Paul Goma butelii

La noi nu a existat samizdat (dealtfel N. Manolescu a scris că nici nu era necesar – din moment ce „au fost publicate cam toate cărţile de valoare”); nu se ştie ce este acela – dar se vorbeşte: aiurea. În acelaşi celebru Dicţionar al Scriitorilor Români, la N. Carandino, I (on) C (ristofor) scrie fără să clipească: „Memoriile de după 1944 (ale lui Carandino, n.m. P. G.) au circulat în samizdat în mediile literare din ţară, fiind publicate la editura Dreptatea din New York sub titlul Zile de istorie (1986)”.

În o singură frază un neadevăr şi o. dezinformare:

Memoriile lui Carandino nu aveau cum să circule în România „în samizdat” -1. C. crede că samizdat şi copie dactilografică: acelaşi lucru;

Memoriile lui Carandino au fost imprimate la New York, însă nu în „editura Dreptatea”, sublimă, dar inexistentă, ci în. Anexa unei foi oarecum trimestriale cu acelaşi abuziv nume scoasă de notoriul agent securist Dean (Mitu) Milhovan, cu banii Bucureştiului. „Memo-riile” apărute la capitalişti (atenţie: act fără vreo consecinţă pentru autor!), erau, vai, purtătoare de false informaţii, de „variante” defăimătoare privindu-i pe unii demnitari – mai ales cele despre moartea lui Gheorghe Brătianu, contrazise mai apoi de Monseniorul Todea.

Poziţia, ca să spun aşa, a istoricilor literari în această chestiune (de istorie literară, totuşi: literatură de sertar, samizdat) rămâne de neînţeles. Dacă scriitorii (în fine: creatorii, ficţionarii), orgolioşi-copilăroşi cum sânt vor să aibă şi jucăria asta, adulţii istorici ai literaturii ar fi trebuit să tempereze „cererile”, să explice termenii, să stabilească o dreaptă măsură – începând prin a declara că o astfel dezbatere nu are scopul de a stabili valoarea literară a cutărui scriitor, a cutărei cărţi – ci numai dacă „intră” au ba în acest pat al lui Procust: literatura 4e sertar. După Z. Ornea şi N. Manolescu (le-am citat opiniile, aiurea), iată în Luceafărul părerile altor istorici literari. De Al. George nu mai spun nimic, el „are circumstanţe”, vorba cuiva care, de n-a inventat gaura covrigului, practică de sârg eclipsa-socialistă. Aşadar, Al. George nu poate fi luat în seamă nici aici: nu cunoaşte „problema”- în schimb o neagă (şi comuniştii făceau aşa); nu ştie despre ce se vorbeşte, „în schimb”, are opinii categorice – mai vârtoase atunci când prinde ocazia de a-şi autode-cerna certificat-de-opozant.

Intervenţia lui Emil Mânu: şi ea previzibilă. Acest fost deţinut politic care, odată liber, a scris despre orice şi oricum, îşi apără şi el bătătura, vorbind despre sertarul personal – căci toţi am avut un sertar; şi un jurnal-în-ser-tar; căci toţi suntem români. Astfel pornit, firesc, ajunge la C. Ţoiu – în fine, nu la autor, ci la personajul Merişor: căci şi el este d-al nostru, din popor, şi el posedă jurnal nu? De aici sare la: „Constantin Dumitrescu (Demascarea)”.

E. Mânu se înşeală: Constantin Dumitrescu semnează volumul Cetatea totală – a cărei traducere în franceză a apărut în 1981, la editura pariziană Seuil, cu o postfaţă semnată de mine; Grigore Dumitrescu este, într-adevăr, cel care a scris mărturia (despre Piteşti) Demascarea.

Despre care Dumitrescu vorbeşte-scrie Emil Mânu, istoric literar?

Cred că dezbaterea organizată de Luceafărul este o nereuşită – am mai spus: un regres faţă de mult mai modestele încercări anterioare. Din două motive – citez din „Recuperările redactorului”: „Ne-a fost extrem de greu să cercetăm domeniul, pe o perioadă lungă, aproape cincizeci de ani de comunism. Ne-am fixat, aşadar, doar asupra ultimilor ani de domnie ai lui Nicolae Ceauşescu” (subl. M. P. G.).

