Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

M-a impresionat. Dan Culcer mărturiseşte că şi pe el 1-a mişcat -scrie: „Dacă acest C. Munteanu, auzindu-ţi textul la radio, a putut să se deslipească de reeducare, înseamnă că scrierea dtale e mai mult decât „literatură”, sau e chiar literatură”.

Îmi face plăcere, dar, sincer: nu mă gândeam ca scrisul meu poate avea şi această „funcţie”. Intenţionam doar să provoc depunerea de mărturie. Se vede însă că la cei care au trecut pe acolo, mărturisirea este o fază ulterioară. Cesteilalte: „desprinderea de reeducare”, cum îi zice C. Munteanu.

Am să-i scriu Ancăi Haţiegan să o rog să-mi dea mai multe amănunte despre această publicaţie la care colaborează şi ea.

Sâmbătă 24 mai 2003

Aceeaşi revistă filosemită (N. O.) publică în numărul 22/28 mai o panorama de 5 pagini cu. Geografia, dar şi cu istoria „şoimilor” de la Washington. Semnată: Vincent Jaubert.

Spusesem tot răul de care eram în stare despre aceşti, cum se spunea pe timpuri la noi, după limba-sovietică: „aţâţători la război”, rezemându-mă pe intervenţiile lor televizuale înainte şi în timpul războiului din Irak, deci pe citate din propria-le gândire – şi, vai, nu mă înşelasem în etichetare. Atât, că nu cunoşteam atâtea amănunte-impor-tante şi încă din sursă americană – fiindcă cele mai multe citate provin de la, fie colegi, prieteni, camarazi, ba chiar tovarăşi-dragi ai acestor făcători de „lume nouă”, fie de la adversari ai lor, măcar ne-camarazi, ca Brzezinski.

„Neoconservatorii”, începe Vincent Jaubert „iubesc democraţia, armata şi ordinea. Îl detestă pe Kissinger, pe comunişti, şi ONU. Îi execră pe pragmatici, pe izolaţionişti, pe diplomaţi. Îl adoră pe Reagan, pe Truman, pe Tocqeville. Mai presus de orice pun America, valorile sale şi „misiunea” sa universală”. După care citează un recent editorial din New York Times semnat de Thomas Friedman: „„Dacă 25 persoane pe care le cunosc ar fi fost exilate pe o insulă acum un an şi jumătate, războiul în Irak nu ar fi avut loc”„ (s.m.).

Pentru început această desminţire a tezei care ne-a torturat o jumătate de secol, potrivit căreia masele, nu personalităţile ar face istoria. Mai departe – istoria „mişcării”:

Maestrul lor de gândire: Leo Strauss: nativ din Germania, dintr-o familie de evrei ortodocşi, fuge în anii '30 la Londra, apoi în America. La Chicago, după război, a înfiinţat The Comitee on Social Thought şi a fost profesor universitar. Ideile? Şi le-a expus în volumul Despre Tiranie. Jacob Heilbrunn îl explică: „Strauss credea în imuabilitatea valorilor morale şi respingea relativismul”; spunea că „există un drept natural, adică „un etalon al justului şi al injustului, al Binelui şi al Răului, valabil oriunde şi oricând”; Strauss respingea Ies Lumieres şi aspiraţia lor la perfecţiune socială – care, după el „a condus la stalinism şi la nazism” [s-a observat precauţia de a restrânge sfera unui Rău: dacă pentru cel german este folosit termenul – generalizator şi exact -”nazism”, pentru cel rusesc a fost restrâns la doar „stalinism”, când corect şi adevărat ar fi fost „comunism”]

Cum se naşte un neoconservator (în franceză unde prescurtările sunt curente, i se spune: „neocon”, ceea ce se traduce şi prin: „neo-prost” sau „neoidiot”)? „în anii '70, luai un democrat nemulţumit, un intelectual de stânga revoltat contra propriului partid – pe care îl judeca pre „moale” faţă de URSS şi prea conciliant faţă de contra-cultură”

— Reţeta îi aparţine lui Joshua Muravchik, însă e incompletă, fiindcă nu divulgă esenţialul: „un democrat nemulţumit, în anii „70” era cu precădere un evreu – brusc „nemulţumit de moliciunea partidului său faţă de URSS.” – dar de ce tocmai în în acel moment? Simplu – în care scop mă autocitez (Săptămâna Roşie, cap. 3) – dar numai cât să-1 citez-comentez pe Mihail Bruhis: Atunci (cred că ţar era Brejnev) evreii au fost „declasaţi” din statutul lor obţinut în 1917, de supraprivilegiaţi – în ciuda câtorva accese de antievreism, ultima Procesul

Bluzelor Albe – şi, cum spuneam eu, corectându-1: în anii '70 fuseseră puşi pe picior de egalitate cu ceilalţi cetăţeni sovietici, nu „coborâţi”.

