Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Paul Goma

JURNALUL UNUI „ANTISEMIT” (2003)

Miercuri 1 ianuarie 2003

Am pregătit dactilograma Soldatului câinelui. Dincolo de oboseala şi de enervarea pricinuită întâi de căutarea manuscrisului; de pornirea corectării pe o copie greşită; în fine, pe original – am constatat că nu e deloc rea cartea asta.

Da, domnule. Nu sunt de lepădat „revelaţiile”, la casa omului. Mai ales că eu puneam Soldatul. Într-o categorie de jos, dacă nu printre ratate. Constatarea de care vorbesc măcar pentru asta este bună: mi-a arătat (în fine, ea a încercat să-mi spună, eu i-am luat vorba din gură) că Soldatul. Nu-i chiar ratat (ă). Şi, potrivit gândirii comuniste: tot ce nu-i foarte rău – car'va'zică-i foarte bun – pentru noi!

Vineri 3 ianuarie 2003

Ieri am primit de la Colesnic şpalturile de la Săptămâna Roşie. Le expediase din Chişinău în 20 decembrie 2002.

Am corectat cele 90 pagini în 6 ore. Le-am re-corectat – până seara. Azi dimineaţă aveam de gând să merg devreme la poştă; până la deschidere, m-am uitat la ele cu lupa şi am dat de o mulţime de greşeli care-mi scăpaseră. Aşa că, până la orele 13 am tot. Lupât. În sfârşit, după vreo oră de coadă la poştă (credeam că la prânz nu sunt clienţi -ei bine, erau, mulţime!), le-am trimis.

Cu care ocazie am trimis şi un exemplar din Soldatul câinelui. Mi s-a părut că iese mai. Ieftin să trimit cartea, nu o dactilogramă.

Nici o veste de la Iurie Roşea. Nici de la Adauge, prietenul şi asociatul său. O fi prea devreme.

Acum sânt foarte obosit – şi mulţumit. Mai am de făcut două treburi: pe prima am uitat-o, pe a doua la fel, în schimb (sic) mi-am adus aminte de a treia: să pun corespondenţa pe 2002 într-un clasor.

Deşi sânt foarte mulţumit – de şpalturi – sânt foarte nemulţumit (în general, de viaţa asta împuţită).

Sâmbătă 4 ianuarie 2003

Dau în revista trimestrială Cite Musiques (ian.

— Mart. 2003) scoasă după cum numele spune de Cite de la Musique de un fragment consistent din ultima producţie romanescă a lui Philippe Sollers. Deşi textul poartă indicaţia: „propos recuellis par Pascal Huyn”, în realitate numitul Pascal a extras fragmente din cartea lui Sollers L'Etoile des amants, Galimard, 2002 şi le-a dat subtitluri.

Acest Sollers! Nu pentru întâia oară mi-1 aduce în faţa ochilor (şi mai ales la îndemâna. Urechilor) pe bunul meu prieten fidel şi turnător personal Saşa Ivasiuc: aceeaşi brilianţă, acelaşi foc de artificii, aceeaşi disponibilitate-capacitate de a vorbi despre tot, despre orice – şi despre contrariul orice-ului – cu farmec, cu căldură, cu pasiune, cu convingere (ei, da!), cu aceeaşi lăudăroşenie (mai ales privind „numărul” femeilor consumate) – în fine, cu aceeaşi concepţie-despre-literatură.

După ce a militat puternic în batalioanele occidentale maoiste (a fost invitat în China, de Mao, împreună cu soaţă-sa, „refugiata anticomunistă” Julia Kristeva), angajament şi concepţie despre lume şi viaţă pe care nici azi nu le recunoaşte, ca toţi cei care mai întâi ne-au făcut foarte-foarte rău, apoi, după Cutremurul Sorjeniţân, ceva bine – el s-a ţinut de „limbaj”, de telquelism, perioadă în care a scris cărţi de ne-fâcţie. Îmbătrânind – şi separându-se de Kristeva – s-a încercat în roman. De ce nu? Tot poseda el o mare cantitate de cuvinte, mult mai numeroase decât camarazii săi de baricade stânge. Eh, dacă ar fi scris memorii, jurnal declarat, studii de. Anticomunism, autocritice – ar mai fi mers. El însă a sărit cu amândouă picioarele în cizma stângă a romanului. Fiind şi în plină criză de îmbătrâneţe, a tras-o pe „erotic”, că şi-aşa era după colţ. Mulţi comentatori l-au considerat de-a dreptul pornografic; eu – care am citit fragmente din Femmes, prima lui comitere ficţională, l-am găsit doar trivial, ca un licean/masturba-tician, visând o messalină. Nu penibil cinstit, ci un penibil pe care nu-ţi vine să-1 dai dracului şi să-ţi vezi de drum: e prietenul tău şi ştii că în alte împrejurări nu a fost deloc penibil, că, în intimitate, „are şi el părţile lui.” – deci, un curat Ivasiuc.

