Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Nici alte periodice nu se lasă mai prejos: Times-ul (aparţine tot lui Murdoch) publică o serie de bancuri despre francezi, care de care mai subtil şi mai înveselitor – de pildă: „Cum i se spune unui francez care mărşăluieşte spre Bagdad? Răspuns: Un reprezentant comercial.” Altfel se insistă asupra laşităţii, a spiritului mercantil, a extracţiei recent rurale, a „epicureismului ţărănoiului” – şi, lovitură fatală, dacă ne gândim că vine de la un englez: „Francezii chicotesc ca nişte feme-iuşte, sunt grosolani, întrerup pe alţii când vorbesc, dau din şolduri, bărbaţii nu se despart niciodată de poşete”- în fâne: „Ceea ce este/reprezintă ceaşca de ceai pentru englez, pentru francez este supozitorul.”

Nu vreau cu nici un chip să dau de înţeles că şi englezul este bou, însă, după o viaţă întreagă în care am lovit în compatrioţii mei cei dragi, parcă nu e rău să constaţi că mai sunt şi alţi tolomaci pe lumea asta de tolomaci – începând cu englezii, continuând cu americanii, fiii lor spirituali – vezi-1 pe Bush junior.

Cu ce mă ocup eu! Cu ce îmi consum ultimele clipe de viaţă şi puţinii stropi de energie rămaşi: cu cretinătatea omenească. În loc să mă retrag în solitudinea-mi (din care n-am mai ieşit de 14 ani.) şi să cuget la artă, la nemurire, la ieşirea din timp, la, dimpreună cu Breban – la roman. Căci el, romanul, e-he.

Şi mai vârtos, ca ciobanul nostru naţional: la ninica.

Sâmbătă 8 martie 2003

Ieri a avut loc raportul inspectorilor la ONU. Mă păzesc în continuare da a judeca rezultatul „pe teren” după cel de pe terenul.

Discursurilor, fiindcă ştiu că nu merge după cât de logic, de strâns, de frumos se vorbeşte la ONU. Acolo, atât americanul, cât şi englezul şi spaniolesa au vorbit prost, penibil, împleticit; francezul, ca de obicei, strălucitor – dar. Dar soldaţii americani erau deja în Irak.

Înainte, „pe vreme războiului rece” exista un singur mergător împotriva bunului simţ, împotriva adevărului, împotriva dreptului: URSS; e deconcertant, acum – chiar dacă sunt fiul tatălui meu – să constaţi cu durere, cu mânie că Americanul a luat locul Rusului. Măcar (!) Ivan era brutal – dar nu şi-prost; Rusul îşi învelea ticăloşia, planurile banditeşti în viclenia-i unsuroasă, în cumsecădenia-i greţoasă – însă Americanul este atât de sigur de forţa lui de dominare, încât nu mai face efortul de a-i da măcar o aparenţă de logică, de justificare.

Vorbesc de Americanul contemporan Bush junior şi de „echipa” lui de analfabeţi ticăloşi, urmărind fără fereală cu totul alte scopuri decât „apărarea naţiunii americane”.

Duminică 9 martie 2003

Aseară, telefonând lui Niculiţă, am aflat:

Crupenschi este de acord să publice Bonifacia – dar nu s-a hotărât când. Are să-mi scrie;

Frunză lucrează la Sabina. Mâine sau poimâine Niculiţă are să meargă la el să-1 ajute la reproducerea caracterelor speciale.

Nici o noutate de pe frontul. Frontului: ostaşii americani şi englezi se odihnesc la umbra blindatelor şi a tunurilor (în floare.) /după o săptămână de exerciţii istovitoare.

În Palestina: jale mare, de ambe părţi. Sânge, ură, juruinţe de răzbunare. Şi când te gândeşti că doar în urmă cu doi ani, în ajunul vizitei lui Sharon la locul sfânt al musulmanilor, din Ierusalim – cea care a provocat Intifada – evreii şi arabii din Palestina, chiar de nu se topeau de iubire reciprocă şi nu se pupau pe gură – totuşi, se tolerau; nu băgau cuţitul în celălalt; nu trăgeau cu tunul în „interlocutor”.

