Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993



Yüklə 1,29 Mb.
səhifə26/28
tarix02.11.2017
ölçüsü1,29 Mb.
#27970
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28

— Chestiunea. Utilităţii manifestaţiilor în faţa Ambasadei: la un moment dat, cu toate că nu pusesem întrebarea ce-mi stătea pe buze: „Cum se face că nici el, nici Paleologu nu au fost prezenţi la manifestaţia – anticomunistă – din 19 iunie din faţa Ambasadei?„ – aşadar, cu. De la sine putere, doar în urma unei fraze oarecare (a, da: a propos de Mihnea, şi de mine, pierzători de timp în faţa Ambasadei), Liiceanu pune întrebarea: „Mă întreb dacă are vreo utilitate. Dacă au vreo utilitate manifestaţiile în faţa Ambasadei.” (subl. Mea).

Era, vădit, o scuză preventivă. Dar era, tot atât de vădit, ca şi în chestiunea Plămădeală, o. întrebare sinceră. Fiindcă, în mod sincer, nu ştia – de unde să ştie, bietul intelectual român? (dacă are vreo utilitate), el însă înclina spre nu.

— Chestiunea (generală) a ceea ce păţise el, în timpul minerilor. Într-adevăr, ostilitatea maselor-largi mie mi-e necu noscută, însă „efectele”: scrisori de ameninţare, telefoane etc.

Mă aflam într-o situaţie penibilă: el, povestitorul: pătimitorul, nu-mi era doar editor al cărţii pe care eu o credeam (după expresia lui Dan Petrescu, acum trei-patru ani:) „îndreptar”, dar şi printre primii cititori: în 1984, când a fost pe la mine, cu Pleşu, cu asta a început: cu Le Tremblement.

— Iar acum.

Relata, ca şi cum numai lui primul, dar şi ultimul, i se întâmplase „una ca asta.”

Se vede că experienţa este ne transmisibilă. Doar şi eu am spus, am scris, mai cu seamă în ultimul ciclu, apropos de basarabeni, acest lucru.

Iar ca o consecinţă, întrebarea lui – retorică? Nu numai: „Se mai poate trăi (azi), în România? Cum?”

Excedată, la un moment dat, Ana a zis:

— Cum aţi trăit şi până acum, puişorilor.

Dar Liiceanu nu a auzit. Vreau să spun: nu a înregistrat ce auzise; fiindcă el nu întreba ca să afle, el îşi căuta argumente (!) pentru rămânerea, cât mai mult timp, în Occident.

În concluzie (provizorie, îmi dau eu curaj.): „Mă întreb, eu, dacă a avut vreo utilitate ce am făcut, în aceşti treisprezece ani de exil, inclusiv participarea la manifestaţii în faţa Ambasadei.”

Din celelalte întrebări reiese că nu, n-a avut nici o utilitate ce am făcut noi, aici, în exil.

Aseară (în timp ce priveam la televizor România-Irlanda), am avut o. viziune; o imagine în timp şi în spaţiu: Noi, cei din exilul „activ”, mai cu seamă cei din Franţa

(cu osebire la Paris), încercăm şi uneori reuşim să ţinem pasul cu prezentul României – în trei cuvinte: suntem la zi.

Exilaţii vechi şi, în plus, îndepărtaţi în spaţiu (aflători în Americi, în Australia etc), fatalmente sunt şi dataţi – în patru cuvinte: au rămas în urmă.

— Cei din ţară – şi vorbesc de cei ce au participat la evenimentele făcătoare de, la urma urmei, viitor – dau aceeaşi senzaţie: că, în realitate, nu numai că au rămas foarte în urmă, dar nici n-au plecat.

Această rămânere-neplecare-încremenire pe loc (dacă se poate vorbi de o mămăligă. Încremenită) o percepusem mai demult, însă numai în legătură cu. Bibliografia; cu adică doar cărţile-şi-revistele, obiecte care nu ajungeau la ei din motive ştiute. Acum înţeleg şi altceva: că la ei – şi vorbesc de cei buni, de cei dragi, de cei apropiaţi – nu ajungeau nici informaţiile (generale) transmise prin Europa liberă; nici informaţiile transmise prin rarii călători, prieteni ăi ai lor şi ai noştri.