Aşa au trecut două decenii în care „cota” de scriitor a sa a declinat în ochii criticilor, însă în ai cititorilor (vreau să spun: cumpărătorilor) a tot crescut; el care nici înainte nu era un ignorat producător de texte a devenit ceea ce se cheamă: un scriitor popular.

Nimic rău în asta. De ce să vulgarizeze fâlosofâe şi literatură şi arte plastice şi modă şi muzică nişte. Vulgari rezumatorişti şi nu un spumos, un arătoros, un jongleur, un hocuspocusist al cuvintelor?

— Prilej cu care mai învaţă şi francezii ceva franţuzeşte.

Nu-i cunosc volumul L'Etoile des amants (ce titlu frumuşăl! Şi bombonatic!), probabil îşi continuă monologul autoeroticesc; ce mă interesează aici, din aceste extrase: muzica.

Ştiam – din citite, din auzite (adică din gura lui, la radio, la televizor) – că îi place muzica, ceea ce semnifică foarte mult la un scriitor francez; ştiam că „plăcerile” lui – în materie de muzică – sunt, ca să spun aşa: juste, adică mai mult decât onorabile. Se vede: Sollers a frecventat muzica de calitate, atât din clasică, cât şi din jazz – „şi flamenco”! Ţine el să precizeze de vreo şase ori pe trei pagini. Devine chiar simpatic, atunci când mărturiseşte că îl admiră pe Glenn Gould şi se visează contrabasist într-o formaţie la New Orleans.

Ce am cu Sollers şi cu muzica lui? Doar gusturile lui merg în acelaşi sens cu ale mele. Da, în acelaşi sens merg, însă nu în acelaşi pas, citeşte: tonalitate.

În raporturile cu muzica (recunosc: nu determinante) îl găsesc pe Sollers acelaşi scriitor ca şi scriitorul român meloman (cu excepţia lui Caragiale, a Ninei Cassian şi a Soniei Larian – care ştiau/ştiu muzică): persoane „iubitoare de muzică”, „cunoscătoare de muzică” (au fost la concerte, au ascultat emisiunile muzicale de la radio, au cumpărat discuri.). Atât. Acestor melomani muzica le rămâne pe dinafară, pe de lături, dacă nu: străină, atunci sigur: de-duminică. I-aş compara cu trecătorii pe lângă o livadă cu pomi încărcaţi de fructe coapte, minunate: ei se opresc, privesc, se minunează, „apreciază” imaginea fructelor, dar nu fac pasul: fie să sară gardul, hoţeşte – şi să fure, fie să meargă la poarta gospodăriei, să-i declare stăpânului că tare ar vrea să cunoască (intim) fructele-celea.

Doamne-fereşte, nu condamn această categorie, ba chiar zic: foarte bine că scriitorul se pasionează şi de muzică – dar. Dar. Dar, pe undeva mi-e ciudă pe el (sentiment înrudit cu cel provocat de penibilul Ivasiuc), fiindcă nu îl duşmănesc, ba îi sânt alături.

— Gata să-1 iau de mână şi să-1 conduc în livadă, să ia el cu mâna lui un măr, să-1 muşte cu dinţii lui (personali).

— După care mai vorbim noi. Nu îi am în vedere pe ne-scriitori, aceştia nu au decât să „prefere mai bine” muzica, să „se dea în vânt după ea”, mamiţo – măcar aceia nu comentează, pentru urechile altora, ceea ce ei. Nu cunosc.