Iar acum, că Bush a înţeles ceva-ceva – nu chiar tot ce trebuia, dar primprejur – a început să vorbească (un fel de a fî amabil cu el, în fapt, i-a scăpat o coadă într-o frază despre altceva) asupra. Necesităţii de a stabili o pace în Palestina. Bineînţeles! Şi bineînţeles că e prea târziu! Sângele curs de o parte şi de alta nu poate fî şters cu o mână de dolari. Nici chiar cu o mie (de mâini).

Luni 10 martie 2003

Resemnat – în privinţa războiului. Resemnare generală. Se mai agită unii: oamenii politici din axa Paris-Berlin (nu toţi), câţiva oameni politici din Anglia – prea puţini. Şi strada. Numai că „strada” nu a abătut, oprit vreodată deciziile politice – în bine, în rău. În mişcarea pacifistă există „curente”, iar în curente indivizi (chiar şi individe) care profită de ocazie pentru a-şi arăta curul, ori să strige că stârpirea şoarecilor este o faptă rea, necreştină. Iar „pacifismul” occidental este „cunoscut” la noi, în veşnicul Orient, ca înainte de 1989, expresie a unei diversiuni comuniste. Capetele noastre. Cubizate

(avea caricaturistul sovietic disident Sâsoiev o sublimare a rezultatului terorii comuniste: toate fiinţele vii – victime şi călăi, deţinuţi şi caralii căpătaseră capete cubice) nu pot concepe că evenimentele, oamenii trebuiesc judecaţi după criterii. Eterne, extrase din cele Zece Porunci, nu după reflexe de câine al lui Pavlov; că preceptele marxiste care ne-au otrăvit viaţa nu erau cu toate false – dar că falsă, abuzivă era interpretarea dată de bolşevicii ocupanţi şi ai României. Că, de pildă, noţiunea (şi realitatea – relativă, adevărat) de pace este fundamentală pentru viaţa omului şi că persoanele care îşi exprimă părerea că războiul este o opţiune rea, că pacea este o opţiune mai puţin rea decât un război nu sunt nici idioate, nici duşmane.

Mai didactic: ca să-şi justifice (?) războiul din Irak, americanii au pornit prin a pretinde că: a) ei vor face război împotriva terorismului; – apoi: b) ei vor să pună mâna pe Ben Laden – care este susţinut şi adăpostit de Irak; – apoi: ei vor să instaureze democraţia în Irak – de acolo democraţia cu pricina va „iradia” în toată zona; – apoi: ei vor să remodeleze Orientul Mijlociu – după ce vor fi ocupat

Irakul;

Desigur, toate aceste argumente nu au fost produse-propuse simultan, atât opiniei publice americane, cât şi internaţionale ci. pe rând, câte una. Auzindu-le, numărându-le pe degete, ai, nu impresia, ci convingerea că te afli în faţa unui găinar, a unui hoţ de buzunare pe care l-ai prins cu mâna în. Buzunarul tău – şi care „explică”, întâi că el nici nu te-a atins, darmite să te buzunărească; apoi că el nu are nici o vină dacă buzunarul tău nu are fermoar şi rămâne deschis şi tentant pentru oricare trecător; apoi că da, a vrut să-ţi ia banii, dar numai pentru că are copii flămânzi şi nevastă bolnavă; că a vrut să facă danii unei biserici.

Ultima bâlbâială a americanilor; că ei vor să facă, nu un război adevărat, nu, doamne-fereşte, ci un război preventiv.

Încearcă să înţelegi ce înţelege americanul prin „război preventiv” (teorie aparţinând lui Wolfowitz) şi încearcă să înţelegi ce înţelege (dacă înţelege) oaia americană care se ia după berbecele capiu: ce poate fi „războiul preventiv”? Un nonsens: ori e război – în care caz termenul „preventiv” nu are ce căuta, ori nu e război, iar „preventiv” poate fi înlocuit cu: „avertisment oral”, „somaţie”, „ameninţare”.