Ce semnifică asta? Că organizatorul dezbaterii (şi) autorul textului (cu tot cu lista propusă) nu se mulţumeşte să aibă, el, memorie scurtă – şi cu găuri – dar impune cititorilor „viziunea” sa; aşa cum Mircea Dinescu ştie, din istoria României, doar scurta-şi biografie, aşa şi Marius Tupan: pentru el „istoria” sertarului începe atunci când i s-a topit lui o carte!

— Şi ne mai întrebăm de ce fata morarului e şchioapă.

Acum din „Reacţii la o provocare” semnate, citeţ, de Marius Tupan: „Câteva personalităţi, cu influenţă în mass-media sunt tentate să creadă că la noi n-ar fi fost un fenomen al sertarului, ca în alte ţări din lagăr, ci încercări izolate, palide, vanitoase de revoltă, scrieri esopice, care n-ar ameninţa acum, ierarhiile literare. Ca să le dăm o mică satisfacţie (deh, s-ar putea să ne împingă într-o ipostază nedorită şi, temători, ne luăm unele măsuri de protecţie!), n-am rămas doar la sintagma, atât de controversată, literatură de sertar şi am adăugat pe aceea ce s-ar putea să-i mulţumească, literatură de rezistenţă” (sublinierile: în text).

Aşadar, dezbaterea din Luceafărul are drept scop (nobil, se-nţelege, rar pe timpurile astea – mai ales în tagma scriitoricească) a avut drept scop. (re) concilierea atât de dragă pleşioţilor de ambe dileme: „Na şi ţie, na şi ţie – iar acum duceţi-vă şi jucaţi-vă frumos, că noi avem treabă: discutăm istorie literară!”

Fireşte, nu aşa văd eu lucrurile. Măcar pentru că sânt mai bătrân; pentru că memoria mea bate, orice-ar crede confraţii, dincolo de momentul distrugerii cărţilor mele; dincolo de faptele mele – şi, culmea, în ochii unor autocronici: dincolo şi de momentul naşterii mele.

Pentru un motiv simplu: eu cred în memorie, cred în istorie – iar în discuţia de acum, cred în istoria literară.

DE CE-AŞ FI MODEST? 1. Gaura din cap.

Paris, 23 aprilie 1998

Există găuri şi găuri:

Gaura din steag, atât de emblematică pentru rrrevoluţionarii de la '89, cu voie de la Brucanitetul Central şi cu certificat de anticomunism de la Măguritate – cei ce n-au ştiut, n-au vrut să accepte că descoperirea fusese descoperită de unguri, în ţoiul Revoluţiei de la 1956;

Gaura din covrig – descoperită de inteligenţioţii noştri compatrioţi treziţi din somnul cel de moarte la 22 decembrie 89 fix;

Gaura din roman (ele cu cheie), descoperite de bravii rrrezistenţi prin, zi-i pe nume: cultură!

— Uitată aşa, des-(a) coperită, astfel riscând să răcească, naibii.

În fine, Gaura din memorie (istorie).

De ce-aş fi modest? De ce i-aş lăsa – ca pân-acum – pe alţii să nu aibă memorie, să mz-şi aducă aminte, să conteste – ba chiar să fabrice adevărul? Consemnez aici, nu mari-fapte-de arme – dar fapte (de la a face).

Dacă primele găuri pot fi considerate folclor local şi îi priveşte pe câte unul (să fie citită publicistica Gabrielei Adameşteanu, în chestia covrigului, romanele lui Buzura în a cheii), cea din istorie, din memorie – gaura din cap ne interpelează pe toţi: amnezicii cu program, „directorii de conştiinţă” (al căror merit istoric este unul. Geografic: au rămas locului – în genunchi, pe burtă, pe spate), treziţii taman la 22 decembrie 89 nu s-au mulţumit cu clamarea căcăcioasei lor „rezistenţe prin cultură” (devenită foaaarte rentabilă) – ci s-au apucat să scrie, ei istoria! Se spune: învingătorii scriu istoria – aşa este, cu excepţia Românilor: deşi mereu învinşi, mereu regulaţi, scriu istoria ceea de parc-ar fi fost, de când se ştiu, învingători.