Scriitorul Sollers: da. El are păreri despre tot, despre toate – deci şi despre muzică. Şi se exprimă – de alături; de pe-afară; din vecini.

Ceea ce nu mă împiedecă să constat: aceştia – şi Sollers, doar de la el am pornit – sunt urechişti (ca reputatul scriitor-muzicant şi scriitor de rapoarte-de-concert la Scânteia, drept care a devenit, sub Popescu-Dumnezeu, directorul Operei din Bucureşti, vorbesc de M. H. Simionescu, prietenul protector al lui Al. George). Ei primesc muzica, se bucură de ea, se lasă „purtaţi de muzică” – dar numai pe cale urechestră. Aş fi preferat un Sollers măcar cât Caragiale al nostru.

Fireşte, dar prin care alt „organ” se percepe muzica? Prin multe, domnule – prin toate, boule, ca să fiu complet – dar întorc răspunsul printr-o întrebare de rabin: „Prin care „organ” se percepe literatura?”

Sollers percepe şi muzica prin ţigaretul pe care şi-1 tot suge, fotogenicâl – mai cunoaştem noi un sugător de hulubă de ochelari, Manolescu, dar nu din acest motiv îl iubim noi pe Bach, Bătrânul.

Încă o dată: Sollers este un Ivasiuc franţuz – al vremurilor noastre (adus în actualitate: Pruteanu, zacuscarul arheu): scăpărător, atoate-ştiutor, efervescent, fascinant, sărind cu asemenea dexteritate (chiar artă) de la una la alta, încât. Îi pierzi urma – ceea ce şi intenţiona el, vorbitorul; şi exprimându-se iute-iute (după reţeta lăutarilor ţigani oficiind în Franţa, reţetă mergând împotriva naturii muzicii: „cu mare viteză, frăţioare! Cât mai multe sunete pe secundai”); deci. Găunos.

Dimineaţă am fost la doctor (Schaan). A zis că e bine. Bine să fie!

Mi-a dat Iurie Roşea telefon: că abia azi 1-a găsit Dumitru Tărâţe cu CD-ul. Că Angela (nu Angela lui Vartic; nici nepoata mea, Angela – Angela de la Flux) a reuşit să-1 descuie. S-au hăhăit pe seama Alfabecedarului.

Am reuşit să ne înţelegem: ordinea este: Culoarea curcubeului, Bonifacia – apoi mai vedem.

Am vorbit (la telefon) şi cu Mihai Adauge. Mi-a spus că ei scanează dactilograma Culorii.

— Apoi o bagă în ordinator. Nu cumva e ceea ce visam eu, de atâţia ani? Mai ştii? Am să-1 rog să-mi trimită prin fax o pagină scanată.

Culmea ar fi ca basarabenii mei să facă ceea ce nu au făcut ne-basarabenii (tot ai mei). De trăit şi de văzut.

Duminică 5 ianuarie 2003

Nu am dormit atât de bine cum credeam-speram. Sânt tot foarte-foarte obosit.

Poate fiindcă sânt neliniştit: perspectiva – altfel cum să-i zic?

— Deschisă de basarabenii mei (am înţeles că ieri, până spre seară, au tot vorbit şi despre propunerea mea) este prea frumoasă ca să fie şi realistă-realizabilă. Niciunul dintre ei nu este editor de meserie, deci nu cunoaşte, nu ştie ce înseamnă să vinzi o carte, azi. L-am simţit pe Roşea atunci când a fost la mine, apoi la telefon: gândul lui sade la subvenţii – a vorbit şi de Soros. Or Soros. Dacă a favorizat editarea unor cărţi (un volum, două) nu va fi – în principiu – de acord cu editarea unui autor cu. Zeci de volume.

Luni 6 ianuarie 2003

Am scris un mesaj pentru Roşea. Am să-1 trimit prin fax mai încolo. Alcătuit din preferinţele mele – şi ordinea editării lor:

Basarabia

Culoarea Curcubeului

Bonifacia

Scrisuri I-II (2 volume)

Butelii. 1998-2002 (vor intra şi Amneziile. I-II, cea 300 p)

Jurnal I-II-III (editat de Nemira).

I-am sugerat să-şi dea un răgaz de o săptămână – apoi să-mi transmită hotărârea.