„Război preventiv”. Păstrând proporţiile: Papagalul care repetă după Berbecul american această idioţenie a auzit în viaţa lui de o. „mamă de bătaie preventivă?” – nu, pentru că nu există, „preventivă” ar fi fost o palmă, nu o bătaie. Dar de: „Te omor!

— Preventiv.?”

Atunci la ce slujeşte limba omului – fie ea în engleza americană, fie în franceză, fie în română? Ca să-1 îmbrobodească pe adversar, de acord, dar cine-i adversarul, aici? Cine-i „duşmanul” americanului?

După Bush, cel cu lecturi biblice: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră'? Această „înţelepciune” trebuie re-pusă în contextul în care a fost rostită de Isus – în primul rând; în al doilea: orice copil, orice primitiv, oricare tolomac, i se poate adresa ultimativ celui de alături: „Dacă nu eşti de părerea mea – eşti duşmanul meu” – dar acel copil, acel tolomac este un ins, un prost şi un exclusivist în bătătura lui, nu decide soarta lumii – ca Bush.

Înapoi la „război preventiv”. Să explice Bush cât de. Preventiv poate fi un război pentru care a mobilizat bombardiere, rachete, blindate? „Un mic bombardament” face parte din „războiul preventiv?” Dar „opţiunea nucleară” pe care a dezvăluit-o Rumsfeld zilele trecute? Tot din. Războiul-preventiv face ea parte?

Îţi vine să urli – nu de neputinţă în faţa barbariei, ci în faţa mamei-barbariei: prostia.

Liberation de azi vorbeşte despre „frontul refuzului”din America.

În primul rând Norman Mailer, monument al literaturii americane care s-a exprimat printr-un lung articol din New York Review ofBooks.

Acelaşi săptămânal a comentat în câteva numere „opera” lui Paul Wolfowitz intitulată „Defence Planning Guidance” din 1992, în care e propusă crearea unui imperiu american.

— Cu toate pericolele care decurg din acest delir.

În al doilea rând două dintre marile cotidiene americane au optat pentru poziţii neasemenea (nu am zis: opuse):

Washington Post este pentru intervenţie armată;

New York Times: împotriva războiului.

Ceea ce începe să fie bine: consensualii americani au descoperit europeana (vechea.) dezbatere – semn că s-au mai trezit.

Ştire:

La Sofia, în faţa ambasadei USA, Sofia Karabelova, „Miss Bulgaria 2001” a demonstrat, în 'uţa-goală, cu lozinca: „Peace”.

La Bucureşti nu este de conceput aşa ceva – cum să speri că „Miss România 1999”, Zoe Petre s-ar arăta – fie şi cu blana pre dânsa -în public, cerând, ea, cu de la sine putere, fără aprobarea Virgilului copos (Măgureanu), „Peace”?

Marţi 11 martie 2003

Am primit în plic postai de la Niculiţi seminţe de leuştean -nemţeşti, că, de, în România leuşteanul este o buruiană exotică. Am semănat pe dată, în două ghivece mari. Să fie.

Mai întâi, pe A2 şi TF 1 a avut loc cuvântul lui Chirac: a repetat decizia de a se opune în cazul în care americanii decid să facă război.

După care pe Antenne 2 magazinul „Hyperpuissance ameri-caine”, condus de vechiul meu prieten Mazerolle. Pentru mine a fost o nesfârşită decepţie şi atroce durere „nivelul” americanilor. Au participat, în duplex, mulţi: Kissinger, Robert Kagan, David Frum, Masey (?), fost consilier al lui Bill Clinton; Ana Palacio ministru de externe spaniol; şi fostul. Geremek.

La sfârşit am rămas stors, contrariat. I-am spus Anei: „Dacă lucrurile continuă, risc să devin un francez patriot!”

Ceea ce, pentru mine este o perspectivă dublu-inacceptabilă.

Fiindcă. Fiindcă, aşa.

Aveam impresia că mă aflu într-un vis rău – dar nu chiar rău, din moment ce, de astă dată, eram cu cei care-aveau-dreptate, însă această „apartenenţă” îmi provoca nemulţumirea: eu nu voiam ca lumea să fie împărţită în alb şi în negru, în bine şi în rău – voiam şi eu, ca tot românul: să prosperăm şi să ne-avem ca fraţii.