În Bălăcăniada Trăisticoloră, unde, vorba lui Pleşu cel Isteţ (dar-însă-totuşi: Melanconic – vezi-i dilematicul organ): „toţi suntem vinovaţi – deci nevinovaţi suntem cu toţii”- nu există buni şi răi, albi şi negri, victime şi călăi, opozanţi şi colaboraţionişti, deci nici învingători şi învinşi, ci, vorba poetului: o apă şi-un pământ.; unde Cartea Albă a Securităţii îi unge „anti-comunişti” pe activiştii de partid pe tărâm ideologic: Titus Popovici, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, C.

Ţoiu, Buzura, Ivasiuc, A. D. Munteanu, Săraru, Hobana, Everac, Săraru; unde „literatură de sertar” au (în prezent!) – cu aprobarea Uniunii Scriitorilor – „rezistenţi” ca Titus Popovici, Anania, Sorescu, Blandiana, Breban, Ţoiu (a nu fi uitat opozantul clasei, curat-sertaricolul Al. George); unde „interzişi de cenzură” au fost aceiaşi, plus Păunescu, plus Sorescu, plus V. C. Tudor.; în fine, acolo unde istoria ţării, a comunităţii româneşti este pusă pe hârtie de cronicari fără memorie ce încep (şi sfârşesc) consemnarea cu.

Momentul trezirii lor din somnul colaboraţionismului pitit îndărătul înţelepciunii-de-veacuri: „Eu nu fac politică, eu fac artă!”;

Acolo, zic (nu pentru întâia oară – şi tot degeaba: eu nu sânt credibil ca Petru Dumitriu, ca Petru Popescu – şi alte pietroaie) lucrurile sunt mult mai dramatice, acum, în 1998, decât ni se păreau în, de pildă, 1988 – când, pentru România, exista speranţa.

În acest an treburile merg mai prost (material, spiritual) decât în 96, decât în 94, decât în 92, chiar decât în 1990 – astfel progresând Românul („pe culmi.”). Ceea ce se numeşte: populaţie – care a suferit toate Plăgile Moscovei aduse de comunism – îndură acum aproximaţiile, nepriceperile, nepăsăto-rismele, tembelismele, necinstismele alor noştri, anticomuniştii-în-vorbe. Oamenii pătimesc, mai şi gem, dar tot nu văd de unde li se trage o bună parte din suferinţă:

Ei, de unde! De la uitare!

Uitarea de frică; uitarea întru conservare – uitarea din obişnuinţă.

La uitare o hotărâtoare mână de ajutor au dat scriitorii noştri preferaţi înainte de 89, când trăiau în complicitatea-promiscuitate cu cititorii a refuzu-lui-politicii; după 89, când analfabeţii noştri intelectuali umanişti, sperând că absenţa de totdeauna din agora va fi recuperată la oral, prin cursul forţat al Pieţii Universităţii, au trecut la proba scrisă – şi scriu şi scriu la ziar: editoriale, comentarii, cu predilecţie prognoze – dintre cele mai buimace, după exemplul productelor astrologului Brucă, neasemuit previzionist al trecutului.

Drept care biata „populaţie” (deloc paşnică: să ne aducem aminte de 13-15 iunie 90) soarbe cu gura căscată gânditorismul politic din carton veritabil al lui Manolescu, cugetătorismul abisalic al Gabrielei Adameşteanu, infantilismul filorus, deci antibasarabean-bucovinean – al lui Gabriel Andreescu (ce să mai vorbim de Andrei Cornea: îl suplineşte cu strălucire pe Pavel Câmpeanu), porcăriile lui Cristoiu, căcă-riile lui V. C. Tudor, iar la tembelizor sade (tot cu gura căscată), năucită de viteza de mitralieră a găinărismelor culturaliste ale Pruteanului naţiei, arheul Humanităţii, încântată de „ţinuta” plenarelor (pe muzichie.) conduse de eternul tovarăş Sava.