Am dormit mult astă-noapte. Dar tot obosit sânt. Ah, şi ce m-aş întinde la vorbă în jurnalul meu cel drag.

Ger de trei zile: -2°. Nu e impresionant pentru cineva care vine din România, dar devastator pentru mine, apropitar de floricele: zac în blocuri de gheaţă, iar bietul leuştean. De unde să ştiu eu (dacă n-au ştiut meteorologii!) că are să fie zăpadă şi ger?

Marţi 7 ianuarie 2003

Ger în continuare: -4°, pe balcon – ai, ai, ai, floriceaua mea! Dar leuşteandrul/cel teandru.

Şi în noaptea asta am dormit mult – fără odihnă. Mă simt acum de parcă aş fi aseară, când mă pregăteam de culcare. Nici cafeaua nu-mi dă sevă-de-must, vorba cuiva – las' că s-a scumpit şi asta cu cea 30%.

N-am notat, am avut alte treburi: la o emisiune religioasă: „Source de vie” (Antenne 2) s-a difuzat un reportaj din Israel – semnat de animatorul emisiunii, rabinul Josy Eisenberg.

Aflu abia acum – şi nu doar eu – că: de la pornirea Intifadei, economia Israelului a scăzut atât de tare încât unii vorbesc de prăbuşire a ei; deci, „de atunci, din 4 cetăţeni israelieni unu moare de foame”.

Evident, „informaţiile” au fost binişor aranjate: pe de o parte ca să dea vina pe Palestinieni de „prăbuşirea economică a Israelului”; pe de altă parte, de a pregăti terenul pentru apelul – către Franţa, de a acorda ajutoare alimentare şi chiar de a „găzdui” copii aflaţi în dificultate alimentară.

Subiectul a fost: caritatea şi întrajutorarea la evrei. Voi ajunge şi la „explicaţia” pe care a dat-o altfel simpaticul (Silberstein?) tată al băieţaşului Meir, care murise de o boală ciudată: nu asimila alimentele, iar după dispariţia lui părinţii au hotărât să facă ceva pentru ca alţii să poată mânca. Astfel a luat naştere fundaţia Meir Panin (panin, în ebraică, ar fi chiar. Pâine) în primul moment printr-un restaurant gratuit pentru săraci, apoi prin mai multe astfel de „puncte alimentare”, dar şi antene medicale şi depozite de obiecte casnice, mobilă, etc.

Am găsit genială (aici este potrivit ticul verbal contemporan) ideea de a-i invita, nu de a-i primi – pe flămânzi; de a-i servi, tu (prin benevoli, care au timp să şi dea mâna cu oamenii, să schimbe câteva cuvinte cu ei), nu de a-i lăsa să treacă prin faţa cazanului şi să-şi ia strachina cu supă, apoi să-şi caute un loc la mese, ori să se servească singuri, pe o tavă, cum se întâmplă în Franţa la categoria superioară a „cantinelor”, în general administrate de călugăriţe. Buni cunoscători ai psihologiei omului, evreii au început prin a re-da omului aflat în restrişte: demnitatea; constată că nu este primit „de milă” şi că cel care mânuieşte polonicul abia aşteaptă să ieşi şi să te duci, ca să-1 laşi pe următorul – ci cu deferentă şi respect. Intră, salută, îşi caută un loc la o masă de patru, se aşează, îi salută pe ceilalţi. Comeseni şi aşteaptă. „Chelnerul”, în timpul liber un funcţionar, o studentă, un soldat se apropie, îl salută, îl întreabă ce doreşte din.

— Şi îi recită, el, lista de bucate (am dedus că sunt două meniuri, fiecare a câte două feluri şi un desert). Apoi îi aduce la masă, îi urează poftă bună.

Un alt amănunt – dar cât de important: bucătarul şef al restaurantului „iniţial” este un fost bucătar-şef al celui mai de vază restaurant din Ierusalim! Nu fusese dat afară de acolo, dincoace nu primeşte ca salar nici măcar un sfert, însă. „oficiază”: nu doar supraveghează, ci pune el mâna, peste tot, cu o jubilaţie iradiantă (dealtfel, fizionomie, atât tatăl lui Meir, „patronul”, cât şi bucătarul-şef sunt fiinţe. Fericite şi care fericesc pe cei din jur, doar prin. Zâmbet).

