Paul goma cod „BĂrbosul”

NOJA privind măsurile întreprinse împreună cu Serviciul „D” [Dezinformaţie, n.m.] pentru neutralizarea obiectivului „BĂRBOSUL”.

„Acţiunile întreprinse de acest element constituind un pericol social, pe lângă măsurile de cunoaştere a activităţii sale şi prevenirea comiterii unor fapte infracţionale, au fost rezolvate şi sarcina de lansare a unor versiuni care să ducă la compromiterea obiectivului faţă de principalele legături în rândul oamenilor de cultură, ziarişti, cercuri ale emigraţiei reacţionare şi postul de radio Europa liberă. Aceste măsuri au urmărit să afecteze totodată şi cercurile ziaristice şi editoriale din Occident interesate din punct de vedere comercial şi politic în cazul sus-numitului.

„In acest scop, până în prezent s-au realizat următoarele:

— BĂRBOSUL” a lucrat şi lucrează în folosul unor servicii de informaţii străine iar în ultima vreme şi ca agent al organelor de securitate din România.

„In acest mod este privit de majoritatea oamenilor de artă şi cultură, motiv pentru care aceştia nu au aderat la acţiunea susţinută de el şi în discuţii individuale, în scrisorile ce i-au fost adresate. In repetate rânduri PAUL GOMA s-a plâns unor legături (NICOLAE BREBAN, VIRGIL MAZILESCU, N. STĂNESCU) că este acuzat că ar fi agent provocator.

„Dintre scriitorii care în mod frecvent susţin această idee: FĂNUŞ NEAGU, DAN ZAMFIRESCU, MIRCEA MICU, M. N. RUSU, NICHITA STĂNESCU şi mulţi alţii.

„Pentru lansarea acestor versiuni au fost folosite sursele; „RUXANDRA„, „NEAGOE„, „LASCAR„, „COSTEA„, „COMAN„, „BOGDAN„, „ION POPA„, „ARTHUR„. La ultimii patru s-a exploatat şi faptul că au efectuat sau efectuează călătorii în străinătate, au legături cu unele elemente din emigraţia reacţionară sau angajaţi ai postului Europa liberă. (.) „Susţinerea ideii menţionate s-a făcut cu un material publicat în ziarul [corect: 'foaia parohială'] învierea, difuzat în colonia română din SUA. În cadrul articolului au fost demascate acţiunile întreprinse în ţară de PAUL GOMA şi care este adevăratul scop urmărit de acesta.

„în ţară, cu ajutorul unor personalităţi literare [pluralul este singularul Eugen Barbu – n.m.] au fost publicate mai multe articole în revista Săptămâna prin care opinia publică a fost informată cu toate datele (.).

„Poetul NICHITA STĂNESCU într-un interviu acordat revistei Flacăra şi ulterior într-o poezie publicată a făcut referiri directe la activitatea de trădare desfăşurată de sus-numitul, condamnând asemenea acţiuni.

„Prin aceste măsuri s-a realizat izolarea lui PAUL GOMA de oamenii de artă şi cultură români şi informarea cercurilor culturale din străinătate cu adevărul despre acest element. „Maior „ACHIM VICTOR”

* „Primită [indescifrabil] Strict secret „Sursa: „LEONARD” Ex. Unic „Data: 23. X. 1977 [acestea sunt scrise de mână] „Europa liberă: Apelul adresat de „Grupul GOMA” din Austria „N. Bernard: Din partea unui grup de semnatari ai documentului GOMA 77, care se află în momentul de faţă la Viena – unde au alcătuit un comitet pentru apărarea drepturilor omului în România – am primit pe bandă următoarea comunicare (.): „„Adresat tuturor militanţilor pentru respectarea drepturilor omului din întreaga lume, 5 septembrie 1977.

„„Noi, semnatari ai Documentului Goma '77, constituind Grupul Goma din Austria, ne declarăm solidari cu cei 7 disidenţi români condamnaţi la câte un an de muncă forţată la Medgidia, Canalul Dunăre – Marea Neagră şi cu cei 5 disidenţi români condamnaţi la câte un an muncă forţată în Insula Mare a Brăilei.

