Paul goma cod „BĂrbosul”

Nu ştiu cine poate fi George Stancu. Oricum, un fost coleg al lui Ivasiuc, la medicină – care însă a fost pe dată reînmatriculat. Probabil-sigur chiar din acest motiv.

Pagina 28: un referat – „306/AV/din 17 februarie 1967” – coincidenţă: atunci a murit tata. Nu ştiu dacă ei cunoşteau „amănuntul”, dar era un bun moment de atac pentru ei, hoitarii: „REFERAT

„Cu propunerea de a se aproba contactarea numitului Goma Paul student în anul II al Fac. De limbă şi literatură română, Universitatea Bucureşti.

„în anii I, II şi III ai Facultăţii de limbă şi literatură română şi Inst. De limbi străine urmează cursurile o serie de elemente care au suferit condamnări politice. Astfel sunt studenţii Petrişor Marcel, urmărit şi în prezent prin acţiune informativă de Serv. I, Michăescu Radu, asupra căruia organele noastre au făcut propunerea de deschidere a dosarului de verificare, Popescu Florin-Horia, Petcu Ristea şi alţii. Deasemenea în evidenţele noastre mai sunt cunoscute şi studentele Doina Sălaj an care în 1967 pentru scrieri cu conţinut duşmănos i s-a ridicat dreptul de autor [?] şi Ana-Maria Năvodaru, semnalată cu unele manifestări duşmănoase. Agentura organelor noastre care a fost dirijată pe lângă aceste elemente nu a reuşit să pătrundă în intimitatea lor pentru a cunoaşte concepţiile politice prezente ale sus-numiţilor, relaţiile lor şi întreaga activitate ce o desfăşoară.

Din aceste motive se impune necesitatea recrutării unui agent cu posibilităţi de informare în rândul acestor elemente (subl. Mea) în acest scop a fost luat în studiu numitul Paul Goma, fost şi el condamnat politic, deoarece în materialele informative rezultă că se află în relaţii de prietenie cu aceste elemente, se vizitează la domiciliu, iar în facultate poartă frecvente discuţii cu ei şi posedă calităţile necesare unui agent [subl. Mea] „.

Scurta-biografie a mea este încheiată cu: „La 22 X. [inexact: XL] 1956 a fost arestat împreună cu colegul său Popescu Florin şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru agitaţie duşmănoasă cu prilejul evenimentelor din Ungaria. După expirarea celor doi ani de detenţie, i s-a fixat D. O. pentru 36 luni (.) care a mai fost prelungit cu încă 24 luni. (.) „Din punct de vedere profesional este foarte bine pregătit, fapt oglindit în rezultatele obţinute la examene. Are preocupări literare o serie i-au fost publicate în revistele Luceafărul şi Amfiteatru, iar pentru una din ele a primit premiu la un concurs. (.) „Contactarea numitului Goma Paul se va efectua prin metoda atragerii treptate de către lt. maj. Achim Victor ajutat de şeful biroului Cpt. Nicolae M. în casa de recrutări „Libertăţii”.

„La locul recrutării pe candidat îl voi aduce personal, luându-1 de la domiciliul său, când după ce îmi voi declara calitatea de ofiţer MAI îi spun că doresc să port unele discuţii cu el. Prima discuţie cu Goma Paul va fi legată de alte probleme decât cele care interesează organele noastre pentru a stabili modul cum reacţionează el la primul contact cu noi. De aceea vom porni discuţia de la aspecte din procesul de învăţământ asupra căruia sus-numitul a adus o serie de observaţii critice într-o oră de seminar condusă de agentul „Aurică”.

„Faţă de cele de mai sus propunem: „A se aproba contactarea numitului Goma Paul student în anul II la Facultatea de limbă şi literatură română în vederea recrutării lui prin atragere treptată.

„Şeful biroului Căpitan Nicolae Mihai „Lt. maj. Achim Victor”

Acest document dezvăluie manevrele securităţii de. „atragere treptată”, citeşte: de a mă obliga să devin informator. Locul: „casa de recrutări „Libertăţii„„ este, presupun, odaia de la Academia Comercială, aflată la parter, cred că a doua (sau a treia?) uşă pe dreapta.