Încerc să glumesc – de disperare. Spectacolul de aseară – de la televiziune doar, admit; printr-un eşantion din fiecare categorie, admit – a aruncat o umbră nelinişitoare asupra viitorului şi a omului.

Să pun scaunele pe scenă: conducea Olivier Mazerolle; dintre jurnaliştii francezi: Alain Duhamel, Tuillier şi cineva da la Paris-Soir. Invitat central: fostul ministru socialist Hubert Vedrine. Prezenţi, prin miracolul televiziunii, americanii pe care i-am numit şi cei doi europeni.

Toţi – dar toţi americanii – deşi cunoscuţi ca persoane inteligente (chiar foarte), cu experienţă în materie de politică externă s-au exprimat cu gâfâieli, cu dificultăţi şi, conştienţi de poziţia lor falsă, încercau să abată discuţia – mereu, mereu, mereu la „ingratitudinea francezilor care, în loc să fie cu noi, se află cu duşmanii noştri”, devenind de-a dreptul penibili – ca David Frum, autor al discursurilor mistice, fanatice ale lui Bush şi care avea lacrimi în ochi când încerca să explice, el, evreu, fervoarea religiozităţii (creştine) lui Bush.

Kissinger nu a fost mai breaz. Acest alt criminal de război, având pe conştiinţă (?) tragedia Vietnamului şi a Cambodgei, eliminarea lui Allende în favoarea lui Pinochet. Bătrâna canalie a ciocnit călcâiele şi a intrat în rândul funţionărimii disciplinate.

Am greşit când am zis că toţi americanii participanţi la dezbatere fuseseră penibili – ei, bine, nu: Masey (?), fostul consilier al lui Clinton (care, dealtfel vorbea franţuzeşte); el s-a declarat în dezacord cu motivaţia lui Bush a războiului şi-a făcut „autocritica”: pentru că Clinton nu fusese mai hotărât, mai brutal (altul a fost termenul) ca să impună israelienilor şi palestinienilor pacea – şi a spus – dealtfel a fost singurul american care a amintit de Palestina – că, de fapt, Bush ar fi trebuit să înceapă prin a rezolva „problema palestiniană”.

Însă şocul a venit de la nişte imagini proiectate în timpul dezbaterii, când s-a ajuns la „religiozitatea” lui Bush:

Am văzut ceea ce ştiam: G. W. Bush vorbea despre sine: până pe la 40 ani fusese un desmăţat şi un alcoolic. Şi că în timpul dezintoxicării a avut revelaţia lui Dumnezeu. Am aflat că grupul care 1-a adoptat: evangheliştii. Foarte bine – dacă exercită o influenţă benefică. Numai că, din câte am înţeles evangheliştii din America susţin fără condiţii Israelul şi politica lui, nu doar antiarabă, ci şi anticreştină, ba la un moment dat l-am văzut pe Sharon, zicând de trei ori (grafâez cum am auzit): „Ia! Ia! Ia!” – ca răspuns la anume întrebări (de pildă: „Te lepezi de Satana?” – însă nu am înţeles dacă acea reuniune cu foarte mulţi participanţi activi se petrecea în Israel (dar ce să caute asemenea manifestaţii creştine în Israel?) sau în America. Rămâne să citesc ziarele şi să mă interesez: ce-i cu evangheliştii şi ce-i cu Sharon-la-evanghelişti?

Miercuri 12 martie 2003

Ce şansă pe mine cu zăngănitul armelor: înainte de a se produce ireparabilul, îmi completez cultura generală, mai aflu câte ceva.

Adevărat: toţi compatrioţii mei cunoşteau, în amănunt, ceea ce eu de-abia azi descopăr. Nu-i nimic: recuperez.

