Paul Goma jurnal '999

Mi-a telefonat Mihai Serdaru: are să mă primească profesorul Jacques Chiras (sic) de la Pitie-Salpetriere. Mâine am să telefonez pentru r.v. – probabil pe joia viitoare. Totuşi: am să mă duc miercuri la Tenon, abia joi la Salpetriere.

Vineri 30 aprilie 1999

Am primit Cotidianul de la 2 la 19 aprilie. M-am apucat să-1 conspectez, să scriu ceva, în genul „Au venit americanii!” Culmea: o să-i apăr pe Constantinescu, Pleşu, Babiuc, chiar pe biata Zoe Petre, maltratări sită de Ion Jurnaloiu, scânteist de formaţie, acum cotiedenist convins.

N-am putut lua r.v. la doctorul Chiras: ieri, sâmbătă, nu era în cabinet secretara care înregistrează r.v. -uurile. Va trebuie să-mi amân plăcerile până luni. Şi astfel, tot în acel. Timp ajung. Sânt hotărât să merg şi colo şi colo.

Mâine va fi 1 Mai (de la oraşe şi sate). Am terminat şi luna asta -de căcat.

MAI 1999

Sâmbăta 1 mai 1999

Am început să scriu Au venit Americanii!

Seara: să nu-ţi vină să crezi: am făcut 11 pagini convenţionale! Am lucrat la ce era mai puchinos: citatele. Da, Domnule: să te laude Pruteanu, să te pupe Elţân – însă culmea-culmilor: să citezi din Cristoiu! Halal!

Marţi 4 mai 1999

Seara: am terminat textul Au venit Americanii! L-am imprimat, am pus în plicuri (17). Are să mă coste o avere expedierea.

[Vezi textul „Au venit Americanii!”în Butelii. 19997

Am terminat şi de corectat. Acum e ora 6 şi cred că am să mă culc. Dimineaţă bună, copii.

Am pus la poştă 15 plicuri. Mâine, restul.

Joi 6 mai 1999

Am mai pus la poştă scrisori pentru Dacia, Boerescu, Cesereanu – 30 franci.

M-am odihnit binişor astă noapte, deşi parcă aş mai avea nevoie de vreo sută douăsprezece nopţi din astea.

Mă gândesc să scriu ceva despre „Lupta pentru roman” pe care a pornit-o Breban/de jos şi de pe caii.

Asta sună tot atât de inteligent precum „Cruciada românismului”.

Acum 22 ani era o vineri. Boul de Ceauşescu şi juncanii lui: Pleşiţă, Coman mă liberau de la Rahova, îmi dădeau drumul (din mână). Nu prevedeau pagubele unei asemenea încrederi în atotputerea lor (vezi-1 pe Rugova de ieri, 5 mai, de azi, 6 – de cine ştie câte zile încă). Las'-că nu din pricina asta (a mea, carevasăzică) au avut ei oarecari dureri – bietul Nea Nicu avu ceva migrene-la-cap când îşi pierdu el floarea-vieţi' prin 'puşcarea de-i mai zice: voicanare – dar tot fără legătură cu mine. Că tot nu mai este nimic de făcut: la o întrebare idioată ca aceasta: „Ce ai face (fi făcut) dacă ai mai fi o dată în 31 martie 77? Ba nu – atunci era prea târziu, tancul se pornise -atunci la 1 ianuarie acelaşi an – ce ai fî făcut?” Iar eu să răspund, ca un tolomac: „Tot aia”. Parol!

Seara: semne bune cu Pacea în Iugoslavia.

A telefonat Solacolu: că el e convins: Manolescu e pilotat de Secu. Şi că el vede mâna lui Măgureanu. Că Breban 1-a atacat pe Manolescu – în chestiunea Caraion. Şi că Mălăncioiu s-a exprimatără şi ea – alături de Manole'. Cam simplificator.

Vineri 7 mai 1999

Nu am luat medicamentul prescris ultima oară de dr. Tordjman. Aşa. Mama ar fi zis: „De scârbă” – asta semnificând, la noi, în Basarabia: resemnare în tristeţe, în jale.