„„Condamnarea lor în baza legii 25/1976 o considerăm abuzivă, făcându-se uz de această lege numai pentru că cei care şi-au manifestat public protestul pentru nerespectarea drepturilor omului în România şi a Constituţiei ţării. Securitatea română sub patronajul guvernului de la Bucureşti a impus justiţiei judecarea în baza acestei legi a semnatarilor Documentului Goma '77, pentru prima dată de la votarea ei, în zilele de 2, 3,4 aprilie 1977. Între aceştia se numără Grigore Andrei, Simion Găină, Dumitru Willi Mihai, Şerban Ştefănescu, Horvath Constantin, Cristian Baboia – toţi aflându-se astăzi în afara graniţelor ţării. Permisiunea de plecare acordată acestora s-a făcut însă fără altă hotărâre judecătorească care să anuleze sentinţa de condamnare, cum ar fi fost legal. Rezultă clar că autorităţile române nu au făcut decât să însceneze procese în baza legii 25/1976 semnatarilor Documentului Goma '77; condamnându-i la muncă forţată pentru delictul de opinie.

„(.) „Pe adresa Grupului Goma 77 din Austria au sosit din România scrisori de adeziune din partea lui Nicolae Popescu şi a soţiei Ecaterina, domiciliaţi în Jimbolia (.) In luna martie 1977, în urma depunerii cererii de plecare definitivă, Nicolae Popescu a fost chemat la organele de securitate şi forţat să dea declaraţii în sensul că ascultă posturi de radio străine. A fost întrebat dacă îl cunoaşte pe Paul Goma şi i s-a impus să-şi retragă cererea de plecare (.) „„O altă scrisoare, datată 18 iulie 1977, primită de la Florina Nicoleta Petrovan – iată textul ei: 'Adeziune. Subsemnata Florina Nicoleta Petrovan, domiciliată în Bucureşti (.) născută la (.) Ploieşti, de profesie arhitect diplomat din 1975, rog să fiu înscrisă în rândurile militanţilor pentru drepturile omului, mişcare progresistă şi democratică începută în România sub iniţiativa domnului Paul Goma. Doresc ca această adeziune (.) să fie difuzată prin Europa liberă'.

„„O altă scrisoare: 'Subsemnaţii Ioniţă Romulus, profesor de educaţie fizică, împreună cu soţia mea, Ioniţă Măria, pictoriţă, domiciliaţi în Bucureşti (.) dorim să ne declarăm solidari cu cei cei care luptă pentru drepturile omului în România. Aderăm la apelul scriitorului Paul Goma adresat în luna februarie ţărilor partcipante la Conferinţa de la Belgrad (.) Suntem profund indignaţi de faptul că nu putem lua legătura cu scriitorul Paul Goma care este sub supraveghere strictă şi ne manifestăm dezaprobarea faţă de regimul impus de autorităţile române scriitorului. Dorim să i se acorde domnului Paul Goma posibilităţi de liberă comunicare (.) Faptul că scriitorul rămâne în tăcere demonstrează că libertăţile fundamentale ale omului sunt încălcate în mod grosolan. Cu stimă, Ioniţă Romulus, Ioniţă Măria, 25 august 1977, Bucureşti'„„

O Notă manuscrisă, redactată şi semnată de Achim: „001607/15l/A. V./26 – X 1977

! NOTĂ

„După ce s-a terminat audienţa, Paul Goma împreună cu socrul său au plecat spre casă cu un taxi. Pe drum lăsa impresia că nu se simte bine, a coborât din maşină şi a urcat în casă sprijinit de P. NĂVODARU şi soţia.

„La domiciliul său se mai găsea şi Luiza Năvodaru. Amândoi au povestit cum au decurs discuţiile, amintind că i s-a spus că în curând va primi paşapoartele. Nu i s-a dat ziua cu certitudine, dar i s-a spus că în curând şi totul la modul serios şi convingător. Întreaga familie s-a arătat bucuroasă de acest lucru. După plecarea rudelor a venit în vizită la el Virgil Mazilescu căruia i-a povestit că în curând va primi paşaportul şi redat amănunte asupra modului cum a decurs audienţa şi discuţiile purtate.

