Paul goma din calidor

Oameni ciudaţi se uită ciudat la mine. Eu le explic – fiindcă eu ştiu, ei nu:

— Noi suntem refugiaţi. Eu sunt un refugiat.

Oamenii pricep-nu-pricep. Unii dau din cap, că d alţii că ba. În acelaşi timp. Mama se interesează. Q t. – ' rută. Un om cu un bici:

Vă duc io păn-la Gusu – cât dat'?

Cât face, zice mama. Cât ceri, de obicei?

D-apăi. Da de un'e venit'?

Din Basarabia.

Venit' de-depaaaar'.

Suntem refugiaţi. Avem repartiţie la Gusu, ca învăţători.

Fain! 'Văţătorii au bani. 'Fujiaţâ' şi mai mult', că le-o dat stătu de să se 'fujeze. Şî-i şî depaaaar' – d-a'păi domnă dragă, să-m dat'.

— Şi spune, cât. În lei.

Mama zice că-i prea scump. Că, pentru cincizeci de kilometri, de la Mana la Chişinău, plătise mai puţin de jumătate cât cere el, pentru doar zece kilometri. Omul zice:

— D-apăi aici-i Ardeal, nu Băsărabghie. D-apăi, nu-i bai, că io to'mă-ntor' cu căruţa gală. Nu-i bai.

Mama înţelege, nu-nţelege – îl întreabă unde se întoarce el cu căruţa goală, nu cumva chiar în Gusu? Ba chiar în Gusu! Zice omul, bucuros că mama a ghicit, da nu-i bai de-aia, că nu sade el în banii de cărăuşie.

— No, păi, zua bună.', zice omul, cuviincios, scoţăndu-şi pălăria, salutând – şi plecând.

Mama nu pricepe ceva, dar nu vrea să arate, de faţă cu mine. Mai încolo, după-amiază, târziu, suntem într-o căruţă. Care merge.

Omul de-âcum întreabă tot timpul:

Da un'e-o să stat' la noi, la Gusu?

O să găsim noi o gazdă, deocamdată mă duci la şcoală, să vorbesc cu directorul.

Mai mergem ce mai mergem:

— Da la cin'-o să stat' la noi, la Gusu?

— Găsim noi – până atunci, la şcoală, întuneric.

_^ Aci-i işcola, zice. Omu. Da-i o ţar' cam încuiată. _ Ne descurcăm noi. Să coborâm bagajele.

Jâama plăteşte, omul se duce, prin întuneric. Rămânem Oi trei: mama, eu, bagajele. Apoi rămân singur, mama la dus să se interesezeVine, târziu, cu un felinar dus de un om. Mama îi jce; Domnule Director„. Domnul Director îi zice ma-me; Stimată Colegă”.

Cărăm bagajele în curtea şcolii – aşa-i zice, nu se vede că-i şcoală, nu se vede nimic. Apoi urcăm trepte spre o uşa luminată de felinarul Domnului Director: UEa de intrare a şcolii.

Da, e şcoală, miroase a şcoală: motorinâ-dopodele: şi praf-de-podele; şi a elev. Acum c noapte, însă elevii miros, în şcoală, chiar când ei nu sunt în şcoală, noaptea, ci dorm acasă la ei, în paturile lor., de la casele lor.

AcL-m facem drumul cu bagajele spre o altă uşă: o încăpere în care nu mai miroase atât de foarte tare a elev.

— Stimată Colegă, deşi legea nu permite, o să staţi aici, în cancelarie, aveţi tot ce vă trebuie – dar contez pe discreţia dumneavoastră, aş putea 'fi aspru pedepsit, dacă s-ar afla la Sibiu, că am îngăduit. Noapte bună.

Şi se duce. Cu tot cu felinar. Rămânem pe întuneric, un întuneric şi mai întunecos, nici nu mai ştiu care-i susul, care-i josul, cred că n-aş şti nici care mi-e dreapta.

O ţin strâns-strâns de mână pe mama. Cu amândouă mâinile. Mă ustură pleoapele, de cât mă holbez, ca să desluşesc ceva în jur..

De ce nu ne-a lăsat felinarul? Întreb eu. Tremu rând,. I

Pe uliţă e foarte întuneric şi el trebuie să se întoarcă repede acasă, unde e aşteptat cu ma. Sa – de la roasă 1-am ridicat.

Eu am fost în uliţă şi nu e mai foarte-întuneric decât aici. l

I t. Lasă, că te obişnuieşti, ne obi eu vreau să fac Şi din

Ţi se pare, acum nuim noi.

Eu nu vreau să. Mă obişnuiesc.

Pipi, zic. Şi mai-mult-decât-pipi.

De mână, orbecăind, ieşim din cancelarie, ieşirn clădire. Căutăm Locul. Căutăm Afara.

Mamă, eu nu mai pot! Eu fac aici!

În curtea şcolii? Se mânie mama. Copilul unui învăţător să facă una ca asta? In plus, refugiat? Mai rabdă puţin, trebuie să găsim noi Locul, Afară.

Găsim, în cele din urmă. Nu mai spun cum.

Aşa trebuie să facă refugiatul? Întreb, Aşa, cum?

Aşa, de mână? Pe întuneric? Şi cu frică? Nu-mi place, refugiat. Nu vreau, refugiat!

Ziceam că eram în excursie, zice mama.

Zică alţii că ziceau, eu nu ştiu cum e excursia şj nu vreau excursie, pe întuneric şi de-mână.

Pornim spre clădirea şcolii. Zice mama:

— Ah, şi n-am fost atentă: unde Dumnezeu voi fi pus chibriturile şi lumânările? Măcar chibriturile, tre buie să găsim o lampă în şcoală. Sigur, în cancelarie.

Mama găseşte, pe bâjbâite, în bagaje, chibriturile. Dar nu şi lumaiile. Consumă aproape toate beţele din cutie, căutând o lampă. Şi nimic.

Ce să facă ei cu lampa, în şcoală? Zic. Noaptea nu stă nimeni în scoală, nu stau oamenii în şcoală^ noaptea.

Bine, bine, nu mai insista, am înţeles! Face mama, nu ştiu de ce supărată.

Ne ţinem de mână, pe întuneric.

— Pe

Mamă, eu nu mai pot. Eu vreau să mă culc.

Aşteaptă. Să desfac plapoma şi s-o întind.

„_ *. * * ^iii*. J, c*v^: j ne culcăm pe burtă şi ne învelim cu curu '?

Jos? Şi cu ce ne învelim? Facem ca ţiganul:

Ce inspirat am iost ea i-am dat drumul de mână şi făcut un pas în. Lături: aud aerul vâjâind:

_ Nu ţi-e ruşine? Fiu de cadre didactice – în plus, [ugiat?

Iarta-ma, mama, nu mai zic m viaţa mea.

Dar unde eşti? Unde eşti, Dumnezeule? Iţi promit cii nu te bat, dar vină la mama – unde eşti?

Aici. Şi mi-e frig. Cu ce ne învelim, dacă ne culcăm pe plapoma?

— Cu paltoanele. Şi lasă, dragu-mamii, că te ia mama în braţe, ai să vezi ce cald o să-ţi fie.

Dacă mă iei în braţe şi se face cald, se face şi lumină? Ştii tu: căldura şi lumina.

Nu-; i nevoie de lumină, ca să dormim. Ba. Chiar ştiinţa ne învaţă că, pe întuneric, e mai odihnitor.

? Ne culcăm, orbeşte, pe plapoma întinsă pe duşumea. J/Iă -întind pe-'O -parte, pentru ca mumii să-mi ţină cald şi bine la spate.

^Miroase a. tutun rece.

— Mamă, de-ce-ţi zice Domnul Director: Stimată

Colegăi:?

— Pentru că suntem colegi do învăţământ. Pentru că eu sunt femeie şi aşa se cade sa vorbească bărbaţii, r omenii binecrescuţi.

— A-ha. Domnul Director e binecrescut, dar mie mi-e ame.

— Dacă ne ridicăm din culcuş, dacă ne-apucăm să lUtăm prin bagaje, ne fuge somnul. Şi noi, în primul rând, de somn avem mare nevoie.

Eu, în primul rând, am mare nevoie de ceva să nu-mi mai fie întuneric. Şi de ceva să nu-mi fie foame.

Aici, întunericul nu mai e negru, s-a făcut roşu, de în tunecat ce e.

Închide ochii, n-o să-1 mai vezi. Mâine facem noi „} aşa fel, încât. Chiar dacă mai rămânem în cancelarie, sa avem o lampă – lasă, cumpără mama o lampă bună, d °* frumoasă. N-o să ne mai temem de întuneric _ vine tata, n-o să ne mai temeni de nimic!

— Când o să vină tata. Domnul Director o să ne inv' (la masă? Mi-e foame, mamă.

— Şi încep să plânsiu-*6

T f> *- O * „VilAaşa de foameee.

Uite ce e, puiul mamei, eşti mare de-aeum, de-acum înţelegi cum stau lucrurile: suntem refugiaţi.

Eu nu vreau să fiu refugiat – adică aşa, culcat pe jos, în cancelarie *i pe întuneric şi lung de foame!

Se spune: lat de foame. Sau: mort de foame – nu lung.

Ba eu nu sunt mort şi nu sunt lat, xic. Eu sunt viu şi mi-e aşa de foame, încât simt1 că ma lungesc de foame. Că am crescut. Sunt lung şi mare, de foame mamă.

Închide ochii, şi gata! Când închizi ochii, nu mai vezi întunericul – şi toate de la întuneric vin, ascultă-mă pe mine! Şi foamea şi dorul' şi toate – de la întuneric vin. Aşa că închidem ochii şi dormim. Când dormi, nu mai simţi nimic, nici foame, nici altceva. Hai să dormim, puiul, mamei. Măcar în soni n să nu fim refugiaţi.

Paris, 1933

SFÂRŞIT