Urmează a fî confirmată ştirea: Anglia nu mai participă alături de America la război – ceea ce nu înseamnă că nu participă şi la dezbaterile (cu votul) din Consiliul de Securitate. După spusele lui Rumsfeld – foarte calm, ai fî zis: cald, dacă n-ai şti ce viperă e [l-am văzut „defâlând” la o ceremonie militară, alături de Bush: îmbrăcat în pardesiu – el nefiind militar de meserie, ci militar-pe-hârtie a ajuns la Pentagon numai prin pilele date de Wolfowitz – avea aerul, nu doar. Teutonic, ci de-a dreptul gestapist, dintr-un film sovietic.] – America poate merge la război şi singură, nici o supărare. (citeşte: „Nici nu e nevoie de alţii, ca să ne spioneze, încurce, întârzie”).

Aseară la televiziune: câteva emisiuni pe Arte – am să revin la ele.

Deocamdată o ştire – în fapt, o confirmare: Jack Lang, invitat pe Canal 4 să amănunţească propunerea din ajun, a făcut-o. Atunci propusese ca toţi „capii bisericilor' să facă. „bouclier humain” în Irak. Simpatic, Jack; veşnic-tânăr şi mai ales de-al nostru, numai că. Ne-catolicii nu au conducători unici; nici musulmanii – cât despre un apel adresat rabinilor de pretutindeni să ia o atitudine. Antievreiască, antisionistă – pierdere de vreme (dacă nu va fi considerat ca un act „antisemit”). Papa s-a zbătut de la începutul campaniei, a trimis un emisar la Bagdad; a difuzat un mesaj, încă unul; a trimis un alt emisar la Washington – l-am văzut pe Bush strângându-i mâna cardinalului trimis, cu zâmbetul lui despre care niciodată nu ştii ce ascunde: aprobare? Absenţă? Batjocură (doar el e evanghelist, iar evangheliştii, deveniţi aliaţi a sioniştilor, sunt adversari hotărâţi ai creştinismului în general – cu excepţia evangheliştilor!

— Mai ales ai catolicilor).

Şi care a fost rezultatul? Nul. A fost ca şi cum Papa s-ar fî adresat lui Puţin. Ori lui Jemin'.

— Şi nu mai ştiu cum, cel care a fost înlocuit zilele astea din fruntea Chinei.

Rămâne însă gestul lui Jack Lang. Reconfortant.

Tot alinător: Emmanuel Todd, fiul prietenului meu Olivier Todd, cu care făcusem chiar şi o revistă (împreună cu Revel – dar sabotată de. Volodea Bukovski, care pusese condiţia ca periodicul să aibă şi o ediţie în ruseşte, altfel el le spune americanilor să nu ne dea bani.

— Ce timpuri. Timpurile când Bukovski, martirul gulagului, dormea, beat-mort, la prezidiile cu pricina şi când se mai şi trezea, bătea cu pumnul în masă rostind şarmant-slavul: „Net!” – pe banii americanilor, se înţelege). Fiul Todd – o fî având acum vreo 35 ani – a publicat şi o carte despre „subiect” în care gândeşte. ca noi, vorba Anei.

Şi iarăşi mă întreb: ce atitudine va fî luat Raymond Aron? Se va fî lipit de Finkielkraut, Glucksmann, Kouchner – şi celorlalţi, maselor din ce în ce mai largi de sionişti treziţi alaltăseară, sau ar fî rămas lângă oameni ca Em. Todd, Lang? Va fî ales o a treia cale?

Joi 13 martie 2003

Ieri, la Belgrad, a fost asasinat Zoran Djindjic (grafie nesigură). Se vorbeşte de banda unui securist miloşevicist, mafiot (pleonasm).

Împotriva războiului s-au rostit şi Daniel Kohn-Bendit şi Art Spiegelmann, desenatorul – rămas singur-singurel în gura compatrioţilor săi americanici, mari patrioţi. Iată, există şi evrei drepţi.

Ieri, de dimineaţă s-a anunţat că Anglia nu mai merge cu America. La prânz: Rumsfeld declara că USA poate merge şi singură, nici o supărare – pentru ca după amiază Blair să. Desmintă afirmaţia lui Rumsfeld că Anglia nu mai vrea – ba mai vrea!