Oare de ce? Presupun: Ei, acolo, în. Spaţiul carpato-dunărean, atâta se retrăseseră în ei înşişi, încât se chirciseră; se rotunjiseră ca o piatră (rotundă, peste care apa trece); ca o ţestoasă, baricadată în carapace-cochilie-celulă-mormânt. Iar acolo, „înăuntru” nu ajungeau nici probe-materiale, nici probe-ne-materiale. Fiindcă. Nu voiau ei, cei dinăuntru, să le primească; le-ar fi făcut şi mai rău – prin comparaţie. I-ar fi făcut să sufere.

De aici, senzaţia acută – a noastră, a exilaţilor „activi” – că prietenii noştri de acolo, întâlniţi acum, fiind printre cei mai buni şi mai drepţi şi mai puri – Liiceanu şi Adameşteanu – sunt nişte. Inocenţi (ca să nu spun, de-a dreptul: analfabeţi). (Aici intră şi „obsesia” Gabrielei, cu Yalta: a aflat, de curând, de pe undeva despre Yalta şi. I-a plăcut; Yalta ceea „răspunde” la absolut toate întrebările ei de. Istorie, mai ales la asta: 'Ce faci, tu, individ, ce faci tu, scriitor -pentru „mase”, pentru nescriitorii?') între paranteze: nu ştiam de ce mă irită, mă scoate din fire noul obicei din ţară de a se domni tot timpul: „domnul X”, „domnul Y”, ajungând până la chestii comice – dacă nu ar fi de-a dreptul tragice pentru starea capului lor. Am citit undeva, de pildă: „domnul Zaharia Stancu” – or, se ştie, despre morţi, numai bine, nu se mai domnesc; ori sunt domniţi tovarăşi în toată legea, ca Brucan (de Iliescu nu mai vorbesc), Maurer, Bârlădeanu -chiar şi „domnul Drăghici”! Soarta lui Niculescu-Mizil a fost. Oscilatorie, o vreme a fost „domn”, apoi, după ce a intervenit arestuirea lui, şi-a pierdut domnia (după cum îşi pierduse Mizilul pe timpul lui Ceauşescu), acum fiind. „fară-de”.

Continuu între-parantezele: comuniştii, de cum au pus mâna pe putere, i-au obligat pe toţi cei „curaţi” să se apeleze cu tovarăşe; pe funcţionarii de stat (dar erau altfel de funcţionari?) îi obligau să se tovărăşească (o vreme, după modelul sovietic, se. Cetăţeneau„: „Cetăţene cutare.„- însă au renunţat), în schimb, „duşmanilor„ le interziceau „cuvântul scump nouă tuturor: tovarăşe„. De altfel; se mai zicea: „Domnii-s la puşcărie!„ De acord: „Domnii„ se aflau între patru-ziduri. Între patru-ziduri, domnii-bandiţi se adresau tovarăşilor-nebandiţi securişti: „Domnule„ (la care bravul securist securistul îi răspundea, în cel mai bun caz cu: „Bă!„ – fiindcă putea să zică: „Bă bandit'le!„ şi mai putea să zică: „Băga-te-aş.„ şi se mai putea – frecvent – ca adevăratul tovarăş al societăţii, „domnul„ securist, să-i ardă „domnului bandit” şi un ciomag peste ţurloaie; ori două-trei labe bine proptite; ba şi un picior în cur).

De unde se vede că, după „revoluţia” lui Iliescu-Roman-Brucan, s-a abolit doar apelativul „tovarăşe”, s-a impus (da, s-a impus!) apelativul „domnule”, aşa că în momentul de faţă eşti aproape obligat să zici: „domnul general Pleşiţă” – ceea ce mie, unul, îmi face o plăcere deosebită, una aproape estetică (un personaj de roman, acest Pleşiţă!), ori, culmea! – „domnul academician Bârlădeanu!” Bestiei de securist, când îi zici: „domnu' Pleşiţă”, merge, te simţi la anchetă, la Rahova, dar „domnul Bârlă”? Nu merge. Deloc.

Îmi aduc aminte cu mult drag de primele decepţii: Printre primii băieţi care au venit la Paris „după revoluţie”: Dan Petrescu. Cu tot cu nevastă. A fost la Monici în vizită – am aflat că a fost. Atunci când demult nu mai era. Monica: „îi era foarte rău, după greva foamei.” Poate din această pricină n-a găsit un minut ca să-mi telefoneze, cum a făcut Liiceanu.

