Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

„Să lase să se mai răcorească-aerisească „dezbaterea-epocală” despre roman („Mai avem, oare, roman? Sau nu mai avem?”); cea tot atât de crucială despre. Postmodernism; despre „criza criticii literare” – prilejuri de batere a apei în piuă, de-a-nu-spune-nimic-(dar-însă)-cu-multe-cuvinte; „Să amâne – pentru lunea viitoare – lirica şi ficţiunea (personală) şi să se aplece, măcar vreme de o săptămână (de cinci zile.), prin proză, asupra unor fleacuri ca: „Scriitorul (român) este sau ba ţinut să respecte, în creaţia sa (la alegere: „în opera sa”) adevărul adevărat?” Şi/sau: „Să fie o atitudine – şi o doctrină – scriitoricească refuzul românilor de 'a se amesteca în istorie', altfel spus în adevărul-istoric?” Şi/sau: „Scriitorul român este destinat a fi pe vecie 'rapsodul' robului român?

— Cel care 'cântă' durerea pricinuită de purtarea lanţurilor, dar numai atât, fiindcă un îndemn de a nu le mai suporta, de a le rupe ar deveni 'act politic', or scriitorul român nu face politică; doar artă (cu voie de la miliţianul satului, adaug eu, răutăcios).

Este adevărat: istoria este o „materie” ingrată: piedeca de căpătâi în ochii scriitorului român fiind aceea că „istoria” trebuie învăţată. Cum el are oroare – căpătată în deceniile de comunism, până pe la 1965 de negare a istoriei neamului, apoi de exagerare până la caricatură a „valorilor naţionale” – nu se poate apropia de ea fără greaţă, fără a simţi că i se impune o corvoadă. Apoi, ce: nu poate el trăi şi fără a afla „adevărul istoric” despre, de pildă, retragerea din Basarabia şi din Bucovina de Nord, în iunie-iulie 1940?; „adevărul istoric” despre ocupaţia ungurească dintre 1940-1945 a Ardealului de Nord?

— Bine, bine, aceste „capitole” merg, fiind vorba de suferinţele noastre, ale românilor – dar adevărul istoric despre ce s-a petrecut în Transnistria cu evreii, cu ţiganii?; despre ce s-a petrecut, după martie 1944, cu refugiaţii din Basarabia şi din Bucovina? Despre ce s-a petrecut în 1944, când americanii ne-au bombardat? Ca ce chestie să răscolim trecutul? Hai să nu-1 mai răscolim ('Hai să reactivăm Piaţa Endependenţi!'): să ne punem şi mai rău cu evreii? Şi cu ungurii? Şi cu americanii, nene?

— Care ne-au băgat în, asta, zi-i pe nume:

NATO? Şi ca ce chestie să-mi 'asum' eu, după jumătate de secol, cedarea fără crâcnire a Basarabiei, Bucovinei, Ardealului de Nord, a Cadrilaterului – toate astea, hăt, în 1940?! Dacă vrei să ştii, pe vreme aia nici nu eram născut, aşa cum bine a argumentat Maşina de Scris marca Alex Ştefănescu! Ce vină port eu – bine: părinţii mei, ei erau născuţi la epoca respectivă – că am cedat pământuri româneşti, başca milioane de români şi că le-am fi făcut nu ştiu ce jidanilor şi ţiganilor? Niciuna! Atunci de ce să pierd timpul – şi seninătatea necesară adevăratei creaţii creatoare (/de opere nemuritoare) – cu fleacuri politice?

Ei, da: istoria noastră – bună, rea, însă cât mai aproape de adevăr – este, în capul scriitorului român: „fleac politic”. Ne-fleac: opera-i.

Motivul – adevărat? Nu inapetenţa pentru istorie, nu perspectiva „timpului pierdut” cu citirea, informarea, cugetarea-asupra – cifrica.

Frica animalică a românului de propriu-i trecut care i se arată ca o prăpastie în care ar cădea, ameţit, dacă s-ar uita la/în ea.

Mi-a telefonat Stejărel Olaru. M-a întrebat dacă primisem dosarul (meu, de Securitate) trimis acum zece zile. Am răspuns că nu primisem nimic, poate mâine. El m-a întrebat ce părere am. Despre ce? Despre, aşa, despre dosar – dar se scuză că, din greşeală îmi trimisese dosarul nr. 3.