Tot mai simţibile semnele de pace. Numai că va fi o pace rusească: bine-bine, bombardamentele vor înceta, armata sârbească va părăsi Kosovo, provincia însăşi va fi împărţită („trei sferturi mie”, vor zice sârbii, rezervându-şi mai puţin mănăstirile, cât minele, „un sfert vouă.”), deportaţii se vor întoarce la casele lor incendiate, distruse. Dar bestiile nu vor fî pedepsite; autorii crimelor se vor primbla în linişte în Serbia – ca după tragedia din Croaţia, ca după războiul din Bosnia. Iar Miloşevici va continua să fie pentru sârbi: eroul care a înfruntat „toate armatele lumii”. E-hei: cât este Rusia de la pământ: dacă ar fî participat şi ciolovecii, chiar fără aviaţie, doar cu artileria trăgând de-a valma în tot ce există în faţă ochilor – în trei zile ar fi capitulat Sârbii, ca trenul! Fiindcă Occidentalul vrea să facă îngheţată fiartă: război „chirurgical”. Războiul, ori îl faci (şi ţi-1 asumi cu toate distrugerile), ori nu-1 faci de loc. Ce-i aceea „lovitură chirurgicală”? Ce sunt acelea: „pagube colaterale?” Greşeli? Bâlbe? Scăpate? Dar oameni sunt şi cei în uniforme, nu doar civilii. Şi nu toţi uniformaţii sunt convinşi de ceea ce fac. Fireşte: cel mai bine: să nu fie război deloc.

Eu însă altceva spun:

Cel mai bine pe lumea asta ar fi de n-ar fî – pe lume – ruşi. Ei sunt izvorul răului, de un secol încheiat. Ei i-au umilit la ei în strana-ua lor, pe oameni în asemenea hal, încât au provocat o reacţie disproporţionată: valul bolşevismului. Care s-a întins ca atare, în Germania, în Ungaria. La urma urmelor nazismul a fost un bolşevism de semn schimbat – ca şi fascismul, ca şi salazarismul (ca şi legionarismul): reacţie la acţie. În timp, în Spania, apoi după război: în China, în Coreea, în Vietnam, în Cuba, în Angola, în Cambodgia. În contemporaneitatea imediată Ruşii sunt direct vinovaţi, grav vinovaţi că nu au consimţit la propunerile Occidentului de a-1 opri pe acest criminal de Miloşevici – deci sunt autori morali ai tragediilor din Croaţia, din Bosnia, din Kosovo (şi stai, că nu s-a terminat destabilizarea, urmează: Makedonia, Montenegru, Abania.).

E abia ora 9 seara, iar eu gata-obosit. Cu toate că nu mai iau căcatul de Vastarel, tot mor de somn (să dormi, să. Mormi.).

Duminică 9 mai 1999

S-a împrimăvărat (de ce s-o fi zicând: des-primăvărat?). Ba s-a chiar: în-vărat.

Ieri s-a întâmplat întâmplarea întâmplătoare cu ambasada chineză de la Belgrad, bombardată de NATO. Comandamentul, Clinton – şi-au cerut scuze pentru „tragica eroare”.

Este tragică – dar nu eroare. Am o bănuială: oricât de puternici, brutali, dotaţi ar fî Occidentalii, ultimul găinar balcanic îi trage-n piept. Dacă nu să-i înfrângă, atunci să-i determine să se lase păgubaşi (după care înfrântul va striga în gura mare că el e David învingătorul lui Goliat).

Da, domnule: aşa îl va fi biruit adevăratul David pe adevăratul Goliat: ca băietanul cela din Marin Preda (nu mai ţin minte dacă era dintr-o nuvelă ori dintr-o pagină memorialistică), cel care „îi trântea” pe toţi de vârsta lui din sat: în cel mai încordat moment, el. Băşea! Nu numai că adversarul, surprins de. Zgomot, neatent, era pe dată pus la pământ – dar şi umilit. Umilit fiindcă el pornise să se-ntreacă la trântă, nu la băşit.