Revin, ca să explic: tatăl copilului Meir este un ceea ce se cheamă prosper om de afaceri: proprietar al unei o societăţi de construcţii, a unui post de radio, de televiziune, al unui lanţ de magazine cu produse „religioase”, atât alimentare – cuşer – cât şi rituale (el însuşi fiind evreu ortodox, din cei cu perciuni, cu pălărie), al câtorva restaurante. Deci a pornit acţiunea cu bani din buzunarul său. Observând însă că există mult mai mulţi flămânzi şi că formula restaurant a căpătat publicitate – deci şi donaţii – a multiplicat „punctele”, extinzându-le şi pe coasta Mediteranei, la Tel-Aviv (unde sărăcia evreilor are o culoare: roşie – de la enormul număr de evrei ruşi).

O paranteză şi o pedală: săracii care frecventează Meir Panin -desigur şi alte cantine – au înfăţişarea amărâţilor de pretutindeni: traşi la faţă, ponosiţi, trişti (acea imensă tristeţe a săracului care nu a fost totdeauna sărac, de aceea acum i-i ruşine de propria stare) – dar, spre deosebire de omologii lor din Europa ori din America – nici un israelian nu are facies de alcoolic, nici de drogat – iar puţinele femei nu par a fi fost prostituate. Probabil de aceea sunt şi mai trişti decât goi-ii din alte părţi: ei nu au nici un mijloc de a uita, nici un „artificiu” ajutător.

Patronul (tatăl copilului Meir) povesteşte: un frecventator asiduu al restaurantului, un evreu rus îi mărturisese: are un prieten bun (din

Kiev, unde acela fusese medic radiolog) şi care, deşi nu are ce mânca, refuză să vină cu el la Meir Panin, fiindcă „are demnitate, nu vrea să cerşească împreună cu alţi cerşetori”. După cum se vede, aceeaşi demnitate exacerbată, hipetrofiată, comună oamenilor din Est – deci şi românilor. Aşa cum rusul fost general în armată care se rostea împotriva organizării, la Moscova, a unei corride, motivând că el este rus, deci umanist, deci este contra uciderii în public a unor biete animale (am scris de curând despre asta – în Basarabia), aşa şi evreul sovietic ajuns în Israel, probabil epuizând ajutorul de instalare şi cel social, trezindu-se într-o situaţie pe care el nu o cunoscuse în Ţara Foametei, URSS, fiindcă acolo-atunci făcea parte dintr-o minoritate privilegiată (sau, nuanţând: ne-persecutată), îşi făcuse scut psihologic din demnitate. Atât îi mai rămăsese, de ea se agăţa ca de o plută. Demnitatea. Cine ştie de câte ori şi cât de profund, în URSS, demnitatea aceea fusese lăsată la o parte, pusă între paranteze – din interes, din frică de represalii – însă acum, că tot nu mai avea nimic de pierdut. Ce să mai piardă?: ţară – nu mai avea, el de bunăvoia lui (şi după cine ştie câte demersuri, eforturi, compromisuri – nedemne) părăsise URSS; patrie (Eretz) avea: Israel – dar iată cum îl primea. Matria: ca o maşteră-maşteha!; va fî fost în vârstă, nu mai avea puterea – fizică – să facă alte munci (şi nu trebuie să se uite: „demnitatea” unui om-sovietic, fie el şi român îi interzice să presteze munci degradante (citeşte: manuale – păi ştim noi cine fusese el, acasă la el?

— E-he! Chiar responsabil cu adunarea cotizaţiilor de sindicat!). Într-un târziu radiologul sovietic, cel care era din fire – şi prin tradiţie – foarte demn, nu admitea, mă-nţelegi, să coboare până la a „cerşi”.

— A coborât. Cum?