Am scris în mai multe rânduri despre întâia „întâlnire”. Nu mă „adusese” organul, fusesem convocat şi mă prezentasem împreună cu Ana-Maria Năvodaru. Ana-Maria rămăsese afară, pe trotuar, privind la ferestre, încercând să mă. Localizeze. Am făcut cum am făcut, m-am apropiat de fereastră şi am făcut semne. A înregistrat.

A mai fost o tentativă – la Facultatea de Chimie de pe Cheiul Dâmboviţei. Şi aceea a eşuat – tot datorită prezenţei Anei-Maria în faţa ferestrelor. Iar despre cea din faţa magazinului Eva am scris, au scris şi ei – neadevărat, iar un şef al lui Achim a scris pe raportul lui, edulcorat, amenajat – că e. exagerat.

Rămâne chestiunea „agentului Aurică”, într-o oră de seminar condusă chiar de el – ce va fi fost: asistent? Conferenţiar?; bărbat, femeie? Nu mă interesează.

Între paginile 51 şi 55 se află scrisă de mâna mea o „Justificare biografică”, datată: „17 februarie 1968”.

Excedat de insistenţele repetate ale Securităţii de a mă. Recruta – în ciuda faptului că nu le mai eram util „pe loc” -adică la Universitate: părăsisem facultatea pentru a doua oară, de astă dată definitiv – scrisesem această „Justificare”. Nu-mi amintesc dacă o făcusem la îndemnul cuiva (deşi nu este exclus ca Laurenţiu Fulga, mereu, constant binevoitor, să-mi fî sugerat „soluţia”). Oricum, am avut-o alături pe Ana-Maria, cu care paşnic-convieţuiam – ziua, în cămăruţa de la anticarul Sterescu, noaptea ea mergea acasă, nu ne puteam odihni în acelaşi pat, apoi condiţiile de igienă erau acceptabile doar pentru un burlac obişnuit cu internatul, căminul studenţesc, puşcăria, însă nu pentru o jună persoană din mediul urban.

Aşadar: abandonasem facultatea – din pricina securiştilor care m-ar fî vrut „sursă” în Universitate. Dar succesul cel mai. Răsunător fusese (în vara anului precedent: 1967) internarea mamei în Căminul-spital de la Domneşti din apropierea Bucureştiului (numai eu ştiu cât de „aproape” era.). Această performanţă nu ar fî fost posibilă (şi acum, după 37 ani mă înfâor la gândul că nu ar fî fost.) datorită intervenţiei lui Năvodaru. Încă nu-mi era socru, pe atunci eram doar „un prieten” al fiicei sale.

Îmi aduc aminte: într-o zi (din primăvara-vara anului 1967), în jurul prânzului mă aflam la Ana-Maria acasă, pe strada Duiliu Zamfârescu. Tatăl ei, ca de obicei, venise pentru prânz. A trecut pe la Ana-Maria, m-a găsit acolo, în câteva cuvinte mi-a spus că ştia de la fâica sa situaţia mamei (bolnavă de scleroză în plăci) şi că va încerca să intervină pentru a o interna aproape de Bucureşti. În care scop să-i scriu pe o hârtie toate „datele”. Am făcut-o cu bucurie – dar cu scepticism. Cine, pe lumea asta, ne mai putea ajuta să ieşim din. Mlaştina disperării? Totuşi, în călătoriile săptămânale la Vad, Făgăraş, o asiguram pe mama că în curând va fî internată într-un spital-cămin (contra pensia ei), aproape de mine: o voi putea vizita de două, de trei ori pe săptămână, doar cu un tramvai şi un autobuz – la ducere.

Prin august (1967) demersurile lui Năvodaru au reuşit -am internat-o pe mama la Domneşti (vezi Gardă inversă).

Acesta fusese un motiv de „victorie” a mea: internarea mamei într-un spital civilizat devenise o „promisiune -condiţie” a. colaborării mele cu securitatea; am oftat uşurat, iar la următoarea „convocare” am fost „obraznic” cu ei, spunându-le că de-acum nu au cu ce să mă şantajeze: o internasem pe mama.