Ce cred eu: aşa cum există dubii în legătură cu acel convoi de refugiaţi – prima „bavură”, în care au fost ucişi albanezi şi distruse tractoare: că momentul şi locul nu corespund rapoartelor de zbor; că au existat doi-trei refugiaţi ajunşi în Albania, care au spus că au fost bombardaţi de avioane zbutuid foarte jos; că chiar jurnalista de la France Info', căruţată şi ea de sârbi „la locul crimei” – a doua zi după aceea – şi care, oricât de toantă, spunea că nu văzuse găuri de bombe de avioane NATO; apoi bavura cu autobuzul: urmele pe caroserie nu erau de schije de bombe, ci de gloanţe de mitralieră (încă o dată: avioanele zboară la mare înălţime şi lansează bombe – nu trag cu mitralierele; în fine, tragedia de ieri noapte:

Sârbii au pretins că rachetele NATO au lovit ambasada Chinei -aflată la 300 metri de hotelul Jugoslavia (pe care-1 vizau.); NATO îşi cere scuze şi lasă să se înţeleagă că această „colaterală” se datorează. Neinformării: hărţile din posesia lor sunt vechi (ambasada chineză funcţiona în locul dat de mai mulţi ani.).

Dar Sârbii, ieri, nu au vorbit de faptul că a fost atins (şi serios zdruncinat) şi hotelul Iugoslavia – unde se afla sediul neoficial al arkanilor. Abia aseară l-au pus pe Arkan (moacă de ţopan dinamovist) să se mire că NATO vrea să-1 omoare – pe el – parcă zicea că vrea să-1 judece.

Ipoteză: Sârbii, băieţi şmecheri, au pus la punct o tactică de „deviere” a loviturilor – restul, treaba propagandei: după ce un convoi de blindate şi camioane militare sârbeşti a fost bombardat de NATO, Sârbii, furioşi, au riscat în plină zi să deco leze şi să bombardeze o coloană de albanezi – nu contează când şi unde, contează că au pretins: NATO îi bombardase pe. Albanezi!

O piatră, doi iepuri: au mai omorât nişte „turci” #f au dat vina pe occidentali; tot ca „pedepsire” a cine ştie ce altă pătimire de-a lor, au filmat şi au pretins că acel autobuz plin cu albanezi ce se îndreptau spre

Montenegru, fusese. Bombardat de americani.

Constatând că le merge, s-au pregătit de „ripostă prin deviere”: pe lângă punctele sensibile, susceptibile a fi bombardate de NATO, Sârbii au postat militari cu morţi ere dirijate spre. Viitoare bavuri (un spital de copii – li se fâlfâie sârbilor de moartea copiilor sârbi – contează cauza miloşevicioasă!), deasemeni în apropierea hotelului Iugoslavia, sediul paramilitarilor criminali, ca, în caz de atac NATO, ei să lovească altceva, pe de o parte lăsând să se înţeleagă că rachetele americane nu sunt ele chiar atât de precise (2 metri abatere la peste o mie de kilometri, dacă sunt dirijate prin satelit) – pe de alta, care ar putea face mare scandal: ambasada. Şi nu a oricărei ţări, ci a Chinei, mare putere în ONU, cu vot decisiv în Consiliul de Securitate.

Rezultatul a fost peste aşteptările sârbilor: China orăcăie, Rusia grohăie, că ea nu mai face pe intermediara.

Dac-aş fi rege, le-aş spune ciolovecilor: „Nu mai vreţi să faceţi pe intermediarii? Foarte bine, căraţi-vă şi să nu vă mai prind pe-aici (pe la Berlin, pe la Londra, pe la Washington), că vă frec curul cu urzici!” – să-i vezi cum s-ar potoli pe dată şi ar veni cu gura cusută, cu coada între picioare, lingând cizma Unchiului NAT'.

— Eh, ce nu face Ivanuşka pentru un amărât de dolarcik.;

— Aş difuza – repetat – atât adevăratele rezultate ale observaţiilor aeriene, prin satelit, aliate (dovedind că unele „colaterale” nu sunt decât puneri în scenă sârbeşti), cât şi bestialităţile sârbilor în Kosovo: jaf, distrugerea hârtiilor, viol, asasinat. În loc să refuze Tribunalului Internaţional (madame Arbour, canadianca, a spus) informaţiile, ar face bine să le folosească şi ei în războiul de propagandă.

Luni 10 mai 1999

Se pare că teorica-mi de mai sus nu este valabilă în cazul ambasadei chinezice:

Vras'dzâcă: trei boambe distrug ambasada; chinezii protestează; li se asociază Irakul, Libia, Cuba şi alte raiuri (cum de o fi lipsit Coreea de Nord? A-ha: n-are bani de telefon, darmite de fax.); americanii îşi cer scuze, Clinton chiar a trimis o scrisoare Chinezului-general.

Explicaţia NATO: „aviaţia a folosit hărţi perimate '.

Măi, drăcie! Hărţi perimate.

Ieri dimineaţă am cumpărat Le Journal de Dimanche. Ce citesc pe prima pagină? Că tovărăşica fiică a tovarăşului nostru Miloşevici (Marjia, fetiţa-tatii cea cu televiziunea proprie şi personală), după ce i-a fost distrusă jucăriţa primită de la taica: şi sediul şi antena şi releu-rile în mai multe rânduri – că în ciuda „inexistenţei”, TV Koşava emitea, în continuare, soro! Puternic de tot, frate! Aşa, ca din pură întâmplare, programe naţionale sârbeşti întretăiate de programe. Cam chinezose, cum ar spune un ardelean pe nume Balint Mario!

NATO dă cu trei boambe în ambasada chină, din direcţii diferite, la intervale marcate. Rezultatul? Unde dai şi unde. Capră: Chinezii ca chinezii, dar emisiunile TV Koşava încetează, oameni buni!

Iar aici Occidentalii (corect: Americanii) procedează mai inteligent ca de obicei: pretind că a fost „o bavură”, îşi exprimă regretele, cer iertare şi în scris – iar în noaptea de azi-noapte nu mai bombardează Belgradul.

N-a fost deloc bavură, ci program: trei misile, din direcţii diferite. Ghidate, de. Emisiunea TV! Programate să caute „izvorul”, drept în chinezoaică mi ţi s-au înfipt! Fireşte, nimeni nu a putut observa care era „culoarea” cadavrelor sau a supravieţuitorilor – Sârbii ar fi pretins că albii făceau parte din „personalul indigen”.

Aşadar Americanii au distrus ultimul loc din care emitea fiica. Până găseşte altul, în altă. Ambasadă.

Această „reuşită” pare a fi cântecul de lebădă. Americanii au să fie siliţi să se dezangajeze – prea multe au fost distrugerile şi bavurile. Cum nu se lăsaseră traşi în acest căcat balcanic până în ultimul moment, tot aşa, acum au să învingă Nuţiamspuseu-iştii: „Nu ţi-am spus eu să nu te bagi?” Au să se retragă Americanii, nu chiar ca la Saigon, în 1975, dar nici mai glorios. Au să-şi facă bagajele, jurân-du-se pe mătuşile lor că nu se vor mai băga în trebile împuţiţilor de europeni – şi încă balcanici!

Pe urma lor, în ruina care se cheamă Iugoslavia, se va ridica Monumentul Sârbului Martirizat – dar învingător. Nici Karagici, nici Mlădiei, nici Arkan n-au să plătească pentru crimele din Croaţia şi din Bosnia; şi nici puii lor, pentru crimele din Kosovo.

Cât despre nefericiţii alungaţi de la casele lor – cine ştie când (şi dacă.) au să se mai întoarcă. Ba eu, albanez avânt la lettre, ştiu: dintr-un milion (socotit până azi), dacă se vor întoarce în Kosovo jumătate, ar fi mare minune. Fiindcă asta-i viaţa: oamenii au fost atât de traumatizaţi de ce li s-a întâmplat (o femeie – filmată din spate şi în umbră) povestea unei anchetatoare a Tribunalului că fusese violată de faţă cu bărbatul, părinţii şi copiii – şi că pe vreo trei din „mascaţii” care o luaseră la rând îi recunoscuse: consăteni, foşti colegi de şcoală, de baluri, de sport. Oricât de puternică va fi dorinţa de răzbunare, mai puternică are să fie frica de trecut (mai ales pentru femeile violate).

Cine are să se întoarcă dintre kosovari? Fie aceia, puţini, care nu au fost brutalizaţi, nu au văzut, cu ochii lor faptele sârbilor, fie cei care se gândesc la răzbunare.

Să iasă în faţă „creştinii” (mai ales ortodocşii cu epoleţi de Secu), să clameze „iertarea creştinească”! În primul rând, albanezii kosovari sunt, în majoritate, musulmani; în al doilea rând. n-ar fi creştineşte să ierte! Vasăzică un grup, o etnie, o pacoste dă peste tine, te schilodeşte, umileşte, alungă, iar tu, când îţi vine bine, ierţi! Dar meriţi să ţi se facă încă o dată şi-nc-o dată – în veci – ce ţi s-a mai făcut!

Sârbii au învins, şi-au văzut visul cu ochii: o Iugoslavie populată numai de sârbi-ortodocşi.

Ieri am văzut la TV un episcop montenegrin care spunea că încearcă să iasă de sub tutela bisericii sârbeşti.

Şi mi-am mai adus aminte de terorismul bisericii sârbeşti asupra celei româneşti (ortodoxe) din Ardeal, sub austro-unguri.

Marţi 11 mai 1999

Ieri mi-a venit de la Solacolu un plic cu fotocopii: o cronică distrugăreaţă a arheului cu acelaşi nume de zacusca, în Dilema, apoi din Contemporanul: un editorial al lui Breban şi un „redacţional” al lui Târlea în legătură cu Caraion.

Am scris, corectând o informaţie greşită a lui Breban şi trimiţând un exemplar din D-ale Manolesculuî. Iată scrisoarea:

Paris 10 mai 1999 Stimaţi colegi de la Contemporanul, Un prieten mi-a trimis o fotocopie după editorialul numărului din 22 aprilie a.c. al revistei Dvs. (semnat, fireşte, de director: Nicolae Breban), precum şi după textul „Cu multă jale, despre „Dosarul la români„„ (datorat lui Cătălin Târlea).

Cum este pentru întâia oară când mă aflu în acord cu litera Contemporanului (să şi-o schimbe, degrab'.) profit de ocaziune, ca să-mi arăt simpatia (o singură dată în ultimele două decenii – ajunge) cu Nicolae Breban în chestiunea Caraion.

Totodată trimit textul alăturat. A fost destinat Cotidianului, însă, neavând confirmarea (nici infirmarea) publicării lui, vi-1 propun pentru reproducere – fie şi fragmentară.

În fine, corectez o eroare strecurată în editorialul semnat de Nicolae Breban:

Prin „Scrisoare deschisă lui „ – vezi România literară 50, 51, 52 din 1990 – Gelu Voican Voiculescu (Sturdza) şi-a publicat propriul „dosar 4e securitate” (al său, supraşeful Securităţii I) şi nu „al lui Goma”.

Cred că N. Breban confundă această a doua ispravă a actualului şef al României literare (prima: interviul luat lui Iliescu, imediat după mineriada sângeroasă din 13-15 iunie 90 – cel începând astfel: „om cu o mare.”) cu un număr al Adevărului (iunie? Iulie? 1995) în care actualul tovarăş de şaibă al său – vorbesc, în continuare, de Nicolae Manolescu – (şi, vai, al fostului meu prieten Dorin Tudoran), pe numele său C. T. Popescu, îmi întredeschidea dosarul, cu, pe prima pagină, contribuţia sa intitulată cu nesfârşită subtilitate: „Gomora” (n-o să credem: numele meu îi evoca. Pă-catele cetăţii cu pricina.), în care explica onor. Clientelei scânteisto-fesenisto-securiste cum „aşa-zisul” s-a ocupat, în ultima detenţie, cea din 1977, „cu linsul cizmelor lui Ceauşescu”.

Acestea fiind zise, vă salută, Aseară Miloşevici a mai încercat o cacealma: a pretins că „armata sârbească a început retragerea unilaterală din Kosovo”. Din fericire, Americanii, traumatizaţi de afacerea ambasadei chineze, nu au marşat.

Nişte persoane foarte învăţate au şi evaluat sumele cu care va putea fi reconstruit Kosovo, despăgubite Albania, Macedonia, Montenegro, apoi Bulgaria, România (Ungaria nu a fost pomenită -probabil pentru că face parte din NATO): nuştiucât, n-am reţinut miliardele şi nu ştiu dacă erau de dolari ori de euro (cam acelaşi lucru).

Miercuri 12 mai 1999

De trei zile plouă-plouă, cerul e negru.

Negru sânt şi eu: din pricina volumului de la Nemira, cel care to-ot apare şi tot nu se lasă văzut. Dacă motivul ar fi doar starea generală proastă a editurii, ar fi de înţeles. Numai că am impresia că la aceasta se adaugă reaua-voinţă a Terezei şi a lui Dan Petrescu.

Să văd: după promisiunea fermă a lui Radu Mareş, acum, în iunie (în fine, cu prilejul Târgului de Carte) ar trebui să apară Jurnal VI (Jurnal 4e Apocrif). La Allfa: Roman intim. Dacă Dacia zice că Patimile (Jupă Piteşti e gata cules, atunci, după discuţiile cu Ştefana, ar exista posibilitatea apariţiei tot acum.

Numai Scrisurile nu se mişcă.

Somnul (somnurile?) mele – de noapte, de zi – sunt de om bolnav; de bolnav când doarme, nu şi când e treaz. Ana – care şi ea cunoaşte problema.

— Mă asigură că este vorba doar (?) de cumplita oboseală adunată. Aşa să fie: doar oboseala.

Joi 13 mai 1999

Azi s-ar împlini nişte anişori de când o cunosc pe Ana: vreo 32.

M-am foit în aşternut, din pricina Scrisuiî-lor bine aranjate de Dan Petrescu. Mă întreb dacă n-ar fi bine să retrag manuscrisul de la Nemira şi să-1 trec la Dacia. Dar nu-mi vine. Mi-e lehamite.

Vineri 14 mai 1999

Adineauri am primit două veşti proaste:

Un fax de la Nemira: că iar au amânat apariţia volumului (Scrisuri) – pe la toamnă. Ei, da: „la-toamnă”. Semnează: Valeriu Vaţel, secretar general de redacţie. Mai spune că au redus personalul la jumătate;

Şi de la Laszlo un text de despărţire.

Duminică 16 mai 1999

Am primit Timpul şi Convorbiri literare. Am să scriu: lui Antonesei, lui Spiridon, să le mulţumesc.

Mi-a telefonat Solacolu. Ca să-mi confirme existenţa lui Virgil Vasiliu, avocat, coleg de Canal al lui Caraion – scrisoarea adresată lui (Vasiliu) a reprodus-o Manolescu, „izvorât” din Pelin, prezentând-o destinată lui Ierunca.

N-am lucrat zilele astea. Nu mă simt bine. Cred şi eu: după atâtea veşti proaste (şi încă nu le-am consemnat pe toate în jurnal.).

Ceea ce e neplăcut: de trei-patru zile deşi cerul cunoaşte şi înseninări, aerul e foarte rece.

Luni 17 mai 1999

Azi-noapte am făcut un vis neobişnuit: începusem a scrie un roman. Un roman-roman. Şi mergea bine, eram mulţumit de mersul lui. „Ce trata?” – nu ştiu, visul nu mi-a dat nici o informaţiune.

După cartea-de-vise curentă: n-o să scriu roman, iar dacă am să încerc vreodată, are să iasă şi mai prost decât cele de până acum.

Ah, şi ce desfătare să scrii roman (pe deasupra, bun)! Ce contează că nu eşti în stare să şi povesteşti ceea ce scrii – sau ai scris – acest lucru li se întâmplă atâtor romancieri. Buni. Aşa că ne-răspunsul la întrebarea: „Ce trata?” este în firea, în natura, în spiritul materiei romanului, nu?

Altfel – prost. Aştept să se termine războiul. Şi nu mai aştept ca cei vinovaţi că au început, vinovaţi că au alungat, violentat, violat, ucis – să deie seama de faptele lor. Fiindcă, în afară de Nemţii care, înfrânţi, au fost condamnaţi în bloc pentru nazism şi mulţi dintre ei pedepsiţi, iar totalitatea populaţiei culpabilizată vreme de 50 ani – nicăiri, niciodată nu a mai avut loc o pedepsire a răilor. Ceea ce s-a petrecut în ţările ocupate de ruşi după 1944 cu „foştii” nu intră în discuţie: Ruşii i-au strivit pe toţi cei care nu gândiseră ca ei (din acel moment), iar dacă printre aceştia se aflau şi unii care acţionaseră împotriva lor, a ruşilor, asta era un accident. Nici înainte de mine, nici în timpul, nici după, în închisori majoritatea deţinuţilor nu era acolo pentru ceea ce făcuse, ci pentru ceea ce fusese. Ruşii nu aplicaseră justiţia – ci dreptul lor, de ocupanţi. De aceea, acum, sunt atât de sceptic în privinţa pedepsirii vinovaţilor. Chiar azi dimineaţă s-a anunţat: „lipsesc” cea 100.000 bărbaţi kosovari – însă până nu ai „proba” (cadavrele lor) nu poţi formula acuzaţia. Sârbii vor obiecta: nu sunt chiar o sută de mii ci „abia vreo optzeci de mii – şi nici acelea întregi.

Miercuri 19 mai 1999

Nu am nimic de notat. Mâine mă duc la Salpetriere, pomâine la Tenon. Asta mi-e viaţa.

Marţi 25 mai 1999

Mi-a telefonat D. S. Boerescu, de la sediul editurii ALLFA: cică Roman intim va apărea în curând şi va fi lansat la Târgul de Carte de la Bucureşti (în 4 iunie?). Cam tot pe-atunci voi primi şi eu un exemplar.

De-aş primi cât mai multe veşti din astea.

Miercuri 26 mai 1999

De mai bine de o săptămână mă chinui cu Scrisurile. M-a atins adânc vestea nepublicării lor. Aşadar, am copiat, calibrat, ^ corectat, re-corectat toate textele ordinatorizate – înjur de 600 pagini. În timp ce lucram, ca să-mi găsesc o motivaţie a lucrului, îmi spuneam că la urmă am să trag, ca de obicei, la imprimantă, câteva exemplare şi am să le dau în jur. Ieri, când am terminat (definitiv), am înţeles: nu interesează pe nimeni „din jur” textele astea şi că, chiar de-ar mai interesa pe cineva, nu mă mai interesează pe mine eventualul interes al altora.

Drept care le-am trecut pe dischete şi le-am pus bine.

Da, da: m-a atacat rău eşecul cu Scrisurile. În asta – asta fiind adunarea în volum a publicisticei – m-au avut, confraţii – ia să-i mai înşir o dată, să nu li se uite numele şi fapta: Liiceanu, Adameşteanu, Monicii, Manolescu, Mălăncioiu, Stelian Tănase, Tudoran – şi mă opresc aici, la cei mai direct-interesaţi în nonexistenţa mea ca „publicist”, în asta au reuşit să-mi închidă gura, să facă din mine un inexistent – dacă n-am „carte”, vorba lui E. Barbu., aici: volum. Dacă n-am – n-am şi gata, ce-o să fac: o să mă sinucid? Sinucidă-se ei!

— Deşi până una-alta, eu sânt mortul cel veşnic-viu. Chiar dacă de la o vreme cititorii se fac tot mai rari, noi, făcătorii de texte, trăim cu gândul la ei, ne consolăm că ne citeşte careva pe lumea asta, în afară de răsfoitori profesionişti ca Mihăilescu, Prutescu, Ştefănescu.

Sigur-sigur, chiar netipărit în volum nu rămân eu – de când am avut ideea de a introduce textele în jurnal. Dar au fost introduse numai cele „contemporane”, or eu scontam pe scoaterea la lumină a celor preistorice.

Ei, asta este, nu alta!

Boerescu spunea ceva de o nouă colecţie pe care ar inaugura-o Roman intim. Bineînţeles, îmi face plăcere, chiar dacă nu prea-prea -vreau să spun: nu aceea.

Şi nu se mai opreşte nenorocirea din Iugoslavia.

Joi 26 mai 1999

Ieri am avut un vizitator al cărui nume îl voi trece sub tăcere, ca să fiu în tonul clasicismului. Un român de vreo 40-45 ani, care a făcut Filologia la Bucureşti şi care a fost îndrumat de profesorul său protector să scrie o carte despre Lăncrănjan.

Cu manuscrisul acestei cărţi a venit la mine consângeanul. Să-1 citesc şi să-i recomand un editor (am înţeles: de traducerea în franceză urma să se ocupe el însuşi).

Am fost, nu atât brutal, cât net: i-am spus cine a fost Lăncrănjan, ca publicist şi ca scriitor. Vizitatorul nu cunoştea niciunul din „amănunte”. El fusese de totdeauna cu-Lăncrănjan şi cu-Eugen Barbu.