonim vreun text, însă, de cum primiseră bilet de voie de la Brucan, Dumnezeule, cum îl mai combăteau postum, pe unde-scurte ba pe Ceauşescu