M-am supărat. I-am spus – de fapt: repetat – să nu aştepte de la mine „comentarii” pe marginea dosarelor, trimise într-o ordine a dezordinei, pe acestea să le facă el, ca istoric, doar are proposta (vocea Securităţii), are şi riposta mea, prin cărţile pe care zice că le-a citit. El nu a (prea) înţeles: cum, aşa, nu-i comunic părerea despre dosar (e)? I-am re-re-repetat: nu mă interesează aceste dosare, le consider fabricate, după reţeta Cărţilor Albe. El m-a întrebat: nu vreau să aflu cine mi-au fost turnători? La rândul meu l-am întrebat: sunt daţi cu numele adevărat, turnătorii? Nu, a răspuns el, tot cu nume de cod, dar Dvs. o să-mi spuneţi cam cine credeţi că ar putea fî.

Am scurtat convorbirea, invitându-1 să nu-mi (mai) trimită nimic.

De ce mi-ar mai trimite? Dacă vrea să scrie ceva – fâe şi despre mine – să o facă singur, ca un băiat mare, doar are material. Dar să nu conteze pe „comentariile demascatoare” ale mele, fiindcă, pe de o parte nu am deloc intenţia să-i rumeg posmagii, pe de alta: de ce aş pune nume adevărate pe numele de cod ale unor informatori? Dar ştiu eu ce presiuni vor fi suferit, la ce şantaje vor fî fost supuşi, prietenii, colegii, ca să consimtă să dea „informaţii” despre mine?

Şi ce au anume au. Turnat? Fleacuri. Rahaturi. Fiindcă eu nu aveam secrete, tot ce făceam făceam pe faţă.

Luni 29 septembrie 2003

O nouă săptămână. Din toate punctele de vedere:

— Mi-au sosit de la Gabriel Stănescu două exemplare din

Săptămâna Roşie – coperta ne-acoperită de film (s-au grăbit să-mi facă bucuria de ziua mea.); mi-a sosit – trimisă în 17 septembrie!

— Prima parte a dosarului de Securitate, trimis de Stejărel Olaru;

Filip mi-a transferat dosarele electronice pe noua staţie (nouă pentru mine, oricum: mult mai puternică decât cealaltă).

Primilor doi corespondenţi le voi scrie mâine.

Laura Bush, soţia preşedintelui USA a sosit ieri la Paris, cu prilejul festivităţilor UNESCO (USA re-vine, după 17 ani de supărare). L-am văzut pe Chirac, (i) radios, pupând repetat mâna distinsei oaspete. Doamna nu părea surprinsă de gest, se va fî învăţat cu „apucăturile europene” de alaltăieri, de când Puţin (i-) a făcut la fel.

Marţi 30 septembrie 2003

Acum deschid pentru prima dată ordinatorul în noua configuraţie. Mai am de învăţat amănunte ale manevrelor.

M-am programat la noul dentist (Ayoub?), pentru miercurea din săptămâna viitoare.

Am scris şi am pus la cutie: G. Stănescu, St. Olaru, Vancea N.

OCTOMBRIE

Miercuri 1 octombrie 2003

Iată-ne şi în octombrie.

La noapte – în fapt, mâine, în zori – voi face 68 ani.

Aştept să se întoarcă Dan Culcer din concediu, să-mi scaneze cărţile ne-culese de mine la ordinator. El are acces la o maşină automată, scanerul nostru, „de mână” fiind cu totul în afară de chestie. Mai sunt, mai sunt – vreo zece cărţi de „capturat” în vederea interne-tizării. Aşadar: Culcer le scanează; trimite un LD pe care Filip îl prelucrează – abia după aceea capăt eu o înregistrare. Lucrabilă -mai rămâne de corectat – şi nu puţin.

Ştiam de aseară, însă nici în această dimineaţă nu am aflat mai mult: Bush se află iar în centrul unui scandal: un consilier apropiat al său (nu i-am reţinut numele, ceva în genul Karl Rove, iar mutra lui de revizor-contabil nu-mi este familiară, desemnat fiind ca „eminenţa cenuşie”) ar fî divulgat numele unui agent CIA, o femeie, pentru a se răzbuna pe soţul său, Jo (seph) Wilson, fost ambasador în Irak, autor al unui raport în legătura cu. Inexistenţa armei atomice a lui Saddam.