Al doilea: Mircea Dinescu. Şi el omul nostru, nu? Ne mobilizasem pentru el, manifestasem, eu mă dădusem pe lângă răposatul Tavemier, îl cooptasem în PEN Club, ceilalţi se străduiseră să-i publice un volum de versuri, să-i organizeze o seară la Beaubourg. Unde mai pui că prin '84 (?) mă vizitase, la Paris, adus de urechi de nevastă-sa – ca să-şi ceară scuze pentru măgăria din 1974 (ori 75?), când, la Casa Scriitorilor, avându-i de-a dreapta şi de-a stânga pe Fănuş Neagu şi pe Băieău, strigase în direcţia mea:

— Goma! Scriitorul român (sau: marele scriitor român) fără cărţi!

Mărturisesc: atunci, în 74, nu pusesem la inimă întâmplarea.

Citatul din Eugen Barbu putea fi şi în glumă spus. Deşi glumeşti cu prietenii – or, Dinescu nu-mi era aşa ceva. Oricum, în '84, numita Masa pusese lucrurile la. Timp.

Şi iată-1 pe Dinescu la Paris. La FNAC! Mare conferinăă de presă mare! Şi, la intrare, ca în urmă cu 13 ani, mai exact, ca în 25 noiembrie 1977, la conferinţa de presă a mea, băieţi de-ai lui S. Manoliu distribuiau afişete în care era. Demascat Dinescu, „creaţie a lui Goma.” Bun: n-am putut să-1 contactez pe Dinescu înainte.

— Deşi îl contactaseră Papilian, Alain, Mihnea, Marie-France, Monica. O să-mi vină şi mie timpul să-i strâng mâna, mi-am zis. N-a venit. Îmbulzeală, grabă – cu toate că, după, s-a băut un pahar într-un salon, n-am avut cinstea să strâng mâna proaspătului şi provizoriului (atunci – de atunci s-a permanentizat) preşedinte al Uniunii Scriitorilor – şi a mea, Uniunea ceea, urma să fiu re-primit, nu-i aşa.?

Ba aşa-i. Şi am aşteptat, cuminte (şi înţelegător) o altă ocazie de a ne vedea (să nu uit: la FNAC, povestea a fost sâmbătă, 27 ianuarie).

Acolo (la FNAC) fiind, am întrebat unde-s Raicii, fiindcă nu-i vedeam. Nici prin gând nu-mi trecea că Raicii ar putea absenta. Ei bine, absentaseră! Şi erau, pe bună dreptate, furioşi: nimeni nu-i invitase! Adevărat, pe mine mă invitaseră. Organizatorii, însă nu le puteam spune că o făcuseră (cu mine) ca. „preşedinte al PEN Clubului în exil”. Eu ştiam că oricine poate intra la FNAC, dealtfel nu s-au cerut cartoane de invitaţie la intrare, din câte îmi amintesc. Sau poate că da, oricum, Raicii ştiau de FNAC – dar n-au venit.

S-a lămurit ceva mai târziu de ce: Monica făcuse „lista” celor ce urmau să fie invitaţi. „Şi cum Raicu era în carneţelul negru.” – sau cel-mic, sau cel-celălalt. Greşeală, ne-greşală, Monica avea şi alte chestii de făcut, iar Raicii, dacă ştiau – şi ştiau – ar fi putut veni şi fără invitaţii scrise. Da, dar. Îi înţeleg şi pe ei: eu aş fi procedat la fel: m-aş fi supărat – dar aş fi venit singur-singurel, fără invitaţie.

Concluzie: Raicii s-au supărat. Şi pe mine – mai puţin, dar pe Monica: foc! În fine. Aflu, la telefon (după vreo zece zile) că, totuşi, se întâlniseră cu Dinescu (probabil cu prilejul altei călătorii a Preşedintelui). Îi invităm la noi. Raicii vin cu bucurie. În 17 februarie (mi-am consultat agenda).

Ei ne povestesc cum totul a reintrat în normal (cu Dinescu): fusese pe la ei, apoi trecuseră alături, la Kiropol (care-i tradusese ăi publicase din buzunarul lui un volum).

Eu zic, aşa, că veni vorba: As fi vrut şi eu să-1 văd.

Iar Raicu uimit-indignat: Cum să-1 vezi? E supărat pe tine!