Suntem o comunitate fără noroc, fără destin, fără izmene, fără NATO, fără Basarabia şi Bucovina de Nord (şi Insula Şerpilor), fără Europa, fără şira spinării – încolo stăm bine.

Atât că, uitând, uitând, uitând, am uitat şi ce uitasem.

De aceea vom fi noi atât de mândri şi umblăm ţanţoşi, cu pălăria mult dată pe ceafa găurii din cap.

De ce-aş fi modest? De ce-aş omite spunerea adevărului? (2) Gaura din. Modestie.

Paris, 25 aprilie 1998

După şapte ani (şi ceva.) în care te miri ce colaboraţionist notoriu al totalitarismului (Păunescu, Ion Alexandru, A. D. Munteanu, Săraru), ori doar cuminţel târâtor pe burtă prin buruieni – ca să nu-1 vază Securitatea şi să mi ţi-1 umfle „pentru activitate opoziţionistă” (vânjosul clapon istericalizat Alexandru George) – se laudă pe toate drumurile şi cărările cu isprăvile de pe frontul antibolşevic, dar nimeni nu-i dă peste nas, peste bot (de ce? Pentru că şi celui suscep-tibil să-1 pună la punct pe neruşinat i-a scăpat măcar o laudă cu a lui rezistenţă-prin-cultură), simt nevoia să las de-o parte. Reţinerea de a-mi povesti viaţa şi faptele;

Să las la o parte, cale de câteva pagini, modestia (care.

— N România nu doar rimează, dar echivalează cu prostia).

La urma urmei, nu voi practica lauda-de-sine; poate fi verificată oricând, de oricine, succinta trecere în revistă a unor „întâmplări” adevărate:

I.

O iau de la. Începutul începutului care, pentru mine este momentul din care am amintiri cursive şi nu, ca până atunci, imagini-fixe: în categoria de vămi prin care, din nefericire, nu doar eu am trecut înşir: cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în 28 iunie 1940; „calitatea de cetăţean al URSS” care a căzut în capul, nu doar al celor care hotărâseră că nu se refugiază, ci şi în al celor care, pornind cu întârziere spre Apus, au fost ajunşi din urmă de ruşi, întorşi de la noua graniţă:

Prutul.; arestarea şi deportarea tatei în Siberia; după 22 iunie 1941, când Armata română a trecut Prutul şi ne-a dezrobit de duşmanul de Răsărit şi Miazănoapte, am aflat că Lagărul de triere de la Balta fusese lichidat de ruşi, acolo pierind şi tata – am devenit orfan; norocul a făcut ca tata să fi trecut pe la Balta cu şase luni mai devreme

— Şi n-a murit: ni s-a întors „pe cealaltă parte a pământului”; la sfârşitul anului 1943 nu mai eram orfan.; în martie 1944, din faţa frontului, ne-am refugiat în Transilvania; începând din 24 august 1944, cei înjur de un sfert de milion de refu giaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost consideraţi de ruşi „cetăţeni sovietici”, iar de autorităţile româneşti (care consfinţiseră această crimă, semnând prevederea specială din cadrul Convenţiei de armistiţiu – Moscova, 12 septembrie): „cetăţeni străini – repatriabili”; aşadar, am fost, cronologic (şinu

4oar) primele victime româneşti ale comunismului românesc – <ţupă ce, în

1940, fusesem primele victime româneşti ale comunismului rusesc; în decembrie 1944, după trei luni de hăituiala prin păduri, stâne, peşteri, am fost prinşi de ciobani localnici (Buia, Târnava Mare), predaţi jandarmilor, aceştia ducându-ne sub escortă în Lagărul de Repatriere de la Sighişoara; cu acte false am reuşit să rămânem în România – am fost liberaţi din Lagăr la sfârşitul lunii mai 1945, mult după încheierea păcii.; din acel moment până după moartea lui Stalin (5 martie 1953 – adică opt ani de zile) părinţii au fost convocaţi cel puţin semestrial la judeţ, apoi la regiune, pentru a declara că. Nu s-au răzgândit: că nu vor să fie. Repatriaţi în Siberia; în 1949, vreme de o jumătate de an ambii părinţi au fost arestaţi şi anchetaţi la Securitatea din Mediaş, eu rămânând, la 13 ani, o persoană având „domiciliul” în trenuri şi în gări.