Ce murdărie, ce fojgăială, ce cuib de viermi-şerpi-şobolani, la Casa Albă – las-că nici în londoneza „10 Downing Street” nu domneşte o mai mare igienă, dacă ne gândim la bietul David Kelly, împins la sinucidere (?) de miniştrii-consilierii lui Blair.

Mi-a semnalat Dan Culcer o însemnare a lui Iorga (nu am reţinut titlul volumului, apărut prin 1911, probabil „Oameni care au fost”) despre Jalnica Tragodie a lui Alecu Beldiman. Auzisem despre Tragodie. ca tot studentul la filologie, însă numai atât, nu-mi căzuse în mână textul. Şi nici comentariul lui Iorga. Din ceea ce spune Culcer – că scrie Iorga – rezultă că nici nu ne-ar fi fost accesibilă Jalnica., prin Iorga: o dată pentru că Iorga era total interzis în anii primei mele studenţii (şi parţial 12-15 ani mai târziu, pe timpul celei următoare); a doua pentru că Beldiman era, în Tragodie. Mai-mult-decât-”antisemit”: povestea, cu mare-răutate, cum evreii din Iaşi, după ce eteriştii fuseseră înfrânţi de turci şi încercau să fugă, să se ascundă, evreii se răzbunaseră cu o cruzime neobişnuită pe aceste meleaguri, pentru relele pricinuite ceva mai înainte, când încă nu apăruseră turcii. Or era inadmisibil ce scrisese antisemitul (ce să mai vorbim de vornicul şi oligarhul!) Beldiman! Evreii nu putuseră face una ca asta (cum să facă ei aşa ceva?) – ce s-a petrecut, după un secol şi ceva în Basarabia şi în Bucovina de Nord, în Săptămâna Roşie (28 iunie-3 iulie 1940) fusese tot o excepţie-excepţională.

Aşa că ia să încetăm cu acuzaţiile nefondate! Să nu ne mai dedăm la antisemitism fără frontiere!

O să primesc în curând o fotocopie după fragmentul în chestiune.

Joi 2 octombrie 2003

Am 68 ani.

Seara: m-au felicitat de ziua mea – prin poştă: Anca Haţiegan

(i-am scris, trimit mâine); prin fax: Roşea, Adauge, Liliana Armaşu de la Chişinău – cuvinte foarte calde, simţite, neconvenţionale (le-am răspuns tot prin fax); prin telefon: Rodica Vasilcan, de la Bucureşti (m-a anunţat totodată de apariţia unui articol despre dosarul meu de securitate, episodul Goran.); Flori Stănescu: mi-a trimis, ordinato-rizată, Gardă inversă. Inginerul Ungureanu din Canada (cu el am pălăvrăgit. Prieteneşte); Dr. Olteanu, de la Baden-Baden. Ileana Mălăncioiu – aflată la Paris, ar fi vrut să ne vadă, i-am explicat prieteneşte că nu suntem. Privibili; Niculiţă Damaschin; Oleg Brega de la Chişinău, Andrei Dumitriu de la Bucureşti.

Sper să nu fi uitat pe nimeni – deşi, cu memoria mea din ultima vreme.

Vineri 3 octombrie 2003

Comisarul împuternicit de Washington cu găsirea – neapărată! Ordin de la Casa Albă!

— A armelor de distrugere masivă, în Irak şi-a depus, ieri, raportul: comisia (echipa) nu a găsit nimic semnificativ. Deci „războiul preventiv” teroretizat de Wolfowitz, materializat de Rumsfeld a fost o eroare: şi o crimă.

La ONU – cine ia cuvântul „în numele guvernului irakian” (ca să-i mulţumească „din inimă” lui Bush)? Shalabi, escrocul, unsurosul, respinsul de toate categoriile de irakieni! Te uitai la el – îl vedeai pe Dăscălescu – adevărat: tovarăşul nostru cel Bulă era doar un dobitoc din moşi-strămoşi, pe când Shalabi un bandit, un mafiot. Şi mai cu seamă (vizual: o paiaţă, o marionetă) de aici, din Belleville sur Seine se vedeau odgoanele de corabie cu care îl manipula, îl sforărea de zor – şi din greu – tovarăşul Bren (n) er, la ordinele Capdemortului Rumsfeld, inventatorul Europei Noi-Nouţe.