Ei, uite, la acest răspuns nu mă aşteptam; la un asemenea răspuns -ultragiat – venit dinspre Raicu chiar că nu mă aăteptam. Am bâiguit:

— Bine, dar de ce.?

Lucian Raicu mi-a răspuns. L-am pus, atunci, să repete; 1-a repetat, de aceea l-am memorat întocmai şi întocmai îl reproduc – acesta:

— Dinescu) e supărat pe tine, fiindcă Dorin Tudoran a spus la Vocea Americii că tu (adică eu) l-ai primit în PEN Club, de-au râs de el securiştii.

Nu am folclorizat o virgulă. Atunci, pe loc, n-am înţeles, n-am vrut să înţeleg – ce era: o glumă de-a lui Raicu? O defectuoasă exprimare a lui? O (mai probabilă) defectuoasă receptare din parte-mi? L-am rugat să repete. A repetat. Sonia dădea din cap, a conformitate.

Am întrevăzut. Altceva. Am început uimirea cam aşa: Bine, dar cum? Dar de ce?

La care Sonia: Lasă, că şi Tudoran: e un intrigant.

Iar Lucian:

— Ştii foarte bine ce mi-a făcut la început: m-a acuzat că n-am curaj, că sunt un laş.

I-am întrerupt: povestea cu Tudoran era veche – şi bilaterală, adică între ei doi, nu vedeam de ce-ar fi fost supărat Dinescu (el fiind. „oaia” la care trebuia să revenim) pentru ceva ce zisese Tudoran despre Raicu (dar supărat pe mine, nu?). Am luat-o „metodic”: Bine, dar ce are Tudoran cu.?

Cum, ce are! Nu e prietenul tău?

E prietenul meu, dar de ce Dinescu se supără pe mine şi nu pe prietenul meu Tudoran?

Aici a urmat o nouă derapare – în legătură cu Tudoran, cu păcatele lui. Am mai întrebat:

— Ziceaţi de nişte securişti, că ar fi făcut. Mişto de Dinescu

— Securişti de la Rahova? A fost arestat Dinescu? Nu ştiam.

Securiştii de la poartă, cei care-1 păzeau.

Tot nu înţeleg, n-am înţeles eu, în continuare. Dinescu discuta cu securiştii de la poartă? Cu securiştii?

Ei: da, discuta cu ei. Ei l-au anunţat, primii, că fusese primit în PEN Club.

Era ceva care nu se lăsa pătruns. De lipsa mea de pătrundere. Bine-bine, Dinescu ar putea să se supere pe mine: necunos-cându-1, admit că ar fi putut avea asemenea reacţii de tolomac. Dar Raicu? Şi nu numai el, Lucian, ci şi Sonia? Ei nu-mi doar transmiteau (supărarea lui Dinescu, pe mine), ci supărarea lor, personală – a amândurora.

După ce i-am pus să-mi re-repete, după ce am înţeles (în sfârşit!) că nu era o glumă, l-am înjurat pe Dinescu. De mamă. Şi, atunci în 17 februarie, de „golan” – pe atunci nu era o glorie.

— Băga-1-aş (eufemism), de golan! Am zis.

Raicii s-au îmbăţoşat pe dată. De parcă pe ei i-aş fi înjurat; mi-au atras atenţia că Dinescu este prietenul lor şi că ei nu îngăduie. Nu l-am mai înjurat – dar seara era stricată.

I-am condus la autobuz. Lucian îi dădea înainte, cu supărarea lui – că nu fusese invitat la FNAC. A zis:

— Cum adică? În timp ce eu muream de foame, la Paris.

Am fost destul de brutal – i-am zis:

— Şi eu am răbdat foame – şi la Paris şi la Bucureşti. Dar, spre deosebire de tine, eu, aşa murind de foame, îi recomandam pentru publicare pe Nedelcovici, pe Papilian, îi recomandam pentru invitaţii de călătorie pe scriitori români, îi recomandam să fie cooptaţi în PEN Club – ca Dinescu.

A tăcut. I-am condus, au plecat. După aceea, am înţeles că se supăraseră cu adevărat – pe mine! Credeam că nici n-au să vină la masa rotundă organizată de Monica, în legătură cu Arta refugii

— Au venit în 28 martie! Au mai trecut alte şase săptămâni (pe lângă cele şase), ca să ne vedem în 12 mai.