Povesteşte, în continuare, patronul: pentru a primi şi subvenţii de la stat, pentru a face publicitate Fundaţiei – deci de a provoca donaţii -a invitat la restaurant personalităţi: actori, jurnalişti, savanţi, deputaţi, miniştri. Dar nu pentru vizite-fulger, urmate de câteva strângeri de mână şi de fotografiere pentru presă – nu: ci, dacă tot erau „invitaţi la restaurant”, atunci să se aşeze la una din mese; să comande; să aştepte să i se aducă mâncarea din acea zi – şi să mănânce; şi să se pronunţe asupra calităţii ei. Totul sub obiectivele fotografilor, ale camerama-nilor. Aşadar, relatând prietenului său din Kiev că la restaurantul la care se duce el zilnic, ieri a mâncat un ministru., radiologul sovietic, cel cu demnitatea cu care nu se glumeşte i-a spus con. Sovieticului: „Ei, dacă a mâncat un ministru, pot să mănânc chiar şi eu”.

Emisiunea a durat în jur de 40 minute şi a fost plină de informaţii inedite – pentru mine.

Nu ştiam că în Israel, unu din patru (evrei) este extrem de sărac, nu are ce mânca; nu ştiam că sărăcia fusese, până deunăzi cvasisecret de stat; nici că „vina” situaţiei este – acum – pusă pe seama. Palestinienilor, cum ar veni: băştinaşii sunt de vină că ocupanţii au. Sărăcit fulgerător de când ei, „teroriştii” bestiali atacă tancurile Ţaha-lului cu pietre. Dealtfel, în cele 40 minute ale emisiunii a fost singura aluzie la indigenii care sunt, din 1948, parcaţi în lagăre: Palestinienii. Ca şi cum între graniţele statului Israel, săraci, sărăciţi ar exista numai dintre evrei (numai ei „beneficiază), nu şi musulmani şi creştini. Operaţia de simplă „selecţie” gazetărească se numeşte, întâi: dezinformare neruşinată; în al doilea rând: segregaţie rasială.

Nici ca din greşeală „vina” nu a fost pusă pe seama cheltuielilor militare colosale; nici pe seama preţului exorbitant al Zidului Ruşinii Ierusalimului în construcţie; nici pe cheltuielile de „recuperare” a evreilor, cu precădere din Rusia, dar şi din Chile (am mai amintit de incaşii momiţi să treacă la mozaism, aduşi în Israel şi preparaţi pentru a-i urî-de-moarte-pe palestinieni) şi nici pe cheltuielile de adaptare şi de învăţare a limbii, ce să mai vorbim de imensele cheltuieli de instalare, de, mai adevărat: implantare a noilor colonii în mijlocul populaţiei băştinaşe – şi de paza-militară a lor. Nici pe faptul că şi înainte de Intifada, în Palestina, Evreii erau conducătorii, patronii, proprietarii „mijloacelor de producţie”, iar proletarii, mâna-de-lucru, cei care lucrau efectiv în construcţii, în agricultură erau în exclusivitate: goi -fie palestinieni care aveau bilet de voie să iasă din lagăre, pentru a lucra (şi a-şi hrăni familia, adevărat, numeroasă), fie muncitori străini (printre care şi români) cu contract în regulă, dar şi mulţi clandestini. Or, de când cu Intifada, Israelul i-a „consemnat” în lagărele lor pe palestinieni ca pedeapsă, pentru că. Dau cu pietre în tancuri (dar unde ne trezim? Să le sară – tancurilor văpseaua?). Numai că nu doar pe ei i-a pedepsit – să nu lucreze, deci să nu mănânce – însă, de parcă israelienii n-ar fi evrei, ci goi proşti-de-şmecheri (şi reciproca), s-au scuipat la oglindă prin sabotarea propriei economii.

Este foarte adevărat: de decenii palestinienii din lagărele din Israel primesc ajutoare internaţionale: alimente, medicamente, îmbrăcăminte, rechizite şcolare etc. Fără aceste ajutoare – importante (provenite din ţările arabe şi de la Comunitatea Europeană, dar nu din USA!) – mulţi copii palestinieni ar fi murit, la propriu, de foame. De când Israel a impus blocada şi a început construirea Zidului Ierusalimului, palestinienii nemailucrând, nu au primit bani – de la israelieni, pentru munca lor, pe pământul lor – dar supravieţuiesc din ajutorul internaţional.