Această javră de Rumsfeld, aşa a făcut şi cu intrarea trupelor americane în Turcia: fără încuviinţarea gazdei, (ne) invitatul a deschis uşa cu piciorul, a intrat, a pornit spre. Nordul Irakului. Întrebat fiind ce face, unde se duce – fără voia gazdei – Americanul explică: nu sunt soldaţi, doar „câţiva” specialişti în repararea şi amenajarea aerodromurilor.

Ce nesimţire de văcari!

Am început să scurtez sever Bonifacia.

Vineri 14 martie 2003

Am terminat Bonifacia.

Pe frontul frontului – mă repet, mă repet – diplomaţia a plecat în uichend, însă melitarii îşi văd de treabă.

Ora 16: Abia terminasem de notat că nu se petrece nimica pe lume, că a apărut Bush în direct. A vorbit patru minute şi a plecat. Nici un cuvânt despre Irak. Ci despre Palestina!

Da, domnule: Bush a descoperit, în sfârşit, Palestina, buba, cauza, cauza-cauzelor: azi, 14 martie 2003, la ora 10 a Washingtonului.

Ce se va fî întâmplat? Îşi va fî făcut o altă echipă de consilieri din care lipsesc evreii?

— Greu de crezut. Îi va fî şoptit cineva un „truc” prin care să iasă basma curată din Golf? Bine-ar fî.

Până la următorul buletin de ştiri, aşteptăm.

La un sfert de oră după Bush, cine vorbeşte în direct – de la Londra? Blair. Acelaşi limbaj – am înţeles că planului pentru Palestina i se spune: „foaie de drum” – îl folosise şi Bush.

La un moment dat un jurnalist arab a întrebat: unde crede el, Blair că va primi azil Saddam?

Blair i-a tăiat vorba: „Acum vorbim despre Palestina!”

Doamne, ce neruşinaţi! Nu le pute gura de minciunile, prostiile debitate până aseară – 13 martie!

Încă o diversiune grosolană. În „discursul” său Bush a spus cam aşa (citat din memorie): „Israel se va retrage din teritoriile ocupate şi nu va mai implanta alte colonii – cu condiţia ca palestinienii să înceteze actele de violenţă (s. m.) „.

Nimic nou, nimic încurajator. Aşadar: Israelul, care este cauza violenţei palestinienilor (am mai spus, repet: amărâţii care dau cu pietre în tancuri, fiindcă helicopterele se află prea sus.) nu se va retrage, nu va înceta implantarea de noi colonii – deci. Va provoca, în continuare, „violenţa” palestinienilor.

Sâmbătă 15 martie 2003

Am dormit prost, mi-a fost frig.

Mi-a fost frig din cauza americanilor.

Chestia cu „foaia de drum” este o noutate de patru ani. Nu auzisem de ea, ceea ce nu e grav, dar nu va fi auzit de ea – până ieri – nici Bush, nici Blair.

Am citit, am ascultat, am privit în aceste zile analize ale situaţiei în care ne aflăm. Analiştii, comentatorii găsesc şi ei: cauza luării razna (a americanilor): dispariţia adversarului: URSS. Înseamnă că imaginea propusă de mine a boxeurului zăpăcit, dezorientat, înnebunit fiindcă nu-şi mai vede adversarul şi boxează aerul este şi adevărată, nu doar. Plastică.

Ceea ce rămâne enervant – cum ar zice Dan Petrescu: „analiza istorică” a conflictului America-Europa.

Mai întâi: conflictul are cauze. Artificiale, măcar pentru că nu americanii sunt supăraţi pe europeni („cei vechi”, citat din Donald Rum' der Weise), ci actuala echipă care conduce destinele Americii, rău, chiar criminal consiliată de fanatici şi de cinici (pleonasm?

— Fie), acuză pe oricine nu este cu ei, fatal, este împo-trivă-le. De acord, asta vine din capul bine cubizat al găsitorului de Dumnezeu Bush junior, cel marionetat de „sioniştii protestanto-catolici fundamentalişti” – cum le zice, nu altul decât evreul şi omul de stânga Jean Daniel de la Le Nouveau Observateur.

Pe aceştia îi laşi în plata Domnului (deşi dorinţa mea fierbinte ar fi să le lungesc urechile şi să-i pun pe coji de nucă.). Arăt spre ai noştri, românii – printre ei şi un sas, Berger (însă la un neamţ se explică: a fost. Reeducat la Piteşti-fară-Piteşti). Aceştia, după ce au formulat ca la o „adunare populară” mulţumirea-din-inimă-a-populaţiei, au şi explicat motivul: „America ne-a salvat de fascism şi de comunism!”

Supăraţi-foc pe „atitudinea” Franţei şi a lui Chirac (dreptul lor, nici eu nu-1 iubesc pe Chirac – însă eu îl neiubesc cu argumente!), se simt datori să-şi sprijine antipatiile, în fapt: ranchiunele cu totul personale (burse neacordate, vize neaprobate, franţuzoaice neregulate), ale fiecăruia – cu „argumente” istorice de genul:

Franţa ne-a dispreţuit totdeauna – America nu ne-a dispreţuit;

Franţa nu ne-a ajutat vreodată – în decursul istoriei. -

America ne-a ajutat totdeauna şi diplomatic şi armatic.; în fine, un adevăr: c) Franţa e mică (şi săracă) – America e chiabură şi mare.

Am mai scris, am re-scris (pentru uzul meu şi al familiei mele personale.), chiar în acest jurnal – nu-i nimic, pe mine mă repet, pe mine mă plagiez.:

— În privinţa „dispreţului” cum îi spun iubiţii noştri compatrioţi, acesta este rezultatul ingurgitării cocktailului alcătuit din: ignoranţă+egoism+nepăsare. Plângându-se de dispreţul presupus al francezilor, nu-şi dau seama că este exact acelaşi „tratament” pe care li-1 aplicăm noi, românii, albanezilor, de pildă: nu le cunoaştem istoria, din literatură doar alibiul Kadare, am auzit că ar fî mafioţi, că ne fură şi ne vând fetele – cam atâta. Iar cam-atâta e destul ca să ne dăm dreptul să-i şi dispreţuim! Fiindcă de cel necunoscut, dacă e. mare-tare, ţi-e frică (Pericolul Galben, Pericolul Roşu, Pericolul Verde/islamismul.); însă dacă necunoscutul e mai mititel, atunci îl tratezi cu. dispreţ: cu predilecţie: pe basarabean.

Aşa cum ne tratează pe noi franţuzul, neamţul – dar, Doamne fereşte, nu şi americanul!

— Cât despre „ajutor”. În ultimele secole, în Europa, puterile care s-au bătut şi pe spinarea noastră au fost: Turcia, Rusia, Anglia, Austria (mai încoace: Germania) şi Franţa.

Şi Turcia şi Rusia şi Austria şi Germania au fost, faţă de statele noastre feudale, apoi faţă de principatele noastre, faţă de România în configuraţia de după Unirea de la 1859, în fine, faţă de România Mare de după 1918 – şi faţă de populaţia noastră – direct ostile;

Anglia ne-a fost (indirect) ostilă: ca susţinătoare a Turciei.

Singura putere constant favorabilă şi diplomatic (privind emanciparea de Turcia, apoi independenţa, apoi România Mare) dar şi cu ajutor armat – nu cu trupe, dar cu armament, cu medici şi personal medical militar, cu instructori – deveniţi prieteni ai noştri ca Berthelot (vezi în Primul Război Mondial, cine nu crede să facă un drum la Cimitirul Militar din Iaşi.) a fost Franţa.

Pe talgerul celălalt se află America. Foarte bine – să numărăm „ajutoarele americane”, Coane Fănică!

Puterea de peste Ocean s-a manifestat spre sfârşitul Primului Război numai în Europa Occidentală – „cea veche”, vorba gânditorului şi teoreticianului brucanisferic: Rumsfeld. În cel de al Doilea Război Mondial (început la 3 septembrie 1939) Puterea de peste Ocean a intrat abia în 7 decembrie 1941, nu din motive morale, nu cu gândul de a libera Europa de nazişti – Franţa fusese ocupată la 10 mai 1940, dar America nu mişcase un deget – ci pentru că Japonia o atacase – pe ea!