Însă aceste nenorociri nu se abătuseră doar asupra mea. Toţi refugiaţii din Basarabia, din Bucovina de Nord, din Ţinutul Herţei le luaseră în piept, le înduraseră, le supravieţuiseră – repet: începând din iunie 1940.

Iar ghinioniştii dintre refugiaţi care, în '44 îşi găsiseră adăpost în Banat, au fost, în 1951, deportaţi în Bărăgan, ca „titoişti”. Numai că, la liberarea (în 1955) bănăţenilor şi a oltenilor (români, sârbi, germani, macedoneni), Basarabean şi Bucovinenii au rămas pe loc, în casele de lut, acoperite cupaie, proprietate a MAI: uncfe să se mai ducă?

Acolo i-am găsit (1958), când am fost dus, de la Gherla în domiciliu obligatoriu: în uliţe compacte, în satul-nou Lăţeşti. Acolo i-am lăsat când am fost liberat (1963).

După distrugerea satelor noi în 1964, (ca să nu mai rămână urmele crimelor Securităţii), Basarabenii şi Bucovinenii, străini în proprie ţară, au fost siliţi să-şi caute norocul (sic!) în alte părţi ale Republicii Comuniste Române.

Paris 26 aprilie 1998 II.

În adolescenţă (trebuia să spun: copilărie) am cunoscut arestarea ambilor părinţi de Securitatea abia înfiinţată. Adevărat: în primii ani după

1944, „asta” se petrecea numai în familii de refugiaţi, însă în curând a devenit frecventă şi în celelalte: „criminali de război”, militari, politicieni, „exploatatori”, chiaburi.

La sfârşitul anilor 40, începutul anilor 50 am fost unul dintre mulţii elevi convocaţi la Securitate, rupţi în bătaie, pentru bănuielile cele mai năstruşnice (fusesem pârât că. Ţin jurnal-intim); şi am fost unul dintre elevii exmatriculaţi din toate liceele din ţară.

După Revoluţia Maghiară din 1956, am fost unul dintre numeroşii studenţi (din centrele Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi, Braşov) arestaţi şi condamnaţi, la ispăşirea pedepsei trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Cu o „derogare': în 1955 şi în prima parte a lui 1956 am fost singurul de la Filologie-Bucureşti care la seminariile de marxism punea „întrebări tendenţioase'- în fapt, afirmaţii ca:

Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti, locuite de români, care nu vorbesc „moldoveneşte”, ci româneşte; limba română nu este „de origine slavă”, cum susţine tovarăşul Al.

Graur, ci de origine latină, potrivit savantului sovietic Aleksandr Şişmariov; colectivizarea agriculturii este o tragică eroare; limba rusă este o limbă importantă – dar nu unica; să-şi recapete, în învăţământ, rolul cuvenit printre celelalte devenind facultativă;

— Trupele sovietice să plece din România: au trecut zece ani de la încheierea păcii;

— Războiul din 1939 împotriva Finlandei a fost un „război nejust” – potri vit materialismului istoric. Etc, etc.; încă o paranteză: nu cunosc vreun alt „agitator public” care să fi făcut „propagandă antisocialistă”, citind, în noiembrie 1956, într-un seminar, „literatură. Interzisă”. Aceasta a fost principala acuzaţie – în gura Securităţii suna: „alcătuire şi răspândire duşmănoasă de fiţuici subversive”.

Repet: arestarea, ancheta-ca-la-Interne, condamnarea (2 ani), Jilava, Gherla, apoi domiciliul obligatoriu au constituit „pâinea” zilnică a zeci de mii de români – unii trecând prin încercări mult mai grele (Reeducarea de la Piteşti, Canalul, Minele de plumb, Reeducarea de la Aiud.). Deasemeni declasarea suferită ca „cetăţean liber” ce nu avea acces decât „la lopată”- până în iunie 1965.

În iunie 1965, noul stăpân al României, Ceauşescu, a dat o decizie prin care foştii deţinuţi politici erau „reabilitaţi profesional”: puteau postula pentru locuri în învăţământ, în artă, în cultură, scriitorii interzişi aveau din nou dreptul să publice, studenţii ale căror studii fuseseră întrerupte puteau să continuie – ori să reia studiile.

Am fost şi eu unul din mulţii studenţi ce şi-au reluat studiile – dar singurul căruia nu i s-a aprobat reînmatricularea (dealtfel, nici reabilitarea juridică), pentru a le continua – în septembrie 1965 eram în. Anul I, ca şi în 1954.

Adevărat: în iunie 1965 mi s-a dat voie să public – dar foştii mei colegi de facultate, deveniţi redactori (Eugen Simion, Dimisianu, Velea, Baltag) n-au mişcat un deget, pasivitatea lor fiind, în fapt: blocare. În decembrie 1966, m-am adresat unor redactori necunoscuţi mie: Sânziana Pop şi Gica Iuteş: ei/ele m-au propus pentru. Debut, Eugen Barbu a fost de acord (în ciuda opoziţiei lui Săraru şi a lui Dodu Bălan) – aşa am publicat întâia oară, în Luceafărul.

Adevărat: am intrat în Uniunea Scriitorilor, dopa, apariţia volumului Camera de alături, deşi existau mulţi autori ce nu debutaseră editorial, însă erau primiţi în Uniune „pe baza” a două schiţe publicate în reviste.

Încă o „originalitate”: în martie 1970 am fost integral interzis (din aceeaşi mişcare, soţia şi socrul) – dar nu am fost dat afară de la România literară! Continuam să lucrez în redacţie, eu, întâmplător şi autor, fără dreptul de a publica o notă de lectură (nesemnată)!

Situaţia mea de „lefegiu” a fost rezolvată: în aprilie 1973 Dimisianu mi-a scris la Paris că sunt, în continuare, la România literară. Însă în iunie când m-am întors, am constatat că, în birou nu mai există. Scaun. Scaun, în sensul propriu – nu „loc”. Dimisianu era uimit şi nu ştia cum să rezolve problema. Abia după vreo săptămână, la insistenţele mele, mi-a mărturisit, în şoaptă tainică: „Da, bătrâne, ai cam fost dat afară de pe la noi.”

Povestea carnetului de partid a fost şi mai nostimă:

Pentru că, în 22 august 1968, după invadarea Cehoslovaciei, voisem să intru în Brigăzile Patriotice; pentru că, după cum aflasem, se dădeau arme numai membrilor de partid, am cerut să intru în partid! Prilej cu care au aderat alţi cinci scriitori. Armele nu ni s-au încredinţat, în anul următor am trimis Ostinato în Occident (şi am anunţat), iar bunii mei tovarăşi (de organizaţie de partid): Chiriţă, Dimisianu, Ţoiu, Horea, Nichita Stănescu au încercat în multe rânduri să mă determine să. Predau carnetul, pentru a fi evitată. Excluderea. N-am acceptat. Am fost anunţat (confidenţial, la ureche, de Chiriţă) că. În august 1968, „în realitate”, nu fusesem primit în partid!

— Deci nu mai sunt nici în momentul de faţă (1974-76).

Acest nod (roşu.) gordian a fost tăiat de Securitate, la 1 aprilie '77, când m-a arestat. „Obiectivul nr. 2” (primul fiind umflarea şi ducerea mea la Rahova) a fost. Găsirea carnetului. Mi-au povestit soţia şi socrul ce exclamaţii de bucurie a victoriei au scos perchezi-ţionatorii: Securitatea pusese, în sfârşit, mâna pe corpul delict: carnetul de membru al PCR!

Paris 27 aprilie 1998 III.

Au existat însă „întâmplări” pe care. Nu le-am împărţit cu nimeni: Din martie 1970 (când am fost total interzis de a publica chiar şi traduceri – ca şi soţia şi socrul) până în 20 noiembrie 1977, când am plecat definitiv din România, nu s-a vorbit despre mine şi despre ale mele din. Jenă politică. De ce?

Devenisem „cel care.” citise la Cenaclul condus de M. R.

Paraschivescu fragmente de roman (Ostinato) cu-colectivizarea, cu-Jilava, cuCanalul, cu-Securitatea, cu-Basarabia-Bucovina, cu-Saşii, încât plecaseră din sală prudenţi (jenaţi.) ca Balotă, ca Ovidiu Cotruş, ca Petrişor.; devenisem „cel care.” trimisese în Occident cărţile respinse de cenzură, „imitându-1” pe Soljeniţân – nu pe Marin Preda; devenisem „cel care.”; din martie 1970 fusese total interzis de a publica; „restricţia” a fost ridicată abia după 20 (douăzeci) de ani, în 1990; devenisem „cel care.”publicase o carte (Ostinato), simultan la două din cele mai prestigioase edituri europene: Gallimard şi Suhrkamp şi, cu toate că, în 1971 izbucnise cunoscutul scandal de la Târgul de Carte de la Frankfurt, când România îşi retrăsese standul prin lucrarea „profesorilor de la ambasadă RSR de la Bonn„ Oancea şi Puşcaşu – nu fusese pedepsit de clasa-muncitoare! Ba, în luna mai 1972, deşi până atunci nu „ieşise” nici până în URSS (Traian Iancu: „Să provoci tulburări în Basarabia d-tale?”), preşedintele Zaharia Stancu îl „convinsese” să accepte paşapoarte pentru Occident – „Ia-o şi pe doamna, rămâneţi pe-acolo, până vi se uită numele.”; devenisem „cel care.”, deşi plecase în Occident cu nevasta, la expirarea vizei de un an, se întoarce în ţară: după ce publicase, în traducere germană, la Suhrkamp încă o carte, Uşa noastră cea de toate zilele; după ce lăsase, la Gallimard, în vederea traducerii în franceză alte două cărţi: în cerc şi Gherla; după ce dăduse o sumă de interviuri şi scrisese o serie de articole anticomuniste, anticeauşiste pentru presa scrisă şi radiourile occidentale; după ce în dialogurile radiofonice cu Noel Bernard, la Miinchen, cu Monica Lovinescu la Paris se exprimase la radio Europa liberă despre stările de lucruri din România fără nici o reţinere; după ce citise la microfon, şi înregistrase, la Paris, largi fragmente din două cărţi: Uşa noastră cea de toate zilele. Şi Gherla – difuzate în emisiunea lui Virgil Ierunca „Povestea vorbii”- autorul aflându-se în acele momente (toamna 1973, toamna-iarna 1976-1977) pe solul RSR, sub mâna, eufemism admis, pentru: ciomagul Orga-nului; devenisem „cel care.”- cfealtfel unicul!

— Scriitor, nepublicat în ţara sa, dar Uniunea Scriitorilor (al cărei membru era, în continuare), îi vămuia drepturile de autor în devize, provenite din Occident; devenisem „cel care.”, deşi interzis din 1970, numele său ne-fiind pomenit nici în enumerări (doar în cartea de telefon), avea dreptul de a fi pus la zid, condamnat ca duşman, ca parazit, ca hoţ, ca violator, escroc în Săptămâna Securităţii sub semnăturile lui Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Ulieru – şi alte nume conspirative; devenisem „cel care.” era nefrecventabil din partea scriitorilor legitimişti, care-şi păzeau rubrica, slujba, accesul la Fond, apartamentul, paşapor tul, făcând doar cultură; în 1977, când Lagărul Comunist din Europa trosnea din toate încheieturile (de acea dată semnalul pornind de la Praga, prin Charta

77), nici în România faptele nu lipseau, cum se spune la evanghelie: Marea grevă a minerilor din Valea Jiului, din august; 2000 dintre ei s-au solidarizat cu Mişcarea pentru drepturile omului – faţă de 4 (patru) scriitori mari şi laţi: