Paul goma cod „BĂrbosul”

N. C. Munteanu, în comentariul său la microfonul Europei Libere, a pus lucrurile la locul (şi la cauza) lor, adică: nu din ordinul Miliţiei, cum pretinde Petre Dănoiu că ar fi pretins Stumpf, a făcut boxeurul (în fine, ce mai rămăsese din el, în afară de pumni), ci din cel al Securităţii, mama (maşteră), vreme de 41 ani – din 1948 în 1989 – a. poporului român în cvasitotalitatea lui.

Deşi am spus/scris esenţialul despre „Bietul Stumpf, cum îl căinează în serviciu comandat Vocea României (naţionale – nu s-a scris încă, are să se scrie, chiar şi. Vocea României româneşti – deosebită de România neromânească, cea care lucrează pentru unguri), fac următoarele precizări:

1. Povestea cu. „într-o zi vine la mine un locotenent major de miliţie şi îmi spune să fac scandal la Paul Goma acasă.” n-are decât să o povestească Stumpf comesenilor; iar Petre Dănoiu n-are decât să o tot scrie la gazeta de perete a Clubului sportiv Avântul Cotrocean: din partea fostului boxeur nu este decât o aproximaţie a cuiva care a încasat milioane de pumni în cap; din a lui Dănoiu: un neadevăr flagrant.

Fireşte, la prima sa vizită (în seara de 19 martie 1977) nu văzusem cine îl adusese pe Stumpf până la uşa apartamentului nostru (şi, după halul de beţie în care se afla, cine anume apăsase pe butonul soneriei), însă, la un moment dat, somat de soţia mea să spună cine 1-a adus, cine 1-a condus la greu-găsibila noastră adresa (unde mai pui că apartamentul nici nu figura pe numele Goma.), Stumpf a răspuns, inocent: „Nişte băieţi de la Dinamo”.

Adevărat: „Dinamo” nu înseamnă neapărat Securitate – însă nici doar Miliţie, fără Securitate. O ştie până şi băiatul Dănoiu: pe atunci existau „dinamovişti de la Miliţie”, „dinamovişti de la Mânăstirea Secu” (Dan Zamfirescu, Virgil Cândea, Dan Ceachir, Plămădeală, Anania), „dinamovişti de la Barbu-Drăgan” (Traian Filip, Târnăcop-Silvestri, Chiuzbaian, Pelin), deasemeni, „dinamovişti de la Steaua”, ca Tiriac.

Numai că, iată: după vreo două luni de la liberarea mea – trecuse chiar şi Congresul Scriitorilor români (ce-ar fi dacă s-ar publica integral „luările de cuvânt – şi de atitudine”)? Prin iulie 77 (nu 78 cum scrie Dănoiu), chemat de proaspătul general Gheorghe Vasile (sau: Vasile Gheorghe – nici el nu ştia bine), comandantul Securităţii Rahova – ca să-mi recuperez manuscrisele confiscate – pe cine vedem (eram cu soţia) ieşind de la ei, iar în clipa în care ne-a recunoscut, a rupt-o la fugă, ca un bezmetic, întâi în susul străzii, apoi întorcân-du-se fulgerător şi luând-o spre Dâmboviţa? Pe Horst Stumpf!

Eram, sunt în continuare bine plasat, ca să cunosc următorul amănunt: clădirea de pe strada Rahovei găzduia, în 1977, în partea ei dinspre Dâmboviţa, o secţie de miliţie (exista, în continuarea celularului nostru, un celular al Miliţiei – despărţit, fireşte). Numai că Miliţia cu pricina avea poarta ei – or Stumpf ieşise pe poarta Securităţii, cea pe care intrasem. la 1 aprilie, ca-arestat, iar acum aveam să intru ca-liber, în căutarea manuscriselor confiscute.

Proaspătul generalVasile Gheorghe (sau generalul Viceversa) era însoţit de maiorul (pe atunci) Goran, secretarul PCR al „unităţii”, prieten al lui Gelu Voican-Clytorescu. Am întrebat: „De ce-a fugit Stumpf? Chiar de-aş fi vrut să-i ard măcar un pumn, n-aş fi putut – în urma tratamentului de care am beneficiat din partea domniei voastre.”

Generalul (zis şi Grenadă) m-a întrerupt: „Lasă, domnule, că prea vezi cai verzi!” „L-am văzut pe Stumpf ieşind de-aici!”, am insistat.

„Păi eu ce spun?”, s-a mirat generalul Viceversa Grenadă. „Când spun că prea vezi ce nu tre1 să vezi!”

L-a înjurat de mamă pe Stumpf, a spus „scozaţi, coniţă” şi am trecut la manuscrisele mele (pe care nu le-am recuperat în totalitate, pe unele urma să le mai studieze „expertul literar” Adrian Konig).

2. Jurnalistul Dănoiu scrie: „în legătură cu acest caz (evident: Cazul Stumpf – dealtfel articolul este intitulat „Ambiţia de a fi Number One„ – ce, te pui cu dinamo-viştii călătoriţi şi poligloţi?) de un singur lucru nu este lămurit fostul boxer” – şi îl citează pe fostul Stumpf: „„De ce mă face, Domnule, Pacepa, în cartea lui, securist? Eu n-am fost aşa ceva! Pur şi simplu nu aveam ce face. Miliţia s-a folosit de mine cum a făcut, de altfel (Stumpf nu posedă în limba lui, „de altfel” – nota mea, P. G.), toate persoanele din jurul meu„„

Am să mă întorc la. Spinarea solidă pe care trebuie, din decembrie 89, s-o aibe Miliţia, ca să scape basma curată Securitatea -până atunci să ne oprim la Pacepa:

Este adevărat, nu am în casă decât un exemplar din traducerea franceză: Horizons rouges, publicată în Presses de la Cite, în 1988.

La pagina 13 apare numele: Stumpf. Traduc: „„Consilierul grec „Romero” trebuie recrutat (spune Ceauşescu) (.) Pleşiţă, te ocupi de problema asta, cum ai făcut şi pentru Goma. Pe cine aţi folosit, atunci? Un boxeur de la Dinamo, nu?„„ „Dinamo fiind clubul sportiv al ministerului de Interne”, precizează autorul (Pacepa).

„„Căpitanul Horst Stumpf„, a răspuns Pleşiţă. „Face parte din miliţia Bucureşti„„ „„Foarte bine!„„.

— Şi nu mai contează ce spune Ceauşescu, apud Pacepa.

Bietul Stumpf: analfabet (profund, ar fi zis mama, învăţătoare) cum este, n-a putut citi „cu ochii lui” cartea lui Pacepa. Să admitem: în România se vor fi publicat şi alte opere de-ale generalului de Securitate Pacepa – nu am ştire şi nici nu doresc să am. Cineva, un „cititor-şoptitor” îi va fi. Povestit lui Stumpf că Pacepa, „în cartea lui”, îl face. Securist.

După cum se constată, Pacepa îl face – prin gura lui Pleşiţă – miliţian (şi unde mai pui: cu grad de căpitan, dar ce contează, nu gra dul pricinuia dureri, ci pumnii foştilor boxeuri Ciobotaru, Linca, Stumpf, folosiţi de Securitate ca maşini de bătut arestaţii). Şi de ce se va fi simţind „Bietul Stumpf insultat?

— Uite, Tiriac nu se simte măcar jenat că a avut şi el grad; nici Ilie Năstase (oare Nadia Comăneci să fi avut?

— Mai ştii.).

Încă o dată: am fost primul care, în scris (varianta franceză a mărturiei despre 1977 a apărut în 1979), l-am compătimit pe Stumpf, cel ce mi-a intrat în casă, m-a agresat, mi-a terorizat familia, zile la rând. Eu, victimă a „Bietului Stumpf am acest drept: de a nu-1 urî pentru ce mi-a făcut, de a nu nutri gânduri de răzbunare. L-am considerat (păstrând proporţiile) o fostă victimă devenită călău.

Însă de aici până la a-1 prezenta pe unul ca Stumpf (adevărat: un idiot, idiotizat şi de „nobilul sport”) drept. Victimă fără pată – este o obrăznicie ce nu mai poate fi pusă pe seama mioritismului analfabe-tizator al Românului, ci se înscrie într-o vastă – şi deloc recentă -campanie de spălare a sângelui.

Pentru a-i scoate, nu doar nevinovaţi pe criminalii securişti, ba chiar. Vajnici patrioţi, buni români, daco-romano-thraci de cea mai pură extracţie legionaro-comunistă, toate mijloacele sunt bune. Pentru ei, vinovaţii.

Eu, care mă „laud” a cunoaşte Securitatea de pe timpul când se afla, ca să zic aşa, în stadiu intrauterin – prin Maica ei, numită NKVD, în Basarabia anului 1940, ocupată de Ruşi; apoi, în 1944, după 12 septembrie (iată: în momentul în care scriu aceste rânduri, în februarie 1995, se împlinesc exact 50 ani de când mă aflam, cu mama şi cu tata şi cu familia fratelui mamei, N. Popescu, în Lagărul de „repatriere” de la Sighişoara – de unde n-aveam să ieşim decât după încheierea războiului, adică spre sfârşitul lunii mai 1944; iar înfiinţarea „oficială” a Securităţii ne-a prins. la post: mama, tata, pe dinăuntru, eu, în vârstă de 13 ani, la poarta Securităţii din Mediaş, am inaugurat Organul Terorist (ianuarie-iunie 1949).

— Eu, spuneam, fiind un „abonat al Securităţii”, n-am fost peste măsură de şocat de „răspunsurile” unor criminali dovediţi ca Nicolsky, ca directorul Sighetului, ca, recent, generalii „martori”. M-a intrigat, în schimb, indignarea unor oameni cumsecade, într-un fel sau altul şi ei victime ale aceleiaşi scârbavnice instituţii: aveau aerul – în 1990, în 1992, sau în 1995 – că abia acum află ce a făcut şi a dres Securitatea vreme de peste patru decenii; şi, desigur, pentru că abia acum au fost informaţi, ei, bravii români se arată orifiaţi, revoltaţi.

Fără nici o reţinere, îi dispreţuiesc din inimă pe aceşti recent -indignaţi; una din două: ori spun adevărul când pretind că „până acum nu ştiuseră” – şi atunci te întrebi dacă, din 1948 până în 1989, ei, părinţii, bunicii lor locuiseră pe o altă planetă; ori mint – şi atunci am tot dreptul să mă întreb: de ce mint ei când pretind că nu au ştiut?: nu cumva pentru că îi apasă măcar o parte din vina generală a Securităţii.?

Dacă am găsit „răspunsurile” călăilor (câte au fost – de genul: „N-am făcut decât să execut un ordin”; „N-am făcut nici un rău, ba am apărat România de duşmani”, „Am fost un biet martor.”etc,): dezgustătoare, totuşi, nu m-au mirat: criminalul neagă, criminalul „relativizează”, criminalul contestă cu îndârjire faptul că el – tată de familie, acum bunic grijuliu cu nepoţii şi câinii – ar fi umilit oameni, ar fi chinuit (citeşte: torturat direct) adolescenţi, femei, bărbaţi, că ar fi ucis fiinţe nevinovate – doar pentru că lui, „executantului”, i s-a dat un ordin şi pentru că executarea acestui ordin îi aducea lui, „bietului martor – executant”, nu doar simţământul îmbătător că este puternic (în faţa unei „bandite”, ori în a unui „duşman al socialismului” abia mai ţinându-se pe picioare), dar şi bani; dar şi locuinţă bună; dar şi înlesniri pe care nu le aveau cetăţenii de rând (adică nesecuriştii).

Nu m-au mirat „răspunsurile” acestor lepădături securiste, care, atunci când încăpeai în labele lor, te tocau mărunt-mărunt, îţi comunicau că tu eşti un nimic, un vierme, pe care El, Atotputernicul Securist îl poate strivi sub călcâi – uite-aşa! Îţi arăta, pe viu – fără să dea socoteală nimănui, nicicând; iar acum, când timide întrebări se înalţă, el, care se ştie „acoperit” nu doar de Măgureanu, ci şi de Iliescu, îţi râde în nas, cerându-ţi probe! Probe! Fiindcă, într-adevăr: tu, victimă, nu poţi produce probe că Enoiu, că Pleşiţă (dau două nume, la întâmplare) te-au batjocorit, te-au înjurat, te-au lovit, te-au înfometat.

M-au mirat, în schimb – mai degrabă: m-au izbit, m-au îndurerat, m-au revoltat (până la revulsie) intervenţiile unor oameni, nu doar de-bine: nu doar oarecari cetăţeni intraţi în vorbă – ci „reprezentanţi ai intelectualităţii noastre”, cum spun Românii care îşi imaginează că neamul nostru a produs o asemenea categorie de ştiutori-de-carte.

Cum scriitorul ar fi trebuit să se afle în fruntea poporului (e-he, câte n-ar fi trebuit – la Români), am fost năucit (nu găsesc alt termen) de intervenţia publicistică (în România literară din jurul datei de 15 ianuarie 1990 – ca articol de fond!) a scriitorului (ardelean, în plus!) Buzura, prin textul definitoriu şi definitiv: „Fără violenţă!”. La trei săptămâni după „revoluţie” scriitorul Buzura (în treacăt, dar să nu uităm: prin 1988, '89, Buzura bântuia Germania, mai cu seamă Englischen Garten, explicând „colegilor” de la Europa liberă: „Marea problemă, acum, nu e Ceauşescu – ci Ungurii!” – nici că se putea „analiză” mai. Psihiatrică!) deplângea, nu soarta Românilor sub comunişti, o jumătate de veac; nu se arăta sensibil nici la sângele inocenţilor şiroind, începând de la Timişoara, trecând la Cluj, la Sibiu, apoi la Bucureşti; nici indignat nu se arăta de devastarea sediilor partidelor democratice – nu, deloc; pe Buzura îl durea inima de soarta bieţilor membri ai Partidului Comunist dizolvat în grabă cu câteva zile în urmă.

Cum se face, cum nu, însă negru – pe – alb, campania de spălare a sângelui de pe mâinile Securităţii a fost inaugurată de un scriitor de seamă, de un important romancier (să nu uităm: ardelean – ba chiar maramureşan): A. Buzura.

Cronologic, i-a urmat (fără însă a-1 depăşi – e şi greu.) un alt scriitor de seamă, tot important romancier (şi tot ardelean: de la Baia Mare): începând din aprilie 1990, săptămână de săptămână, luni, ani, în publicaţia Contemporanul – Ideea brebană, „Romancierul Nr. 1 al României”, cum îi zice I. Buduca – şi el ardelean – a propovăduit relativizarea crimelor comuniştilor împotriva poporului român, de la relatarea nonşalantă, voit detaşată a relaţiilor sale, scriitor (şi ardelean şi fiu de popă, nepot de pătrupopă), cu Cornel Burtică; cu generalul de Securitate şi ministru al Securităţii, Nicolae Pleşiţă (vrând să dea de înţeles că asemenea „relaţii” erau normale, condiţia unică fiind. Talentul), până la afirmaţia: „Toţi am colaborat – mai mult sau mai puţin.” – iar dacă „toţi am colaborat” (cu Securitatea), ce pretenţii mai avem acuma, să-i cerem socoteală – uite, Virgil Tănase şi Al. Pale-ologu au mărturisit că erau, de multă vreme, „colaboratori” iar Lucian Pintilie, eufemizant, vorbeşte doar de un „pact diabolic” (sic).

Păstrând cronologia – şi valoarea (înaltă) a intelighenţilor carpato danubieni – în luna iunie 1990 îşi începe „cariera” (sub semnul indubitabil al lui Gută Tătărăscu), cel mai important critic literar – ca un făcut: şi el ardelean din Sibiel, sat de lângă Sibiu: Nicolae Manolescu. Să nu se creadă că Iliescu, încă neconfirmat după alegeri le de la 20 mai, apoi cu totul discreditat (pe plan planetar – din pricina televiziunii), după „mineriada” din 13-15 iunie l-ar fi solicitat el pe Manolescu să-i dea cuvântul, punându-i la dispoziţie o prestigioasă tribună de la care să se explice, să se disculpe (nu el îi chemase pe mineri, Doamne – fereşte – doar le mulţumise pentru că. Răspunseseră la chemarea lui): ei bine, nu Iliescu a avut, atunci, nevoie de Manolescu – ci Manolescu a dat din mâini şi din picioare, a apelat şi la serviciile lui Zigu Ornea (cel ce avea intrare la Cotroceni, ca un legi timist imparţial – ca tot Românul, nu?) ca să ajungă la Omul – cu o mare. Fireşte, Iliescu, având acelaşi gen de inteligenţă ca şi Ceauşescu, adică viclenie, pe dată a sărit pe ocazie. Astfel, săptămânalul cel mai prestigios şi cel mai. Anticeauşist, România literară, prin reprezen tantul ei cel mai strălucit, Nicolae Manolescu, a solicitat – şi a căpătat un interview de la Ion Iliescu; astfel, N. Manolescu i-a liberat lui Iliescu un certificat de onorabilitate – pe când toţi ceilalţi îl considerau vinovat de crime, ultimele: împotriva „golanilor”, în 13-15 iunie;

Manolescu, dialogând cu Iliescu, casap al studenţilor, s-a prefăcut, din scriitor şi universitar, în spălătoreasă de cămăşi însângerate şi de izmene căcate – ale comunistului jâmbăreţ (iată la ce slujesc nemembrii de partid: n-a intrat Manolescu în partid, însă când a intrat în. Palatul Cotroceni – s-a simţit).

În ziua de 27 septembrie – tot 1990 – floarea intelectualităţii româneşti, cea care făcuse rivuluţia cu voie de la guvern (de scrisese şi la gazetă!), anume Grupul pentru Dialog Social, a pus în practică cea mai neroadă idee: aceea de a dialoga cu. Securitatea. Intelighenţii români, cei care, pe timpul lui Ceauşescu, umblând în patru labe prin şanţuri, făceau doar cultură, nu „politică”, de cum li se dăduse voie de la Miliţia lui Stumpf, s-au dedat, voiniceşte, la dialog (foarte) înalt. Şi de astă dată, o creatură ca Măgureanu îmi provoacă doar repulsie, ca oricare altă reptilă securistă – dar ce simţăminte să am faţă de ai meii Ce „dialog” putea fi angajat între Kleininger şi Măgureanu?; între Doina Cornea – şi Măgureanu, între Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei, Sorin Mărculescu – şi Măgureanu? Şi cum de nu s-a crăpat pământul, înghiţindu-1 cu tot cu scaunul pe care şedea, picior peste picior, Liiceanu „în dialog” cu monologhistul Măgureanu? Şi, la urma urmei, cu ce drept a organizat Liiceanu această. Ceremonie de purificare, de legitimare, de onorabilizare a Securităţii criminale?

Orice ar crede – el, Manolescu, Breban: un scriitor român care nu a fost coborât niciodată în aresturile Securităţii, ci şi-a târguit (s-o creadă el!) „libertatea de a face cultură” (cu Securitatea!) în birourile ei de la stradă şi în „apartamentele conspirative” (acolo unde cola-boraţioniştii-informatori îşi depuneau icrele. Culturale) – acela nu este scriitor întreg; îi lipseşte sarea; nu talentul (cine n-are talent, în ţara unde toţi ţăranii se nasc gata-poeţi?) – ci colona vertebrală.

Ca să continuu tristul pomelnic al „directorilor de conştiinţă” care, din cinism, din cupiditate, din oboseală, din imbecilitate (să te ferească Dumnezeu de prostia deşteptului!

— Vezi Ivasiuc, vezi-1 pe Virgil Tănase, vezi-1 şi pe Manolescu), au regresat în ce are mai. Retrograd mioritismul plus ortodoxismul şi, după modelul popimii, s-au pus în slujba lupului, când locul le era lângă, în fruntea turmei -iată-1 şi pe Pleşu!

„Disidentul” (de tip Iliescu şi Botez), eseistul, strălucitorul Pleşu a cărui „sclipire” a devenit aproape ca a lui Ivasiuc: luminiscenţă de putregai: director al organului dezinformării naţionale, Dilema (scoasă de Fundaţia lui Cândea – Buzura), „rebelul” Pleşu a devenit un soldat obedient şi execută variaţiuni pe tema dată de Buzura, prin articolul – program: „Fără violenţă!”. După ce a scris negru pe alb că exilaţii în dezacord cu neocomunismul iliesc sunt trădători (O-ho, de câte ori am mai auzit asta.); după ce, tot în scris, i-a interzis lui Negoiţescu să se rostească despre fenomene ale culturii române (De ce? Simplu: fiindcă era tuberculos!), Pleşu – ce să-i fac: şi el cu ascendenţă ardelenească.

Angajează dezbateri de genul: „Bârfa la Români” – ca să nu se vorbească despre Crima-împotriva-Românilor; ne îndeamnă să dizertăm despre Bulă (tot la Români), dar nu, Doamne – fereşte despre Drăghici, Pleşiţă, Enoiu, Goran, Măgureanu – şi alţi criminali ce ne sfidează dindărătul zidurilor vilelor de Stat şi de Partid, a pensiilor grase, ba chiar a imunităţii juridico-morale acordate, în deplină iresponsabilitate de „conştiinţe responsabile” ca Buzura, Breban, Manolescu, Liiceanu. La care se adaugă cel mai murdar dintre ei, Pleşu, paznic la poarta virginităţii Securităţii – teoria lui: „Toţi am colaborat, deci toţi suntem vinovaţi – prin urmare cu toţii suntem nevinovaţi” (pupături Piaţa Cotrocenţei)!

Iată de ce nepoata unchiului e curvă, de ce ursul n-are coadă şi de ce România nu are (încă.) intelectuali, ci doar un număr de alfabetizaţi.

Fiindcă cei care ar fi fost să fie, uite, n-au mai fost: pe drum s-au avariat, s-au stricat, s-au împuţit: dacă s-au dat cu puterea.

Nici nu merită altă soartă scriitorii care aleargă după. Putere; putere – în România!; pe Malul Dâmboviţei. Mai mare jalea.

Nu am nici un fel de resentiment faţă de un nenorocit ca Horst Stumpf. Şi nu mă miră neruşinarea criminalilor care pretind că şi-au petrecut viaţa lor de securişti stropind floricele (pe câmpii) şi ajutând babele patriei să traverseze străzile oraşelor.

Mi-e ruşine până la lacrimi că sunt compatriot şi, oarecum „coleg de condei” cu putreziţi şi putrezitori naţionali ca Buzura, Sorescu, Breban, Manolescu, Pleşu (pe Păunescu nu-1 mai pun la socoteală, el fiind mereu gata cu „verbul”, din fragedă pruncie).

Mie însă ruşinea are să-mi treacă.

SFÂRŞIT