Sâmbătă 4 octombrie 2003

Am mai primit felicitări scrise de la Elvira Iliescu, de la Sorin Matei, un june-tânăr din Oradea; prin telefon de la Gabriel Pleşea.

Sânt agitat: nu am treabă. Ultima „perie” (la S. R) o voi da abia săptămâna viitoare, după ce Culcer îmi va aduce Beldiman.

Am primit LD-ul cu Gardă inversă, cules de Flori Stănescu. Lipsind Filip, nu am reuşit să-1 fac citibil – deci folosibil.

Indispus. Gânduri negre.

Duminică 5 octombrie 2003

Tot mortăcios – deşi ne-au dat căldură!

Se conturează (o simţisem venind.) în Uniunea Europeană, o coaliţie pro-americană, deci anti (vechi)-europeană. Axa este Varşovia-Madrid.

De Aznar, acest şobolănete, altfel bun-element, vorba învăţătorului de tata, însă minat de o ambiţie patologică – nu mă mir. A avut şi el „ghinionul” lui, când cu mareea-neagră provocată de petrolierul cu pricina: Portugalia, Franţa intraseră în alarmă – el ba, avea nu ştiu ce treabă-urgentă de încurcat, iar litoralul spaniol a fost murdărit temeinic de gudron rusesc (din cel ca marmelada!) pentru multă vreme. Compatrioţii îi poartă o pică tenace, el însă, Aznar, 'oţ (individul face parte din categoria „băieţilor-buni”, mici de statură, care au nesuferitul obicei de a-i bate pe umăr pe cei mult mai înalţi decât ei.), a reuşit să neutralizeze săgeţile spaniole şi să-şi înălbească dosarul de cadre făcând naveta la Washington, la noua Canossa-Mecca: ranchul petrolistului Bush. Acolo băietul G. W. îl pofteşte şi pe el (ca aliat, deci european de modă nouă) la „grătarul” său, acea chestie mitică la americani. Judecând după mărturisirile jenate ale mamei sale, Barbara Bush, grătarul cu pricina, altfel numitul: barbecue, ca obiect constitue singurul semn cât de cât cultural, fiind unica „mobilă-nobilă”, cea care în familia Bush ţine loc de bibliotecă (a) fiului preşedinte. Analfabetul legendar G. W. nu face de ruşine tagma politicienilor americani, prin tradiţie inculţi-profunzi. În urma (nu: ca urmare?) a invitaţiunii în vederea blagoslovitoare-ungătoare la „un grătărel”, luminatul Bush junior a separat Binele (reprezentat cu strălucire de invitatul Puţin -peştele fiert cu care se pupase pe gură, la Pekin, jurând că vor lupta împreună până la ultimul ceceno-palestinian) de Rău: neinvitaţii Schroder, Chirac. Drept care opinia publică americană – cea care nu există, ca şi opinia publică dâmboviţeană, din jurul Dilemei şi a 22-lui, cea care nu va exista în veci – interpretează participarea Spaniei la campania „de pacificare” a Irakului ca tot atât de importantă, dacă nu şi mai!

— Decât a Angliei.