Sâmbătă, 23 iunie, când ne-am revăzut, cu prilejul venirii Adameşteancăi, Raicu m-a anunţat că e supărat pe mine, fiindcă, unu: fiindcă i-am spus lui Tudoran că e un intrigant; doi: nici vorbă să recunoască adevărul celor spuse despre. Supărarea lui Dinescu pe mine. Ca şi în cazul manuscrisului lui frate-său -însă acela. Din el am reprodus citate, nu poate nega. (Ei, ba nu! Poate!)

Am înţeles: şi el, cu toate că a venit de trei ani, tot român de-al nostru; tot din cei cu memorie selectivă.

(Şi tot n-am găsit un nume sindromului aceluia – pornit de la eseul lui Virgil Duda, fratele lui Lucian Raicu.)

Luni, 9 iulie 1990 în sfârşit! A dat Dumnezeu! A găsit orbul Brăila, dar eu n-o – până ieri. Ieri, 8 iulie, 1990.

Adică la peste şase luni de-la – dar nu la mai mult de nouă luni. Consolare.

Ieri – 8 iulie 1990 – a trecut Gabriela Adameşteanu pe la noi. Ca de obicei, cu mare întârziere (ieri, doar de o oră şi trei sfer-turi am fost foarte fericiţi, chiar onoraţi, flataţi de această/atâta consi-deraţiune); ca de obicei, ne-am certat – ca de obicei, am fost măgar şi violent şi acuzator, cu toate că de câteva zile îmi propusesem să nu mai deschid gura, s-o/să las în plata Domnului.

A venit vorba de ultimul număr din 22 primit de mine, cel cu psihiatria în scopuri politice.

I-am spus: foarte bun dosarul, bune, sfâşietoare mărturiile, bună şi intervenţia doctorului Vianu etc, etc.

— Numai că, am continuat eu, modest.

— Poate că ar fi trebuit menţionat şi faptul că prima demascare publică a regimului Ceauşescu, cel care folosea psihiatria, s-a întâmplat în 26 febru arie 1977: atunci am telefonat la Paris, după-amiază, iar seara, la

19,10, Europa liberă a transmis bomba. Si, ca urmare a acestei veşti, a doua zi, în 27 februarie, s-a constituit, la Paris, Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România.

Gabriela Adameşteanu mi-a replicat, cu bun-simţ românesc, adică printr-o. Întrebare:

— De unde vrei tu să ştim noi toate astea?

Aici am şovăit. Însă mi-am luat inima în dinţi, am scos dintr-un raft Le Tremblement des Hommes, am căutat pasajele cu pricina, i le-am arătat – mai ales pe acelea despre Paraschiv.

— Ce păcat că n-am ştiut, a făcut Gabriela. Dacă ştiam, le băgăm în revistă.

Aici imprudent, am zis: Bine, dar cartea asta a mea.

E prima oară când o văd, m-a întrerupt Gabriela. N-am citit-o. De unde s-o citesc?

— Parcă nu ştii cum era la noi. Ţi-am citit aici, la Paris, trei sau patru cărţi, dar asta nu, de unde să ştiu?

Am încercat să nuanţez: Bine-bine, romanele. Dă-le dracului, sunt romane, dar cartea asta. Eu credeam că, fiind mărturie, este istorie, or, istoria nu-i doar a mea, ar fi trebuit.

Ar fi trebuit! N-am citit-o şi gata! Cred că nici n-am văzut-o.

De acord, am cedat eu jumătate de teren. Tu n-ai auzit de ea, n-ai citit-o.

Am spus că n-am văzut-o, nu că n-am auzit de ea – te rog!

Bine: ai auzit de ea, dar n-ai citit-o. Nici n-ai văzut-o.

Tu – dar Liiceanu? I-am dat manuscrisul în româneşte în urmă cu şase luni.

Care, şase luni? A sărit Gabriela.

Chiar mai mult de şase – am trimis manuscrisul prin Lupan lui Lulu, or, Lupan a fost în România prin 26, 27 decembrie '89.

Lui Lulu, poate, dar la Liiceanu.? Nici nu exista pe atunci editura lui.

Bine, aşa e, am cedat eu încă vreo zece kilometri de teren bun, mănos, cernoziomic, numai bun de săpat morminte de-ale noastre, în general, al meu, în special. De acord: pe la jumătatea lunii ianuarie am vorbit la telefon cu Liiceanu, el m-a sunat, mi-a cerut Le Tremblement.