Şi iată că israelienii, constatând, pe de o parte, că economia lor funcţionând, în mare parte, cu mâna de lucru a palestinienilor, cunoaşte un declin catastrofal – din pricina interdicţiilor impuse palestinienilor de „politica înţeleaptă” a lui Sharon, pe de altă parte din pricina enormelor cheltuieli militare (ce, e de colea, să afectezi câte trei tancuri şi câte un elicopter – başca 10-20 soldaţi la paza unei implantaţii recente de 15-20 familii de evrei sovietici, ei înşişi înarmaţi până-n dinţi?), au început a fi. Geloşi pe palestinieni! Fiindcă aceştia, chiar dacă nu mai primesc salariu de la israelieni – doar li s-a interzis să circule, deci să ajungă la locurile de lucru! Trăiesc din ajutor internaţional.

Cum – deocamdată!

— Evreii nu îndrăznesc să ceară şi ei ajutoare internaţionale, au început ofensiva mediatică privitoare la „sărăcirea bruscă” a cetăţenilor israelieni evrei – din cauza palestinienilor!

— Au început a recunoaşte sărăcia din Israel, de a o exagera cât cuprinde, întru înduioşarea, atât a evreilor din Occident, cât şi a goi-lor care, până acum erau sensibili doar la mizeria palestinienilor.

Patronul (tatăl lui Meir) care mi-a făcut o excelentă impresie atâta vreme cât a vorbit de fiul său, de crearea Fundaţiei, de administrarea ei a scrântit-o atunci când, întrebat – inutil: „De unde îi vine lui, lui Silberman (nu sânt sigur decât de rădăcina numelui) această înclinaţie. Caritativă”?

— A dat un răspuns.

La o întrebare proastă – un răspuns pe măsură – nu citez, rezum: Pe când trăiau la Lyon, în timpul războiului, a observat că mama sa, de fiecare dată când venea poştaşul cu o scrisoare, cu un colet, îl poftea să bea un pahar cu vin şi să ia o felie de cozonac. S-o iau de la coadă la cap:

Dacă aş fi fost evreu, la întrebarea aceea – idioată: de unde-mi vine înclinarea caritativă!

— Aş fi răspuns că din. Tradiţia fiecărei comunităţi, deci şi a celei evreieşti, persecutată şi care a supravieţuit mai cu seamă datorită întrajutorării. Dealtfel, la toate comunităţile, chiar necreştine, ne-ebraice există, iar la cele hrănite de Biblie, atât în Vechiul Testament, cât şi în cel Nou este preconizată ospitalitatea, ajutorarea săracilor, a flămânzilor, a celor fără adăpost. La evreii din afara Israelului era o obişnuinţă ajutorarea săracilor, a bătrânilor, a bolnavilor, a nedeplasabililor: circulau în anii '70, în România – la Bucureşti cel puţin – camionete cu mâncare gătită, pusă în sufertaşe, şi care zilnic îi aproviziona pe evreii în vârstă, singuri, imobilizaţi în case.

Or simpaticul Sielberstein (de la Lyon), deşi în Israel evreu ortodox (citeşte: habotnic), nu a făcut nici o trimitere la Cartea Sfântă – ci la nişte amintiri care. L-au deservit, ca să spun aşa (aici a comis aceeaşi greşeală ca şi Ţepeneag cel care, împrudent, se lăuda în presă, după 1990, că la în 4-5 noiembrie 1956, când era să fie manifestaţia studenţească la Bucureşti, el s-a plimbat ore întregi prin Piaţa Universităţi^, securiştii au arestat până şi pe o babă – pe el: ba.). Încep cu cea mai mică dintre gafele lui Silberman: Mama sa, poftindu-1 pe poştaş să bea un pahar cu vin şi să ia o felie de cozonac nu făcea defel un act de caritate, ci unul de plată a unui serviciu (poştal). Nu doar mama lui şi nu doar mamele evreice făceau asta – şi nu doar cu poştaşii; însă eroarea cea mare a Patronului este următoarea: Relatând acest episod petrecut „la Lyon, în timpul războiului” -pune un semn de întrebare asupra. Asupra întregului – fiindcă adevărul-istoric (ce pe care îl invocă ei, însă numai atunci când îi solicită, îi somează pe goi să le dea despăgubiri) este acesta: „în timpul războiului”, în Franţa ocupată, evreii erau, nu doar persecutaţi, ci, vai, arestaţi şi deportaţi; „în timpul războiului, la Lyon” acţionase cea mai feroce secţie a