Porcul de superior al lui Achim (căruia eu îi ziceam „Munteanu” – dar care se numea – aflu acum, din dosar -Nicolae Mihai) m-a luat la bătaie, asigurându-mă (!) că ei pot foarte bine s-o dea afară din spital pe mama! Şi că au alte „cârlige” cu care să mă ţină.

Am găsit că unul din „altele” este facultatea – deja în anul II rămăsesem repetent – aşa că, după ce am „dezbătut problema” cu Ana-Maria, am hotărât să abandonez studiile -cu ce altceva ar mai fi putut să mă şantajeze?

„Cu arestarea!”, mi-a răspuns căpitanul Nicolae Mihai la următoarea convocare.

Ei, da, cine i-ar fi împiedecat? Oricum, în februarie 1968 eram mult mai stăpân pe mine. În acea stare scrisesem „Justificarea biografică”. Ciudat, ne-ciudat: modul de „construcţie” seamănă ca două picături de apă cu „Ce am fost, ce sunt ce voi fi”, lucrarea-scrisă-la Rahova peste 9 ani, în aprilie-mai 1977. Începeam – după cum promitea titlul -prin punctarea informaţiilor biografice:

Despre mine, despre părinţi. Prezintă interes doar cele pe care, de atunci, le uitasem: „Ignat Goma, fratele mai mic al tatei, n. 1912, urmează o şcoală de copii de trupă – fiind şi el orfan de război – muzică militară la Bârlad sau/şi la Focşani. Dispărut în timpul bombardamentului de la 4 aprilie 1944 de la Bucureşti” (.) „Natalia Goma, bunica mea paternă. Văduvă din primul război. Se află – încă – în Ciocâlteni, raionul Teleneşti, Basarabia. Vârsta: 76 ani. Până de curând a primit de la colhoz ajutor social: 10 (zece) ruble. (.) „Familia Cuza din Ghermăneşti, Orhei – fraţii şi nepoţii Nadejdei Popescu (mama mea). Consideraţi „culaci”, au fost deportaţi în 1944 în Kazahstan. Din 11 persoane câte număra familia, în 195? (după moartea lui Stalin se întorc 5 (bătrânul Eugen Cuza a fost ucis în drum spre Kazahstan de către paznici, cu lovituri de bâtă). După „întoarcere” nu mai sunt primiţi în sat, alungaţi. Bătrâna (soţia lui Eugen) a „locuit” luni de zile într-un copac din fosta pădure Ghermăneşti.

„Dumitru Popescu (frate cu Teodor, tatăl mamei, bunicul meu matern): licenţiat în teologie (România), studiază ingineria în Germania, agronomia în Belgia (.). Alcătuieşte o fermă model, mecanizată. În corespondenţă cu N. Iorga, cu Ionescu-Siseşti, consultat în probleme de specialitate (.) în 1944 împreună cu alţi „culaci„, Dumitru Popescu şi soţia sa – belgiancă – a fost închis într-o casă din Teleneşti (înjur de 100 persoane). Casei i se dă foc. Câţiva izbutesc să sară pe fereastre. Sunt mitraliaţi. Restul ard de vii”.

Aici am minţit: tragediile familie Cuza şi a fratelui bunicului s-au întâmplat imediat după prima ocupaţie a Basarabiei, în vara anului 1940 (continuate după iunie 1941, când unchiul meu Ion Cuza, militar, ajungând acasă şi aflând ce s-a întâmplat cu soţia şi cu fetiţa, îl omoară cu un hârleţ pe cel care denunţase NKVD-ului locul în care se ascunseseră) şi nu în a doua ocupaţie, cea din 1944 (vezi Săptămâna Roşie). De ce am făcut-o? Nu găsesc o explicaţie valabilă, alta decât inerţia minciunilor-utile, cele care ne-au ajutat să ne strecurăm prin (tre) catastrofe.

Închei „Justificarea biografică” la sfârşitul paginei 4 astfel:

— Am 33 ani, sunt student în anul II, fac de două ori pe săptămână naveta la Domneşti, mă întreţin singur şi vreau să fiu lăsat în pace.

„Bucureşti, 17 februarie 1968 „Paul Goma” încă o minciunică: nu mai eram student.

Ce impresie le va fi făcut securiştilor „Justificarea” mea – chiar dacă nu vorbisem de 1940, totuşi, „mă exprimasem duşmănos” faţă de tovarăşii noştri sovietici.? Nu ştiu. Şi nu mă interesează.

Paginile 61 -63 sunt ocupate de un raport: „Consiliul Securităţii Statului „DGII – Direcţia I 121/AV/21 mai 1969 „Strict secret Ex. nr. 1 „NOTA RAPORT

„în toamna anului 1968 cenaclul Uniunii Scriitorilor şi-a început activitatea sub conducerea scriitorului M. R. Paraschivescu, ţinând şedinţe de lucru săptămânal, vinerea la ora 19, având la început ca secretar pe V. Ivănceanu, iar din luna martie a.c. pe Virgil Mazilescu.

„După câteva şedinţe (.) la cenaclu nu a mai venit aproape nici un scriitor cunoscut. Ei motivau neparticiparea prin slaba calitate a lucrărilor citite, nivelul scăzut al discuţiilor şi faptul că vin tot felul de persoane ce nu au nimic comun cu literatura, folosesc acest prilej pentru prezentarea ţinutei vestimentare, crearea de relaţii şi debitarea unor inepţii.

„Au fost cazuri când la unele şedinţe s-a încercat să se ia poziţie critică faţă de modul cum se desfăşoară lucrările, calitatea materialelor (.) Aşa a procedat secretarul cenaclului de la Uzina „23 August„ şi un redactor de la Editura pentru literatură. (.) Conducerea cenaclului a respins observaţiile critice afirmând că acolo nu se prezintă lucrări pentru oamenii de rând (.)”.

„Am citat pe larg, pentru a se vedea ce doreau tovarăşii şi ce făceau „persoanele” care nu avea nimic comun cu literatura.

„în seara zilei de 9 mai [1969] (.) a citit Paul Goma, fost condamnat pentru activitate contrarevoluţionară. A prezentat fragmente dintr-un roman al său terminat neprezentat însă nici unei edituri [inexact: fusese, din 1966], care tratează numai aspecte din închisori, în unele satirizând administraţia [sic] în altele modalităţile de anchetare, de instrucţie etc. Sub pretextul criticării abuzurilor organelor MAI, autorul face subtile analogii [?] între securitate şi siguranţă, prezentând lucrătorul de securitate ca un tip abrutizat, inuman. Critica sa este când violentă, când foarte subtilă [iar?], însă totdeauna cu intenţia generalizării abuzurilor la nivelul tuturor organelor MAI. Toate fragmentele au avut un conţinut protestatar privind activitatea organelor de stat (securitate, administraţia închisorilor).

„La discuţii primii au fost: „V. Ivănceanu: s-a arătat sceptic privind apariţia romanului, dar el vede adevăratul realism, elogiind pe autor pentru curajul şi geniul său; asemăna gestul cu al sovieticului Soljeniţân, evocările lor fiind cotate „eroice”. Revine asupra „anchetei” din roman, accentuând metodele „medievale” antiumane.

„D. Ţepeneag susţine că nu este nevoie să se discute de [spre] apariţia romanului, cunoscută fiind „furia” cenzorului; important este că romanul s-a scris. Face unele speculaţii (.) înţelegând că scrind realitatea, trebuie să scrii despre securitate.

„Iulian Neacşu a criticat şi elogiat romanul. Îl critică [pe autor] pentru lipsa lui de curaj de a înainta romanul unei edituri [?] „Toţi văd în opera scriitorului „reabilitarea realismului” prezen-tând cazul său similar lui Soljeniţân, vorbind de securitate mereu la modul ironic.

„în afară de Paul Goma în seara respectivă au mai citit versuri Dana Mohor, Duşan Petrovici şi Vintilă Ivănceanu.

„Atât cei care au citit, cât şi toţi participanţii la discuţii au fost filmaţi şi înregistraţi de o echipă de televiziune din RFG” [subliniere de mână şi marcată cu bare verticale pe margine – nota mea şi observaţia: echipa de televiziune era austriacă].

„Discutând cu conducerea Uniunii Scriitorilor a rezultat că nimeni nu a dat aprobare ca echipa să înregistreze cenaclul, respectivii au fost aduşi de M. R. Paraschivescu. Susnumitul motivează că a avut aprobarea verbală a vicepreşedintelui [şters „Laurenţiu Fulga”].

„Semnificative în ceea ce priveşte influenţa negativă asupra unor tineri care frecventează cenaclul sânt aprecierile dintr-o scrisoare expediată de un student către o tânără din Braşov”.

Cum va fi ajuns scrisoarea studentului în mâna organelor? O va fi predat tânăra-din-Braşov? Oricum, nu merită citată. Concluzia: „Organele noastre au în atenţie în continuare activitatea duşmănoasă ce o desfăşoară unele elemente la Cenaclul Uniunii Scriitorilor.

„Propunem să întocmim un buletin informativ pentru organele de partid.

„DE ACORD, Şeful Serviciului maior Năstase Gheorghe „Lt. major de Securitate Achim V.”

Careva – un superior, subliniitorul şef a scris în dreptul propunerii: „Da”.

Pagina 65 este ocupată de o „NOTA”: „150/N. M./16 iunie 1969 Strict secret Exemplar nr. 1 „Acum o săptămână în redacţie la „România liberă” [corect: literară] fiind de faţă Lucian Raicu, Valeriu Cristea şi Marcel Mihalaş se discuta pe un ton de alarmă ceea ce păţise cu câteva zile înainte Paul Goma. (.) a primit un telefon şi i s-a fixat o întâlnire în vederea unei discuţii. După cum reeşea din discuţie, fie că Goma ştia că e chemat de cineva de la MAI, fie că bănuia, s-a dus la locul fixat împreună cu nevastă-sa. Acolo s-a îndreptat cineva către el [Achim, precizarea mea] şi când a ajuns în faţa lor, nevasta lui Goma a început să strige „ce ne tot urmăreşti atâta, să se termine, nu mai vreau să fie terorizată” – sau cam aşa ceva [foarte aşa-ceva, nota mea] (.). M-au întrebat şi pe mine ce cred, le-am spus că poate e o confuzie. Ei erau cam timoraţi, crezând că e un fel de anchetă printre scriitori.

„Goma n-a avut vreme să mai vorbească cu persoana care-1 chemase pentru că a dispărut imediat ce nevastă-sa a început să strige.

„Faptul e cunoscut şi comentat de întreaga redacţie şi de cei care-1 cunosc pe Goma.

„„Andrei Aurel„„

Nu ştiu cine poate fi „Andrei Aurel”.

O notă scrisă de mână: „ (.) Din verificările efectuate rezultă că într-adevăr s-a stat de vorbă cu acesta [cu Paul Goma] de către Lt. maj. Achim Victor, din cadrul Serviciului 2, fiind în prezent în contactare. Unele aspecte sânt însă exagerate. Propun ca nota să fie înaintată la Serviciul II.

„Mr. Flenţiu (?) 1 VII 1969”

Iar acum un raport semnat de celebra „Ruxandra”, în manuscris – drept care m-am tot întrebat dacă da sau ba este. Cutare. Iată ce scrie: „Sursa vă informează [aşa vor fi vorbit sursele? La persoana a treia? Sau un securist a scris de mână raportul „sursei„?] că în ziua de 25 mai a.c. Paul Goma a venit la redacţie foarte agitat spunând că a avut o întâlnire cu un lucrător de la MAI pe care îl cunoştea încă de la facultate şi care-i propusese încă de atunci să îl informeze despre diverse lucruri care se petreceau în anul sau grupa lui. Avusese întâlnire în staţia autobuzului 34 la magazinul Eva. Goma s-a dus cu soţia lui, Ana Măria Năvodaru. Pe la orele 3 la redacţie Goma a povestit că Ana Măria Năvodaru 1-a repezit pe respectivul lucrător, chiar 1-a şi înjurat. Părerea lui era că i-a fost fixată această întâlnire din cauză că romanul „Ostinato„ care-1 avea predat la Editura pentru literatură, la o discuţie cu M. Gafiţa acesta i-a spus că nu poate să apară fiind duşmănos vorbind despre puşcării, etc. Se pare că la editură există un referat făcut de N. Breban, ulterior acestei întâmplări, referat care recomandă publicarea cărţii [?] După aceste episoade Goma a citit la cenaclul Uniunii Scriitorilor nişte fragmente, deocamdată nu ştiu care sânt. Goma a crezut că în urma lecturii i-a fost fixată întâlnirea. A venit spunând în redacţie că el nu poate fi informator, turnător (.) El înţelege asemenea acţiune numai în sensul său pejorativ [spre deosebire de „Ruxandra„], adică spune că x este un criminal un [sau: „nu”?] duşman al ţării etc şi individul înfundă puşcăria. Nu înţelege că nu mahalagismul sau reaua credinţă stau la baza unor asemenea relaţii ci dimpotrivă, posibilitatea şi analiza unor sensuri de a preîntâmpina unele situaţii dificile şi adesea de a ajuta pe cineva. Dimisianu, auzind, spunea că cei care au fost în puşcării îi mai cheamă asemenea foruri şi-i întreabă, având ascendent asupra lor [?].

„Apoi în 28 mai Goma a fost la D. Ghişe de la CC, probabil povestind ce ne-a povestit nouă. Ghişe 1-a liniştit, spunând că nu i se poate întâmpla nimic, fiindcă întâi trebuie să existe motivele care să justifice o asemenea acţiune. Goma conchidea că de acum poate dormi liniştit, fiindcă de când discutase această întâlnire şi o fixare [?] la telefon, nu mai avea linişte.

„Ruxandra „4 iunie 1969”

Observaţie: semnătura (în fine, pseudosemnătura) nu se mai află, aici, între ghilimele, ca în alte rapoarte. Să însemne că scrisul este chiar al său?

Pag. 72-73: „Consiliul Securităţiii Statului „DGII Direcţia I

„121/AV/17 noiembrie 1969 „NOTA RAPORT

„Cu adresa nr. 240/IA/572205 din 10 noiembrie 1969 Serviciul „C” a cerut aviz pentru Goma Paul care doreşte să facă o călătorie în Italia pentru a participa la al IV-lea Congres Mitteleuropa – Gorizia ce a avut loc la începutul lunii noiembrie [subliniat de mână, marcat cu un semn de întrebare pe margine – probabil de mâna generalului Borşan] – şi Austria pentru călătorie de documentare.

Scurtă-biografâe – penală, precum şi lectura filmată de la cenaclu.

„Romanul care se intitulează „Ostinato” a fost respins de Direcţia Presei.

„Goma Paul mai este semnalat că a participat la realizarea anchetei iniţiate de Adrian Păunescu [numele Păunescului este şters, de mână] privind filmul „Reconstituirea” a lui Lucian Pintilie.

„A fost contactat de organele noastre pentru atragere la colaborare [asta era expresia consacrată?], dar a refuzat, deconspirând [sic] faţă de colegii de redacţie acest lucru.

„Faţă de cele de mai sus, „PROPUNERE

„A se aproba avizare negativă [re-sic: Securitatea aproba. Negativ!] a plecării lui Goma Paul în Italia şi în Austria.

„Şeful Serviciului Maior Năstase Gh.

„Lt. Maj. De Securitate Achim Victor”

Paginile 83-86: „Consiliul Securităţii Statului „Nr. 00133548 Strict secret „Ex. nr. 1 „30 noiembrie 1970 „NOTA

„în anul 1969 scriitorul Paul Goma a prezentat Editurii pentru literatură romanul intitulat „OSTINATO„ pentru a fi publicat [inexact: în 1966 am predat romanul sub titlul 'Cealată Ithaca, cealaltă Penelopă', iar spre sfârşitul aceluiaşi an 1966 o altă variantă a aceluiaşi, intitulată: 'Ostinato'] „în cuprinsul romanului este descrisă viaţa deţinuţilor de drept comun şi politic, tratamentul şi mizeriile îndurate de aceştia, abuzurile organelor de securitate reprezentate de unii oameni limitaţi, unii chiar brute de asemenea în roman se mai întâlnesc numeroase expresii triviale, paragrafe obscene care culminează cu o scenă de homosexualism. Din aceste motive cartea nu a putut fi publicată, neprimind viza de la Direcţia Presei, deşi autorul a insistat foarte mult asupra acestui lucru”.