Fii serios, nu putea să-ţi ceară aşa ceva! A zis Gabriela, sigură de ea şi de ceea ce ştia ea, mare-romancieră. Şi chiar dacă ţi-ar fi cerut, nu mai poţi pretinde că sunt şase luni de-atunci – numai patru.

Cum, patru? Cad eu în capcană. Adevărat, nu şase în cap, dar cinci şi jumătate.

Vezi? Vezi?! Jubilează Gabriela.

Am vrut să spun că. Bine, romanele mele, dă-le dracului, nu de ele vorbesc, ci de cartea asta de mărturii.

— Am arătat-o.

Dar ţi-am spus că-mi pare rău – ce mai vrei?

Chiar aşa: ce mai vreau?! Totuşi, fiind vorba de. Munca mea, îi dau înainte, doar-doar.:

— Oricum, cartea asta a fost publicată în franceză acum unsprezece ani, mi-am sacrificat lansarea ei -l a care veniseră să mă susţină Ionesco şi cu Arrabal – a fost transmisă la Europa liberă, de mai multe ori.

— Dar ţi-am spus că eu nu ascult Europa liberă.

— Bine, tu – dar ceilalţi? Nu s-a găsit un singur om normal care.

Uite, acum chiar mă supăr! A zis Gabriela.

Nu mai vorbi aşa! M-a somat şi Ana. Eşti, ca de obicei, nedrept cu Gabriela, care.

Dar nu sunt deloc nedrept – dar am dreptul să mă întreb cum de o carte de-a mea, carte de mărturii, la urma urmei, care acoperă o pată din istoria noastră, e ignorată de.

Ignorată! Mă maimuăţreşte Gabriela. Ce să zic. Ce preten ţii mai ai! De unde să te ştie lumea, dacă nu-ţi cunoaşte cărţile?

— Vezi că vii la vorba mea? Zic. Vezi că avea dreptate Dinescu, acum 15 ani, când striga după mine, citându-1 pe Eugen Barbu: „Uite-1 pe marele-scriitor-fară-cărţi!”

Lasă-1 pe Dinescu.

L-am lăsat pe Dinescu – avea dreptate Raicu, atunci când spunea anecdota cu rabinul ăi cu ne-crezutul.

Lasă-1 pe Raicu – în fond, ce vrei tu? Mă ia Gabriela din scurt. Că n-am pomenit în ancheta asta de cartea ta?

Nu de cartea mea! De fap-te-le noastre, de acum 13 ani!

Faptele – ce să zic., zice Gabriela Adameşteanu, altfel excelent romancier.

Tu trebuie să accepţi că eşti un uitat, în România, zice Ana.

Ana are dreptate, zice Gabriela, jubilând. Românii urmează să te re descopere.

Să te, de-a dreptul, descopere! Zice Ana. De ce nu înţelegi?

Ba înţeleg – cum să nu înţeleg?

Asta am zis-o atunci. Dar nu înţelesesem – ba înţelesesem pe loc şi fulgerător, însă cum se întâmplă în viaţă: nu-ţi vine să crezi.

Aşadar, asta era.

Aăadar ătia el Eugen Barbu ce zicea atunci când scria în Săptămâna Secului, ca să împrăştie în România sămânţa cea bună a bunului adevăr securist – iar poetul Dinescu, june şi talentat şi mai ales simţind adevărul, îl reprodusese, strigând după mine ceea ce a strigat.

Aşadar, poporul nu-i bou când zice: „Ai carte – ai parte”. Bine-bine, el se gândeşte la ştiinţa de carte, dar aici se potriveşte. Şi se mai păleşte în limba română şi când zici despre cineva că are carte de vizită: carte-carte.

Eu n-am. N-am că n-am, vorba mamei.

Cu toată gelozia, invidia, chiar ura (sau poate: din pricina ei): că eu am atâtea cărţi traduse-la-Paris, uite că „avantajul” s-a întors pe cealaltă faţă a lui: „O fi având el cărţi în-traducere, dar cine poate garanta că nu sunt opera traducătorului, până nu avem, la mână, originalul, în româneşte.”

Gândeam altfel, eu? Firesşe, nu atât de cu ură – dar cam tot aşa.

Greşeala mea – dar este oare o greşeală?

— Fiind că am spus în multe rânduri, am şi scris, că, din România, mă interesează numai scriitorii. Or, uite, scriitorii din România: se dau îndărătul. Lipsei mele de carte, ca să-şi acopere „uitarea”. Ne-scriitorii se pare că nu m-au uitat – oare? Nu cumva îmi fac alte iluzii?

Iar dacă aşa stau treburile, repararea lor se află la îndemână: aştept publicarea cărţilor – scurt! Indiferent cum vor fi primite de confraţi (cum, după ce i-am făcut cu ou şi cu oţet în scrisoarea întredeschisă?), ele vor exista. Deci nu vor putea fi ignorate. Chiar de nu vor fi citite de meseriaşii întru ale literelor.

Sâmbătă, 21 iulie 1990

Nu mai am inima la Jurnal.

Oricum: miercuri, 18 iulie, mi-au sosit Gherla şi Culoarea (Liiceanu a greşit, corectând: „Culorile.”) curcubeului.

Ţi-pă-ri-te! În româneşte!

Doamne, ce bucurie de debutant!

I-am mulţumit cum se cuvine lui Liiceanu.

La 20 iulie, la 18,30, pe France Culture, cu Olivier-Germain Thomas (cu care fusesem pe platou, în primăvară, pe FR 3, la Boutang): în toată modestia: o bună emisiune (mai ales datorită lui, care a ştiut să mă facă să mă simt în largul meu). În legătură cu Arta refugii.

Vineri, 27 iulie 1990

Rezum: sâmbătă 21: jurnalistul Ed. Behr, la noi; duminică 22: actorul Mihai Fusu (de la Chişinău), la noi; luni 23: la cafeneaua de lângă Europa liberă: AM BAJT DEBUTUL!

— Cu Monica, Alain, Paleologu, Ţeposu, Ţepoasa; miercuri 25: întâi Fusu (cu Fusa), apoi Liiceanu la noi

(el mi-a sugerat să alcătuiesc pentru editura lui un volum de scrisori, altul de articole).

Miercuri, 1 august 1990 înainte de masă: o lungă înregistrare pentru France Culture („Nuits magnetiques”).

„între timp” lucrez la alcătuirea volumelor de scrisori şi de articole. Luni şi marţi – am fotocopiat la Julliard. Am să mă mai duc mâine, poimâine.

Sâmbătă, 11 august 1990

La aeroportul Orly, ca să-i duc lui Liiceanu volumele de Scrisori (500 de pagini) şi Articole (circa 1000). M-am întors la Sabina.

Miercuri, 29 august 1990

Luni (27 august) mi-au sosit cele (câte) 20 de exemplare din Culoarea curcubeului şi din Gherla editate de Liiceanu la Humanitas.

Ieri, marţi – mi-am scos DINTELE (incisivul stânga sus).

Sunt un nenorocit, dar nu se mai putea: îmi bălăngănea.

Acum şuier, sâsâi, şâşâi, stropesc – când vorbesc. Singura soluţie: să tac, dracului din gură: nu se vede că sunt ştirb, apoi au pace şi confraţii – cei rezistenţi-prin-cultură (mai cu semă specializaţi în prazicultură).

3 septembrie 1990

Am internat-o pe Ana. Infecţie severă. Mâine – operaţia -Doamne-ajută.

Vineri, 7 septembrie 1990

Vasăzică: luni, 3 septembrie, am internat-o pe Ana; marţi a fost operată (peritonită – din fericire, spun cu toţii); azi dimineaţă, la prima vizită, am găsit-o. Bând ceai, semn bun, se înţelege.

Asta fiind partea neagră a tărcatei: boala Anei; şi lipsa de parale, cronică.

Altfel, raiul pe pământ!

Să nu păcătuiesc: anul acesta, 1990, mi-a adus mie satisfacţii pe care nu le-a adus altora (vorbesc de cei din categoria mea: scriitori şi exilaţi); până acum mi-au apărut două cărţi, la Humanitas de sub Liiceanu: Gherla şi Culorile.; urmează să apară – poate înainte de sfârşitul acestui an – Chasse-croise (trebuie să-i găsesc un titlu în româneşte); apoi, la Cartea Românească: Patimile după Piteşti; la Sorescu, la Scrisul Românesc: Gardă inversă – şi, în fine, la Forum, la Sin-Dimisianca, Din Calidor.

Ceea ce face, totuşi, cinci titluri. Dacă mai pun: L' art de la fugue la Julliard şi Calidorul în englezeşte.


Yüklə 1,29 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin