Paul Goma jurnal 2002

Una ar fi prelungirea B&F. Sau facerea unei a doua părţi. Care va avea ca motor: gelozia.

De acord, gelozia este pandantul iubirii, dar-însă-totuşi. Gelozia este violenţă, egoism, posesiune (intenţie de a-1 mai degrabă stăpâni decât poseda) pe celălălalt, astfel încât să nu mişte în front, să nu facă paşi pe de lături, să dea seama de toate „mişcările”.

Da. Dar nu e bine. Fiindcă gelozia – tratată în carte – mă va întoarce la harţă, la încăierare, la polemică în sensul de origine al cuvântului, or eu nu vreau, nu trebuie să mă războiesc cu fiinţa din faţa mea; din oglindă – cum să fac aşa ceva?

Problemul are să capete un început de rezolvare pe după Anul Nou. În cam două săptămâni voi afla pe ce picior dansez, vorba franţuzoaicei balerine.

Aseară am căzut cu totul întâmplător pe un film (deja început) de Jacques Deray după o nuvelă de Ştefan Zweig: „Scrisoare de la o necunoscută” (traducere nesigură), cu draga de Irene Jacob în rolul necunoscutei. Necunoscând această proză – dar ştiind: Zweig a fost/este un foarte bun scriitor, foarte bun psiholog (de personaje) şi foarte bun meseriaş – credeam/speram că. Naraţiunea va merge aşa cum mi-o doream eu – adică: fetiţa-fata-femeia să rămână până la urmă necunoscută de adultul pe care îl iubeşte de. Peste douăzeci de ani.

N-a fost să fie.

În film – deci: după nuvela lui Zweig – fetiţa devenită fată îl cunoaşte, în sens biblic, pe celălalt (prin urmare se. Des-fată), atât că adultul (un romancier celebru) nu o recunoaşte în tânăra de azi-noapte pe fetiţa vecinului – care atunci devne mama copilului său.

Această deturnare (şi dacă e întoarcere la naraţiunea rezonabilă, de bun simţ?) m-a iritat, m-a enervat, mi-a displăcut, încât în mai multe rânduri am vrut să sting televizorul, în ciuda prezenţei mereu fascinante prin discreţie a farmecului Irenei Jacob.

Din două motive – primul în două volete:

I. A. este neverosimil ca „celălalt” – unde mai pui: scriitor; unde mai re-pui: prozator!

— Să nu o recunoască în fata care îl priveşte cu atâta insistenţă (şi cu atâta dragoste) pe copila vecinului văzută de atâtea ori pe palier. Dacă a recunoscut-o valetul său (adevărat, bun fizionomist), cum să nu o fi recunoscut un scriitor de proză, în principiu mai bun decât valetu-i?; b. este cu totul neverosimil ca un bărbat care se culcă cu o femeie, în fapt fată-mare, să nu-şi dea seama că a deflorat-o – nu era beat în acel moment (încă un amănunt, care însă nu ţine de sordid, ci aş zice: de sublim: fata s-a abţinut de a ţipa de durerea provocată de deflorare, de acord, dar nu s-a abţinut de la. Sângerare, deci nu se poate să nu fi rămas pe cearceafuri măcar un strop de culoare roşie.). Şi în nici un caz un bărbat care petrece o noapte întreagă – şi ce noapte!

— Cu o femeie, să nu aibă memoria trupului ei, memoria parfumului pielii, al salivei.

— Peste un an, peste zece, peste cincizeci, atunci când iubeşte iarăşi aceeaşi femeie.

II. Zweig s-a dovedit a fi prost psiholog (în ciuda!) atunci când a făcut ca „necunoscuta”, pentru a-şi creşte copilul, să accepte „să se vândă”; cum zice ea însăşi. Există alte „căi”, mult mai golgote decât aceea, comodă pentru un scriitor din secolul XlX-lea (ca mentalitate), a curyei de lux.

În fine, sinuciderea (simultană cu primirea şi citirea scrisorii de adio) mi s-a părut falsă în sensul muzical): nelalocul ei.

Am găsit atâtea cusururi din pricină că. Zweig (şi scenariştii, dintre care un înalt-profesionist J.- C. Carriere) nu m-a (u) ascultat pe mine, nu au ţinute seama de. Proza mea.

Concluzie: Zweig era lipsit de. Odorat – de-aceea! (.)

Miercuri 25 decembrie 2002

Crăciunul. Ieri, am primit de la Victor Frunză o scrisoare. A citit Alfabecedarul, zice că nu i-a displăcut şi va încerca să-1 editeze – în 2004. În 2003: Sabina.

Tot ieri mi-a telefonat Sergiu Crupenski – avea telefonul de la Niculiţă. Tot nu am reuşit să aflu ce sumă colosală mi se datorează pentru re-editarea co-traducerii lui Faulkner (alte traduceri ale noastre nu au fost reactivate), dar am aflat că actualul director al editurii Univers este majoritar proprietar al ei (că avea dinainte „o mică tipografie”, că relaţiile cu distribuţia sunt bune.). Drept care pe loc m-am propus – mai ales că am publicat la Univers două cărţi, Ostinato (deschisese o colecţie), urmase – la mare distanţă – Gardă inversă.

Da, sigur, dar. Să-i dau un roman.

Am să-i dau Bonifacia, varianta lungă; mai încolo un volum adunând două mai mititele: Profil şi Bătrânul şi Fata.

Pentru Frunză, am început aseară o variantă a Alfabecedarului numai pe o coloană – cealaltă lăsată pentru contribuţiunea cititorului.

Joi 26 decembrie 2002

Am trimis scrisori: lui Francois Bocholier (s-a întors la Strasbourg, are să se mute la Paris);

Lui Crupenski – propunându-i Bonifacia;

Lui Niculiţă.

Lui Victor Frunză.

Mi-a scris Sanda Cordoş, mulţumindu-mi pentru Basarabia şi trimiţindu-mi un articol (general) despre mine.

Vineri 27 decembrie 2002

Am scris Sandei Cordoş.

M-am apucat – de ieri – să recitesc Profil; să îndrept pe ici, pe colo câte ceva. Nu ştiu dacă îi va interesa pe cititorii români.

Acum, că boala a trecut, înţeleg cât m-a stors, spurcata. M-a laminat, m-a turtit, m-a toctocat. Deşi nu mai tuşesc, deşi nu mai am ameţeli, nu sânt în stare să lucrez: stau ca un viţel la poarta ecranului ordinatorului şi nu ştiu ce să fac; nici măcar dacă să fac ceva or' să mă pui jos şi să dorm on pchic.

Iar am probleme de spaţiu: şi pe raftul cărţilor şi pe cele ale dosarelor cu tăieturi din presă. Cu adevărat, fără alintamânt de autor neţesălat: chiar nu mai este loc să pun clasoarele pentru 2003; apoi dacă îmi vin de la Chişinău Basarabia şi Săptămâna Roşie, şi Culoarea Curcubeului.

— De Bucureşti nu zic încă nimic.

Încep să accept că am comis o gravă eroare. Relaţională. Deşi îmi ziceam că nu va fî nimic decât comunicare în scris, scrisul, bată-1 norocul, a transgresat regulamentul impus şi, după modelul cuvântului a devenit faptă – iar fapta s-a dovedit a fî, dacă nu de-a dreptul: catastrofa, atunci sigur: o mare greşeală – din partea mea.

Deocamdată nu o aştern aici pe hârtia. Ordinatorului-interne-tului; mai aştept un semn, dorindu-1 o infirmare a. certitudinii care ar putea fî prinsă în cuvinte astfel: Piedeca (de căpătâi) dintre Bătrân şi Fată este mai puţin distanţa în spaţiu (geografică şi cvasicertitudinea că niciodată nu se vor întâlni faţă către faţă); nici în timp, ca vârstă – deşi cantitatea de. Peste patru decenii nu este de neglijat. Ci păcătoasa de „comunicare” în ceea ce are ea. la subsol. B şi F au impresia, apoi certitudinea că se înţeleg, că vorbesc aceeaşi limbă, că ceea ce transmite unul celălalt receptează aproape corect, el este plăcut surprins să constate că ea scrie nesperat de bine proză, că în ne-proză capul îi funcţionează bine.

Şi intervine, ca o ghilotină incidentul-accidentul – de care ea nici nu şi-a dat seama. Şi toată construcţia se dărâmă.

Concluzie: nu planul era greşit – ci însăşi ideea de a construi aici şi aşa.

Eroare nepedagogică: nu poate sluji „în viitor” întru atragere de atenţie, pentru a nu repeta ceea ce a dus în râpă; fiindcă aşa suntem noi făcuţi (bine: vorbesc în numele meu; aşa-s eu): data viitoare voi face exact acelaşi lucru, cu exact aceeaşi prospeţime – pe care alţii o numesc: imbecilitate. Fiindcă în asta nu există „învăţare de minte”.

Îmi ling rănile cu o certă satisfacţie masochistă; de parc-aş fî mereu-citatul Sipoş, colegul de domiciliu obligatoriu, cel care, beat, se lua la harţă cu cine se nimerea, în crâşmele din satele libere Borduşani, Făcăieni – de regulă încasa bătaie crâncenă, după care colinda satul şi-şi povestea aventurile şi-şi arăta vânătăile, rănile, cu admiraţie pentru cel/cei care i le pricinuise (ră). Aşa şi eu: în lipsă de un Lăţeşti, umblu cu jurnalul (cel intim!) şi mă văicăresc-mândresc: „Ia te uită ce mi-a făcut! Priveşte, cum mi-a rupt buza, învineţit un ochi, dezbătut măselele!”.

Am mai spus, repet: aştept reacţia. Dacă nu a înţeles nimic din reproşul meu (abrupt, recunosc) – atunci, într-adevăr, nu mai este nimic de făcut. Păcat. Era aşa de întineritor.

Mi-a venit Viaţa românească 10-11/02: Mariana Sipoş publică „un fragment dintr-o lungă convorbire” din primăvara anului 1998.

Eu ies mai agresiv decât sânt. A suprimat numele lui Marin Preda dintr-un şir – ziceam ceva rău de el – cum să apară numele lui Preda în astfel de context? Am impresia că de atunci, din acel moment m-am hotărât să nu mai angajez „dialoguri” transcrise apoi de pe bandă. Gafele, prostiile mele sunt numeroase – mi le asum, sub semnătură, nu-i nevoie să le multiplice, augumenteze, umfle Mariana Sipoş. Apoi titlul dialogului (s-ar putea să fi fost pus în redacţie) cade foarte. Hodoronc-tronc – a propos de Omescu, din care citam: „Aici vom înălţa o catedrală.”

Recunosc: m-a foarte rău-dispus. În asemenea împrejurări (dialog înregistrat audio, transcris, publicat fragmentar după patru ani.) nu ai paradă. Poţi protesta, spunând că nu ai spus aia, că cealaltă a fost scoasă din context, etc? Da, poţi, dar şi M. S. poate răspunde că ea a vrut să-mi dea transcrierea, s-o corectez, dar eu n-am vrut. Ceea ce va fi fost adevărat, nu-mi amintesc „amănuntul”, deci nu-1 contest: nu voi fi vrut. Aşa-mi trebuie.

Sâmbătă 28 decembrie 2002

Mă întorc la „contribuţia” Marianei Sipoş: o intervenţie care, în realitate va fi durat cinci rânduri (cel mult) a fost dilatată – dintr-un galop – la aproape o pagină din Viaţa Românească! Procedeu nu mai puţin în neregulă decât introducerea-suprimarea de cuvinte, propo-ziţiuni, fraze – mai ales nume – din „partitura” mea. În Europa adausurile într-un dialog transcris se marchează, se semnalează -fie prin paranteze-croşete, fie prin pasaje culese cu alt caracter de literă. La M. S., în România, totul curge otova, iar cititorul – mai ales când este şi un scriitor pe care cândva l-am atins cu trei-flori – întâlnind asemenea luări-de-guler, îşi freacă mâinile de satisfacţie: „I-a zis-o! L-a pus la punct! I-a dat peste bot!”

Iar eu ce pot zice? Că nu mi-a dat peste bot? Adevărat: în absenţa mea de pe scaunul din faţă.

Bănuiesc ce anume a împins-o pe Mariana Sipoş la p astfel de pedepsire a mea (sic), cu lovituri de picior pe sub masă. Însă nu am chef să vorbesc de relaţiile sociale absolut necesare ei, cu indivizi ca Beligan, ca Săram, fiindcă nu acestea mă determinaseră să nu accept o vizită a ei, acum an şi jumătate. Ci altceva, mult mai ne-românesc.

Duminică 29 decembrie 2002 însemnarea de azi va fi ultima – din lună, din an: Filip va pleca la munte, de aceea îi voi încredinţa jurnalul în vederea internetizării.

Sânt un scriitor, nu doar samizdatizat, ci şi. Internetizat. Deşi, internetul este o fază calitativ (şi cantitativ) superioară a samizdatului.

Acest jurnal: – este al XlII-lea şi al 56-lea titlu.

SFÂRŞIT