„La ora 19,26 a mers la socrul său unde a fost chemat la telefon de MĂRIA BRĂTIANU şi D. ŢEPENEAG de la Paris. Şi lor le-a relatat că a fost în audienţă la M. I. şi a primit asigurări că în curând i se va elibera paşaportul. I-a anunţat că a încetat greva foamei şi le-a mulţumit pentru sprijin. Le-a cerut să-1 sune din două în două zile pentru amănunte s-au [sic] să-i anunţe dacă a intervenit ceva. S-a interesat dacă îi apare romanul „Cercul” [corect: în cerc] şi când anume şi le-a comunicat că nu se simte bine cu sănătatea?

„I-a avertizat că s-ar putea să nu vină de fiecare dată la telefon, dar socrul său le va comunica noutăţile atunci când lipseşte el.

„Alte aspecte deosebite nu au mai apărut. „Achim”

NOIEMBRIE

„MI. Direcţia I Strict secret „151/AV/00327876 din 11 noiembrie 1977 Ex. 1 [de mână]:

— Informaţii privind manevrele lui Goma în vedera plecării – inclusiv eventuala plecare spectaculoasă pe aeroport

— Măsuri pentru a cunoaşte ecouri după plecarea lui „NOTA

„In ultimul timp „cazul GOMA” a început să devină din nou subiectul unor comentarii în presă sau la diferite posturi de radio din Occident. Majoritatea comunicărilor se referă la cererea sa (. De paşaport).

„Asemenea ştiri au transmis agenţiile 'France Presse', 'Reuter' şi postul 'Vocea Americii'. Un redactor de la acest post a telefonat Ambasadei Franţei din Bucureşti, interesându-se dacă PAUL GOMA a solicitat viza pentru intrarea în Franţa. (.) Postul de radio 'Europa liberă' se ocupă în mod special de acest caz (.).

„Deoarece la 24 noiembrie a.c. expiră cele 60 zile de când sus-numitul a depus actele (.), toate comentariile se referă la această dată când trebuie ca PAUL GOMA să primească răspuns şi ameninţă că în cazul că nu i se aprobă plecarea vor începe campanii de denigrare [chiar aşa: „Vom începe campanii de denigrare!„] a politicii ţării noastre şi de sprijinire a rezolvării cererii solicitate de sus-numitul. (.) „în afară de măsurile aprobate, ne propunem ca până la plecarea sa dinţară (.): „1. (.) Prin discuţii directe sau cu ajutorul unor surse îi vom determina să înţeleagă că PAUL GOMA este „colaborator al organelor de securitate„ (.) „2. Prin legăturile oficiale şi personale vom determina pe NICHITA STĂNESCU ca înainte de plecarea lui PAUL GOMA să aibă o întâlnire cu el (.) să-i atragă atenţia asupra afirmaţiilor ce le va face (.) în străinătate referitor la oamenii de artă şi cultură [asta era grija securităţii?: „onoarea şi cinci chile de mastică” a oamenilor de artă şi cultură?] „Răspunde: Maior ACHIM VICTOR

„3. Vom pregăti documentele necesare pentru ridicarea cetăţeniei în situaţia când PAUL GOMA se angrenează în acţiuni potrivnice politicii statului român după plecarea din ţară.

„4. Va fi luat în lucru prin dosar de urmărire informativă scriitorul VIRGIL MAZILESCU, legătură apropiată a obiectivului, element cunoscut cu manifestări ostile.

„Termen: 30.11.1977 „Răspunde: Maior ACHIM VICTOR

„Şeful Serviciului „Colonel NICOLAE MIHAI„ [scrisă de mână] „M. I., Direcţia I-a, 151/MV/15 nov. 1997 „NOTA cu principalele activităţi ale lui PAUL GOMA în ziua de 15 nov. 1977 „între orele 9,35 – 11,10 PAUL GOMA a vizitat domiciliul lui „DONICI”. S-a întreţinut cu soţia, „DONICI” fiind plecat în oraş. În cursul zilei de mâine se va efectua întâlnirea sursei „DONICI” pentru a stabili motivul vizitei lui PAUL GOMA şi ce a discutat acesta cu soţia informatorului. (.)