Deosebiri între aceste „aprecieri” ale securiştilor şi cele exprimate la radio, într-o emisiunea în duplex Bucureşti-Paris, în 1972, de Zoia Buşulenga, de Virgil Cândea? Una singură: securiştii nu au pretins că. „muncitorii tipografi s-au opus tipăririi cărţii” – Virgil Cândea însă: da.

În continuare securistul notator povesteşte viaţa mea, apoi împrejurările în care Dieter Schlesak întâi, apoi Marie-Therese Kerschbaumer cunoscuseră textul şi promiseseră o traducere în germană. Despre Schlesak raportează că a scris un comentariu la un post de radio din RFG – „comuni-cându-i autorului (cum: pe calea-undelor?) că: „pare foarte interesantă şi ca ceva care se numeşte învingerea trecutului, aici unic„„.

„La scurt timp după apariţia fragmentului în revista austriacă [Literatur und Kritik, iulie-aug 1970, nota mea], scriitorul Dragoş Vrânceanu care are legături cu o serie de scriitori din Italia, a primit o scrisoare de la editura Mondadori prin care se solicită următoarele: „„Vă rugăm să ne trimiteţi toate datele biografice şi o fotografie a scriitorului Paul Goma deoarece intenţionăm să-i publicăm romanul de scandal care i-a fost interzis în România” „Aflând despre toate acestea lucruri, conducerea Uniunii Scriitorilor 1-a chemat pe Paul Goma să discute cu el. În discuţii a negat faptul că a trimis manuscrisul afară [sic], afirmând că nu ştie cum a ajuns să fie publicat acel fragment în revista vieneză [inexact: am spus că fragmentul fusese tradus după transcrierea benzii sonore înregistrate în timpul şedinţei cenaclului]. El consideră că toată vina o poartă editura care nu i-a publicat romanul. În prezent nu mai doreşte să publice vechea versiune deoarece are una nouă.

„Preşedintele Uniunii Scriitorilor [Zaharia Stancu, nota mea] a cerut noul manuscris şi a desemnat pe criticul Ov. S. Crohmălniceanu şi [pe] directorul editurii Eminescu, Ioanichie Olteanu să-1 lectureze [sic] şi să facă un referat în ideea de a publica cartea înainte de a apărea în vreo editură străină. Problema care se pune este aceea că acest roman e posibil să apară în două versiuni [iată care era „problema”!]

Un alt interludiu biografic – apoi: „Lucrările literare scrise în această perioadă erau caracterizate de studenţi „ca fiind produsul unei maniere ce s-a născut din ură şi dispreţ faţă de tot ce s-a făcut în ultimii ani„ [inexact: „caracterizarea„ vine din raportul turnătoarei „Ruxandra” – vezi-1 mai sus – nota mea].

„în luna decembrie 1969 cu prilejul informării personalului ce lucrează în redacţii în legătură cu întâlnirea de la Moscova a conducătorilor ţărilor socialiste, Paul Goma în cuvântul său a salutat [sic] politica externă a partidului, afirmând însă următoarele: „„Nu înţelege de ce există o discrepanţă atât de mare între această politică şi politica internă. Pe plan intern nu putem face nimic şi contrazicem tot ce spunem pe plan extern. Nu mă refer la alte aspecte şi ar fi multe, ci numai la cel literar. Nu poţi să publici. Nu mă refer la atâţia alţii, ci la mine. Am dat un roman şi mi-a fost respins deoarece în el descriu viaţa pe care am trăit-o în puşcărie şi nedreptăţile ce s-au făcut. Anunţ că voi publica acest roman în străinătate dacă în ţară nu pot. Eu am răspuns la chemarea partidului când el a avut nevoie de mine, în august 1968 şi am intrat în rândurile lui, dar partidul nu are încredere în mine”.