De durere, pe această hartă a trogloditismului apusean, a rapacităţii anglo-saxone, apare prea-catolica Polonie. După cum tot tovarăşul ştie, şi această ţară, cea mai anticomunistă dintre toate cele căzute sub „ocrotire” rusească, se află condusă de bolşevici – mai vechi, de calibrul lui Iliescu, mai noi, ca Năstase – arhetipul răsăritean fiind, totuşi, Puţin. După curat-măgăria cu banii Uniunii Europene, acordaţi ca supliment pentru redresarea agriculturii, daţi imediat pe avioane americane, a venit porcăria „explicării” proamericanismului greţos (din partea unui istoric şi erou al Solidarităţii: Geremek!) justificat, nu cu un adevăr – acesta: „America este simbolul libertăţii”, ci cu o dublă minciună: „America ne-a salvat de fascism (cum, când: la Yalta?) şi de comunism „ (cum, când?)? Neruşinarea a fost rostită la televiziunea franceză, şi nimeni dintre animatori ori participanţi nu 1-a pus la punct cu argumente de istorie elementară – pe istoricul susnumit. Între timp, Polonia, reprezentată de tovarăşul nostru de nădejde Kwasnievski – a devenit şefesa clasei botezată: „Noua Europă”, de Botezătorul şi nesfârşitul cugetătoriu Rumsfeld -”formaţiune” (vorbesc, în continuare, de Noua Europă Rumsfeldioată) pe care s-a rezemat Bush în ofensiva, nu de neutralizare a „terorismului”, ci de demolare a ONU şi a fragilei antante europene.

Recompensă: Polonia a căpătat un sector de controlat, în Irak.

Vai, Polonezul e şi el un fel de român: neam-prost, nesuferit, lăudăros, mincinos, atât că mai cu ifose decât neamprosticetele nostru carpatinian. Arătându-se pe faţă, nu ca aliat al Americii, ci ca slujnică-bună-la-toate, acum, în legătură cu noua Constituţie Europeană, Polonia s-a trezit umăr la umăr cu Spania în tabăra refuzului, nefâind de acord cu Constituţia elaborată de Giscard d'Estaing, fiindcă acolo nu este menţionat rolul capital al creştinismului în Europa!

Măi, drăcie! Chiar aşa? Lăsând la o parte faptul că textul Constituţiei este larg perfectibil, rolul de căpătâi al creştinismului, în gura bolşevicilor deghizaţi în tovarăşi-democraţi (Kwas', Miller.

— Ce să fac: îmi re-apare stafia lui Petre Roman, făcându-şi cruce cu mâna stângă, dar şi strigoiul Constantinescu, acel fiu a trei mame: Blandiana, Doina Cornea, Zoe Condurache – tată nefâindu-i Coposu, ci Măgurea-nu.

— Făcându-şi cruce cu piciorul) – acum mă întorc la bolşevicii polonezi, deveniţi peste noapte creştini fervenţi: „creştinismul” trebuie citit: „catolicismul”. Nu mai rămâne decât să fie teoretizată şi această găselniţă de trei lulele (care, la urma urmei, astfel rostită, pătează, diminuează şi creştinismul şi catolicismul în general dar şi lucrarea Papei Ioan Paul II, altfel Wojtyla) prin gura de martor-mincinos a lui Geremek, altfel polonez-evreu-ungur. Că Polonia este o ţară creştină şi fervent catolică? Că cei doi stâlpi ai rezistenţei poloneze au fost: Naţia şi Credinţa?

— Perfect adevărat (iar atunci o admiram, o gelozeam). Numai că aici „demersul” miroase de la o poştie, nu a credincioşie (papistaşă, mie-mi spui?) polaco-spaniolă, ci a boime evanghelisto-sionistă americană, de tip Bush-Rumsfeld-Wolfowitz-Kristoll-Kagan-Perle-Pletka – i drughie.

Nimeni să nu fi băgat de seamă „amănuntul”: dintre statele făcând parte din Uniunea Europeană, singurul declarat teocratic (prin constituţia naţională), este, pardon-bonsoar, Grecia; care, ea, este, bonsoar-pardon-vă-rog, ortodoxă. Cu care picior din cele patru va fi gândit bolşevicul Kwasniewski, flancat de KGB-istul Miller, consiliaţi de „disidentul” oţetit Geremek (un fel Pleşu paleac, dar mult mai viclean – m-a înşelat şi pe mine.) – atunci când şi-au etalat ei cunoştinţele despre Europa în general, în special despre fiecare stat component?

Stat creştin – încă o dată, citeşte: catolic, ca fervoare actuală este Polonia; bine: şi Lituania. Am subliniat: actuală, ca să aduc aminte că, după 1989, Gorbaciov le-a dat bilet de voie la „credinţă”. Iar aliatul de nădejde al Poloniei de azi (în nici un caz de alaltăieri!), Spania, desigur, este (şi ea) o comunitate catolică – însă laică; Italia, la fel (chiar dacă pe solul ei s-a născut „catolicismul”, la 1054, după Marea Schismă – şi găzduieşte Vaticanul), însă Italia este un „loc” unde toate cultele sunt, nu doar tolerate, ci binevenite – chiar cele „necreştine”: mozaic, budist, musulman, printre cele importante. Dar Franţa? Să nu ştie polonezii care de peste două veacuri au găsit adăpost în această ţară că Franţa nu este, de la 1789, nici catolică, nici protestantă, nici musulmană – ci republicană, chiar când era. Imperială? Dar Germania? Catolică în sud, luterană la nord de sud – în rest: atee? Dar Olanda? Dar Belgia?

Bineînţeles, măgăria este cusută cu aţă albă, manevra vizibilă – cu toate acestea tulburarea a fost provocată.

Dedesubtul chestiunii este însă mult mai puţin de natură religioasă, cât de reprezentativitate în Consiliul Europei. Spania şi Polonia invocă mereu-mereu Acordul (?) de la Nice, în care anume state „importante” primeau „scaune”, nu în funcţie de populaţia ţării, ci în funcţie de. Sprinceană: acolo, la Nice, Spania şi Polonia primiseră (promisiunea) unui număr mare de reprezentanţi – or „Constituţia lui Giscard”^ cum i se spune Proiectului, prevede reprezentarea procentuală. In această chestiune nu mai există adiere de tămâie – ci zornăit de arginţi. Polonezii vor – vorba ceea, franţuzească: şi untul – şi banii destinaţi cumpărării untului. Doar au mai reuşit lovitura cu avioanele-agricole.

„Dedesubtul” mai este – la spanioli şi la polonezi – şi de natură istorică (însă, ciudat: deloc invocat): Spaniolii (ibericii) au suportat o jumătate de mileniu ocupaţia arabă, islamică; Polonezii, deşi nu au fost vreodată ocupaţi de turci, s-au aflat secole de-a rândul ameninţaţi şi de ei – şi în permanent conflict cu ei. De aici islamofobia la spanioli, sub forma maurofobiei; la polonezi sub cea a turcofobiei. Sentiment pe care ceilalţi occidentali francezi, belgieni, germani, italieni – nu mai vorbesc de englezi, aliaţi-protectori impenitenţi ai turcilor – nu îl. Înţeleg, fiindcă ei nu au cunoscut aceeaşi istorie. I-am auzit pe nişte nemţi (care, de câteva decenii sunt fraţi ca porcii cu turcii, le caută, nu numai în coarne, dar şi în fes, militând cot la cot cu israelienii, asudând să-i bage pe aceşti barbari asiaţi (care nu au recunoscut nici până azi masacrarea armenilor, necum martirizarea, o jumătate de mileniu a popoarelor din peninsula balcanică) în Comunitatea Europeană. Li s-au asociat Grecii – dacă Turcii cedează ceva în chestiunea Ciprului. Mă întorc la occidentalii care se miră din rărunchi şi se indignarisesc: cum de Grecii nu acceptă construirea, la Atena, a unei mari moschei?

Cum-de-ce? Întreabă şi se întreabă ei cu aere de intelectuali obiectivi. Cum-de-aia! Răspund eu în locul Grecilor şi îi invit pe nemţi şi pe turistizaţi, să-şi pună o întrebare preliminară – tot „pe bază” de turism: cum-când-de-ce-de-cine fusese transformată biserica Sfânta Sofia din Constantinopol în moscheie, iar atâtea lăcaşuri de rugăciune, creştine fuseseră dărâmate de cuceritorii otomani ai Sudului Europei? După ce vor răspune, vom mai sta de vorbă. Până atunci, un NU! Hotărât candidaturii Turciei la intrarea în Europa! (zic eu, ştiind că nimeni nu mă aude), oricât s-ar zbate Americanii şi Israelienii (încă o dată: în ce calitate pledează aceştia cauza Turciei-în-Europa: ei înşişi ca. Europeni? Europeni, Israelienii?; Europeni, Americanii?

— Vorba Ardeleanului: „Poche numa-n.”).

— Ieri, la Haifa, un atentat groaznic: mulţi morţi, mulţi răniţi -provocat de o tânără kamikaze într-un restaurant. Iar Israelienii au re-pus placa: Arafat este de vină, că nu a împiedecat.

N-am murit niciodată de dragoste pentru Arafat (şi din pricina legăturilor strânse cu Ceauşescu), însă adevărul este că „Neîmpiedecă-torul” a fost blocat în bunkerul său imediat după provocarea Intifadei de către tovarăşul (tavarişci) Sharon şi a lui Roşie Armată (folosesc arsenalul lor limbistic de pe vremea invaziei Basarabiei şi a Bucovinei, în iunie-iulie 1940). Adevărul – dar mai are cineva nevoie de „adevăr” în Palestina?

— Este că „şeful” Arafat nu are o reală putere: nici de a „ordona” comiterea atentatelor, nici de a le interzice. Cum ar putea, practic, „conduce acţiunile” un bătrân bolnav, claustrat în celula sa? Trebuie să fii tovarăşul Pozner – nume generic pentru toţi israelienii care nu au suficiente cuvinte (decât în ruseşte) – ca să emiţi mereu, mereu aceeaşi lălăialitanie: că Arafat este vinovatul, pentru că. Nu le interzice palestinienilor să se sinucidă – de disperare.

Vai, vai, vai, nu mai este mult şi va avea loc explozia.

La New York, în 11 septembrie a fost ce a fost – din pricina Palestinei – şi în nici un caz a Afganistanului; nici din a Irakului, nici din a Iranului. Va fî ce va fî în Palestina (cauza efectului) – iar vina, grea, de sânge o vor purta israelienii, iar vina de autor moral o vor purta americanii (tocmai pentru că se numesc Wolfowitz şi Perle şi perlele Kagan şi Podhoretz şi Muravchik şi Pletka.)

Luni 6 octombrie 2003

Somn agitat.

Ieri Israelul a bombardat Siria – „în adâncime”, nu în zona frontalieră. Tovarăşul nostru Pozner ne-a explicat – privind el, atent, concentrat, nicăiri – că Israelul nu a comis nici un act contrar legile internaţionale, nu, boje moi, ci potrivit „luptei împotriva Axei Răului -din care Siria face parte”.

Ce mai poţi spune în faţa unei astfel de neruşinări?

Ce altceva decât că tot americanii sunt vinovaţi de tot ce se întâmplă în Palestina.

A propos de Pasner, citit (de mine): Pozner.

Erau neşte scriitori sovietici purtând acest nume – unul, făcea pe dramaturgul, avea prenumele Vladimir, îţi dai seama: ca Sfântul, Botezătorul şi întemeietorul statului rus – dar mai degrabă ca întemeietorul statului bolşevic: Ilici Lenin.; dar şi mai degrabă ca inventatorul democraţiei-staliniste, contimporanul nostru: Volodea Puţin. Mai mişunau şi nişte diplomaţi sovietici cu acest nume, implicaţi şi în relaţiile cu România – dar mai vârtos cu Franţa; chiar de nu vor fi neamuri, din acelaşi trib fac parte.

Am citit undeva că în Anglia (şi în America?) nişte glumeţ'/-cu-orice-preţ' au meşterit o bandă video cu Mohamed Nuştiucum-Salamalekum, celebrul ministru al Informaţiilor („Glasul Stăpânului”) pe timpul războiului, legendarul aiurit mesopotamic, cel pe care eu îl apropiasem de Pozner. Şi ziceam că irakianul, în ciuda evidentei slugăreli a monstrului saddamesc, a rolului important de megafon al Satrapului Suprem, avea un umor turbat, nenorocitul (mai ales că era involuntar.). Nu am văzut banda cu pricina, dar sânt sigur: scos din context, Mahomed-Hogea-Informaţionistul şi-a pierdut şi „spiritul” şi şalvarii – dealtfel s-a predat americanilor acum vreo lună. Şi nu văd care ar fi interesul – în Occident – stârnit de un astfel de personaj neexportabil, netransplantabil, având echivalent numai în ţările comuniste (dovada: Israelul, populat, condus de comunişti-sovietişti-rusişti, nu-1 are decât pe tristul, pe întristătorul Pozner: o insultă, o palmă pe obrazul lui Shalom Alechem, patriarhul irezistibilului, năprazni-cului umor idiş).