Acest „DONICI” a mai apărut ca informator, însă îl credeam un vulgar trăgător cu urechea pe la Madam Candrea (restaurantul scriitorilor). Nu-mi dădea prin cap că. Îi făceam vizite la domiciliu.

Cine Dumnezu să fie „DONICI”? Dacă este o ea, adică o „DONIŢĂ”? Nu se poate: are nevastă. Dar dacă nevasta e de fapt bărbat?

— Şi fandacsia-i gata.?

„Din discuţii a rezultat că în cursul zilei de mâine PAUL GOMA intenţionează să solicite teelefonic o audienţă la tovarăşul Grai. Locot. PLESITANICOLAE. (.) „Soţia lui PAUL GOMA, în afară de plimbările cotidiene, a cumpărăturilor, a mers la Policlinica cu plată nr. 3 Eforie (9,35 -10,30), la domiciliul tatălui său (11,30 – 12,30) şi la familia MAZI-LESCU (18,55-20,20).

„Cpt.” – indescifrabil „Direcţia I-a/151/M. I. 17. XI. 1977 [scrisă de mână] „NOTA

„privind activitatea „Bărbosului„ în 16. Noiembrie 1977 „în cursul dimineţii obiectivul a vizitat timp de o jumătate de oră adresa din str. Paşcani 13 – cunoscută. Între orele 16,30 şi 17,30 a primit vizita socrului său.

„Soţia obiectivului (.) a vizitat în cinci rânduri familia Mazilescu Virgil.

„După audienţa avută la conducerea Ministerului de Interne obiectivul a revenit la domiciliu unde a purtat o serie de discuţii cu soţia şi socrul său afirmând următoarele: „„Am cerut materialele [corect: manuscrisele] confiscate, dar mi-au spus că nu mi le dau, conţin lucruri duşmănoase. Aş fi vrut să le am, deşi se găsesc şi la Gallimard”.

„„După ce merg la Vasile [Gheorghe, zis 'Grenadă', şeful Securităţii Rahova – n.m.], trec să ridic paşaportul [corect: paşapoartele]. Să faceţi bagajele. Bagajele să fie pregătite.

„Incitat de soţia sa să facă scandal şi să ceară dosarul cu materialele de presă [corect: dosarul cu tăieturile de presă] confiscate, obiectivul a menţionat: „Nu fac scandal. Nu am vizele pe paşaport, nici biletele de avion – nu sunt urcat în avion, cum să fac scandal? Cred că plecăm duminică cu avionul, o să primesc vizele repede”.

„Soţia obiectivului [frumos titlu pentru un de roman miliţie: 'Soţia obiectivului'] a remarcat: „Nu-i nimic dacă nu-ţi dau manuscrisele, le găseşti când ne întoarcem”.

„Raportăm că în cursul dupăamiezii a telefonat Mari [sic] France Ionesco [în schimb: Ionesco!] care a întrebat „ce face Paul?„ şi socrul a răspuns că „este chemat la Ministerul de Interne„. În jurul orelor 21,00 a revenit Mari-France Ionescu [a obosit, raportorul!], cu care ocazie socrul obiectivului [!] i-a comunicat că mâine va primi paşaportul. Aceasta a precizat că în 17 noiembrie a.c. în jurul orelor 19,00 va telefona din nou, „să vadă dacă 1-a primit„, „cpt. Munteanu Ioan”

* „330/00312/00/1744 XI. 1977 Strict secret „„ALDEA” Ex. nr. 1 „col. DUMITRIU CTIN

„NOTA

„în ziua de 18.11. A.c la orele 13,00, în urma chemării [prin telefon, nota mea], s-a prezentat la ambasadă PAUL GOMA şi a fost primit de consilierul BROUST care ţine locul ambasadorului, de faţă fiind şi HAMONIEUX [?] responsabilul cu vizele.

„Discuţia cu GOMA a durat 30 minute, lui GOMA PAUL i s-a acordat viză pentru 12 luni şi i s-a comunicat că viza este dată în mod excepţional (.) „Neparticipând la întâlnire, nu pot preciza discuţia în amănunt (.) „BROUST a afirmat că Goma pare bolnav „Col DUMITRIU CTIN”

Eu, „participând la discuţie.” pot preciza.:

Mă suprinsese telefonul de la Ambasada Franţei: nu o frecventasem, singura dată când intrasem la Biblioteca Franceză (prin noiembrie 1971, să-mi văd Ostinato -La cellule des liberables – apărută la Gallimard), fusesem. Ofensat de moarte: bibliotecarul, cu un teanc de cărţi noi în braţe, văzându-mă (mă recunoscuse după fotografia de pe clapa copertei), începuse să tremure şi să strige că el nu mă cunoaşte [?]; că el nu are cartea de care vorbesc [? Nici nu apucasem să deschid gura] – şi că mă pofteşte să plec!; în al doilea rând nu aveam ce căuta la francezi, pentru că nu aveam paşapoartele (aşa credeam atunci, că viza se dă după ce prezinţi paşaportul).

De astă dată un funcţionar îmbrăcat în negru (va fi fost în doliu) m-a condus într-un birou în care mai erau două-trei persoane. În timp ce Broust [abia acum îi aflu numele] îmi punea întrebări indiferente, ceilalţi îmi dădeau târcoale, mă priveau ciudat, mă cercetau, se consultau între ei în şoaptă -m-au şi fotografiat. L-am întrebat pe funcţionarul care mă primise ce înseamnă asta? Să mă dezbrac, ca să mă examineze peste tot, să se convingă că sunt eu, nu altul?

Au izbucnit cu toţii în râs, s-a luminat la faţă şi posomorâtul Broust – care a spus: „Vrem să ne convingem că nu v-au schimbat cu altul -înţelegeţi.”

Ca să nu creadă că nu-mi plac romanele poliţiste, am încuviinţat repede, cu toate că nici azi nu ştiu dacă era glumă sau nu.

Apoi, ridicându-se în picioare, a deschis un sertar al biroului şi mi-a întins paşapoartele cu foile (fişele?) vizelor în ele.

M-am mirat (după ce le-am luat şi, după ce m-am convins că erau scrise numele noastre, al Anei, al copilului -la ea – şi al meu, le-am băgat grăbit în buzunarul interior al pardesiului): „Ştiam că paşapoartele le dau autorităţile locului.”

La acestea Broust a răspuns: „în cazul dumneavoastră noi am făcut o excepţie, iar ele [autorităţile] au făcut o excepţie.”

Am ieşit din clădire, însă nu-mi venea să ies şi pe poartă: eram sigur-sigur că şi de astă data haidamacii lui Pleşiţă au să mă răpească (vezi Soldatul Câinelui), au să mă ducă pe sus la Rahova, unde „Sacou” are să-mi zmulgă paşapoartele.

N-am să cred, însă de acea dată nu am fost răpit, deci nu mi s-au zmuls paşapoartele.

În „documentele” acestea care ar proveni din dosarele mele de securitate raportul despre vizita la ambasada Franţei este ultimul – vreau să spun: nu mai există altele – de pildă despre despre ziua de 19 noiembrie (o sâmbătă, cea în care a avut loc în Bucureşti, la Ambasada Egiptului, un atentat al palestinienilor, motiv pentru care Pleşiţă a întârziat aproape două ore la întâlnirea cerută de mine – re-vezi Soldatul câinelui.

Fie că mijloacele lor de ascultare nu erau atât de perfecţionate, fie că rapoartele scrise nu pomenesc chiar toate întâmplările ascultate, completez eu, obiectiv-duşmănos:

Ajuns acasă, am discutat îndelung – şi tare, ca să se audă.

— Despre paşapoarte: întâi cu Ana. „Planul” era copt, acum venise momentul să-1 aplicăm – sau să nu-1.:

Dacă Securitatea îmi va cere să-mi iau angajamentul – în scris, „să te-avem la mână” – că, odată în Occident nu voi face nici o declaraţie „duşmănoasă” – eu să refuz. Şi, ca dovadă a hotărârii noastre (în afară de mine mai era Ana; mai era Filip – refuz şi în numele lor? Cu „asentimentul” lor?): iată, nu ţineam să avem paşapoartele cu orice preţ. Acesta era motivul pentru care îi cerusem audienţă lui Pleşiţă – o făcusem înainte de a avea paşapoartele în mână. Despre acest „plan” ştiau şi Petre şi Lulu. Şi erau de acord.

Mai rămânea ceva de făcut – până mâine seară, la Pleşiţă: scrisoarea în care urma să spun că, întrucât nu accept tăcerea impusă din România pentru Occident -renunţ la paşapoarte – iar aici mă şi vedeam, dat în genunchi, pe Golgotha Securităţii, întinzând chinuitorului-şef al meu paşapoartele -paşapoartelel – dimpreună cu scrisoarea de. Dezangajament.

A doua zi, seara – sâmbătă 19 noiembrie (1977) – aşa am făcut. Mărturisesc: ducându-mă la Minister, ca la Abator, mă simţeam mai bine; cu adevărat bine: nu mai aveam ameţeli, nu-mi mai tremurau picioarele, nu-mi mai bătea inima în gât, nu mai gâfâiam – eram mândru, nu atât de mine, cât de ai mei: Ana, Petre, Luiza. Ce familie minunată aveam! Fiindcă ştiam prea bine, din jur, de la aderenţii noştri ce povară, ce piatră de moară poate fi „familia” pentru un ins care vrea să stea drept, în picioare. Familia – şi nu doar în comunitatea noastră românească a fost vreme de decenii, sub comunism, pârghia şantajului exercitat de reprezentanţii Terorii de Stat şi de Partid. De aceea familia – chiar destrămată, spartă sub loviturilor de berbece ale mizeriei inerente comunismului biruitor, redevenea clan: nu permitea unei oi să o ia razna, de una singură, să se răzleţească: o aducea înapoi – la-sânul, la-caldul; la turmă.

Ne consultasem şi în seara de 18 şi în dupăamiaza de 19 noiembrie. Rămăsese stabilit:

Dacă mi se cere un astfel de angajament, renunţ la paşapoarte – „O să ne descurcăm noi, cum ne-am încurcat şi până acum.”, râdea – galben – socru-meu, Năvodaru.

Ce s-a întâmplat în acea seară, în audienţă la Pleşiţă – am povestit în Soldatul câinelui. Şi în alte părţi-cărţi.

Între timp – întretimpul duminicii 20 noiembrie 1977 -am plecat.

Să fi fost sigur, atunci, că plecăm pentru totdeauna? Că nu ne vom întoarce vreodată?

Atunci dacă eram sigur de ceva: că „cel mult în trei ani – ne întoarcem”; că ori se rupe samarul, ori crapă măgarul; iar din moment ce „cade guvernul” (cu tot cu securitatea), nimeni, nimic nu ne va împiedeca să ne întoarcem la casa noastră, în ţara noastră.

Ei bine: a crăpat măgarul, a căzut guvernul – securitatea a rămas.

După 15 ani „de la revoluţie”, constatăm că singură securitatea a câştigat războiul.

Război pierdut de ceea ce se cheamă „popor” – prin neprezentare, cum se spune în sport. Poporul român nu a fost prezent „în revoluţia de la 1989”, cum nu fusese prezent înainte de 1989 – decât, ca de obicei, prin numărul de victime – nu puţine.

Poporul român a. rezistat terorii comuniste, în sensul că a îndurat-fară-crâcnire teroarea. Fără a se opune – aşa cum reacţionau toţi vecinii noştri; fără măcar a striga de durere;

Război pierdut de „opoziţia democratică”. Reprezentanţii ei, mulţi adevăraţi martiri ai închisorilor, fiind ieşiţi din popor (ul român), au rezistat după chipul şi asemănarea poporului român: au îndurat – şi nu au crâcnit. Iar când alţii au răsturnat guvernul Ceauşescu, ei „oamenii politici” au strălucit prin absenţă; au strălucit prin absenţa minimei inteligenţe a celui care, chiar dacă nu trudeşte, nu consimte la sacrificii pentru a provoca un eveniment, măcar are reflexul de „a sări pe ocazie”, de a profita. „Opoziţia democratică” a noastră a pierdut „prin neprezentare” (tot un termen din sport) – vezi-1 pe Coposu, cel care nu voia – mă rog frumos – să ia puterea, atunci când era momentul, atunci când ar fi fost posibil, când era obligat să o facă. Faptul că îl avea în spate pe Măgureanu, deci securitatea, care şi pe el îl zdrobise, prefacându-1 în păpuşă de cârpă – nu-1 scuză pe el, pe Coposu – nici pe Diaconescu, nici pe ceilalţi „martiri ţărănişti”, după cum nu-i scuză pe „liberalii” Câmpeanu, Quintus & Comp.

La 1989 securitatea a câştigat „la mustaţă”. O eternitate de o săptămână tremurase, dârdâise, se căcase pe ea, de frică, arăta – şi putea – ca Adrian Păunescu „la grilă”, sub huiduieli şi scuipaţi, ştiind că îi era rezervată soarta „felinarelor de la Budapesta, 1956”; că venise momentul răs-plăţii.

Şi momentul n-a venit. La ne-venire au contribuit din plin, hotărâtor „fruntaşii opoziţiei”; cei care, galantoni, făceau plecăciunea: „Dar vă rog, domnule locotenent, după dumneavoastră, domnule sergent – oricum, noi nu vrem puterea.”;

Şi a contribuit – şi cum!

— Un scriitor, numit Augustin Buzura, cel care, în plină efervescenţă revoluţionară (la noi, la români, „revoluţia” nu începe în momentul violent al răsturnării tiraniei – ci, aşa, cam la două-trei săptămâni după, potrivit poeziei lui Coşbuc: sunt greu românii de pornit, dar când pornesc.), şi-a ridicat glasul, cerând prin infamul articol din România literară: „Fără violenţă!” – lozinca-implorare a securităţii, cea care ne violentase 40 ani de ani, iar acum cerea de la victimă să nu fie. Violentă faţă de călău, bietul, care are nevastă bolnavă şi fată curvă – iar el sufere de rinichi.

Atunci – pe la mijlocul lui ianuarie 1990 – securitatea a ridicat iar capul. Şi nu 1-a mai aplecat. În faţa cărei inexistente „ameninţări”?

În 20 noiembrie 1977, plecând din ţară, credeam că mă voi întoarce azi-mâine. Când va cădea guvernul.

Deşi ieşisem din ghearele securităţii, nu realizam că ea, securitatea este guvernul; că Gheorghiu, Dej, Ceauşescu fuseseră doar „beneficiarii” puterii, nu hotărâtorii ei. Că, indiferent de numele unor miniştri „de interne”, Teohari, Drăghici, Coman; de „adjuncţii” care de care mai criminal: „Pantiuşa”, Nicolschi, Pleşiţă; aşa cum puterea politică era „a partidului”, puterea poliţienească era „a securităţii” – însă aceasta din urmă era cea dintâi: în comunism nu puterea politică face şi desface lumea – ci puterea poliţienească:

Teroarea pură.

Prima „Notă de după plecarea noastră: „MI. U. M. 0920 Pentru uz intern, ex. nr. 2 „21 noiembrie 1977 [două trimiteri: „Tov. Col. Năstase„, semnat Nicolae Mihai şi „Tov. Tăbăcaru – la dvs„ – semnat indescifrabil] „NOTA

„In cadrul buletinelor de ştiri din seara zilei de 20 noiembrie a.c. postul de radio Europa liberă a transmis următoarea informaţie: „„Scriitorul român PAUL GOMA, militant pentru respectarea drepturilor omului, a sosit azi la Paris cu un paşaport turistic valabil pe un an, fiind însoţit de soţia şi copilul său” „„GOMA a refuzat să răspundă la întrebările ce i s-au pus la sosire pe aeroportul Orly. [sublinierea aceasta, ca şi cea din întreg pasajul următor este de mâna celui care făcuse trimiterea „Tov. Tăbăcaru – n.m.] însă în trecut el a declarat corespondenţilor occidentali că nu doreşte să părăsească definitiv România.

„„El a spus că va tine o conferinţă de presă în cursul săptămânii. Agenţia Reuter. Citând surse româneşti din exil relatează că lui PAUL GOMA i ş^ acordat viza în vederea unui tratament medical. PAUL GOMA a făcut de câteva ori greva foamei în acest an, în semn de protest împotriva intimidărilor la care a fost supus din partea miliţiei [ce bună miliţia la casa securităţii.] „Insp. Jud. Timiş al M. I.