Tot atunci a început şi disidenţa de tip „refuznic” (altă deturnare semantică): evreii, „persecutaţi” – fiindcă nu mai erau privilegiaţi, ei înşişi persecutori – au început a se plânge şi au făcut tentative de a emigra în Israel. Din acest motiv străluciţii intelectuali evrei au devenit nemulţumiţi de „moliciunea” guvernului american faţă de sovietici – de parcă abia atunci descoperiseră ei. Războiul rece!: din pricină că evreii din Rusia erau. Persecutaţi, săracii, prin. Punerea pe picior de egalitate cu ceilalţi trăitori în Raiul Comunist.

Sar direct la „fondatori”: Norman Podhoretz, directorul excelentei reviste – fiindcă antisovietice!

— Commentary; perechea sa, Irving Kristol (aici o nedumerire: Irving să fie tatăl lui Bill?

— Sau o confuzie de prenume imputabilă lui Jauvert?). Pe ceilalţi, deveniţi extrem de activi, îi înşir: Joshua Muravchik, Robert Kagan, Richard Perle, Paul Wolfovitz, Danielle Pletka (o femeie, cică. Am văzut-o, am auzit-o la televizor: era o Wolfowitză cu perucă şi fustă – doar muuult mai urâtă

— Ceea ce spune multe.), Lawrence Kaplan, Garry Schmitt.

Acelaşi Jacob Heilbrunn îi explică: „Aceşti bărbaţi, aceste femei

— De obicei evrei – sunt obsedaţi, hăituiţi de amintirea Holocaustului.

Podhoretz: „Când citeşti articolele despre noi (neoconii – n.m.), observi că se bănuieşte o cabală, o conspiraţie a evreilor americani care au deturnat politica externă a Statelor Unite în folosul Israelului. Nu numai că este neadevărat, ci antisemit!” – mărturisesc; nu mă aşteptam la o astfel de luare pe scurtătură din partea lui Podhoretz – o fi îmbătrânit şi el, are 73 ani – explicabil, dar nu justificabil.

Joshua Muravchik: „Da, mulţi dintre noi suntem evrei – ei şi? Să însemneze că plasăm interesele Israelului înaintea celor ale Statelor Unite? Evident, nu!”

Din nou Jacob Heillbrun, de la Los Angeles Times: „Este adevărat că pentru ei (neoconii – n.m.) una din raţiunile războiului împotriva Irakului era de a crea un „environnement” favorabil pentru Israel. Însă ei nu subordonează interesele Americii celor ale Israelului – sunt patrioţi.”

Fiind un monolog (un articol) nu a existat un interlocutor; eu l-aş fi poftit pe Heilbrunn să precizeze în ce constă „patriotismul” neoconilor? În aceea că ei iubesc America fiindcă/sau America susţine fără condiţii Israelul?

Zbigniew Bzrezinski: „Neoconservatorii au avut totdeauna o orientare pro-Likud (partid de dreapta, conservator, azi condus de Sharon – n.m.). Pentru mulţi dintre ei această sensibilitate se manifestă în modul în care abordează problemele Orientului Mijlociu. Dar nu este cazul cu Wolfowitz: el nu a abordat niciodată în prezenţa mea o astfel de poziţie faţă de Israel ori de Likud”.

— Fiindcă Wolfowitz este mai viclean decât ceilalţi, iată de ce.

Despre ONU, Consiliul de Securitate Bill Kristol: „De ce să dirijeze lumea Consiliul de Securitate? Priviţi cine face parte: China – o dictatură; Rusia, o ţară, să zicem. Problematică; şi Franţa, care poate. Să zicem. Care poate comite mari erori.”

Kristol uită să amintească şi Statele Unite.

— Cât despre Rusia şi China – „ţări dictatoriale”, cu ele Bush a încheiat pactul de luptă antiteroristă, la Pekin – nu cu Franţa, nici la Paris.

„ONU este un fiasco: a eşuat în Rwanda, ca şi în Balcani”

ONU a eşuat în Rwanda tocmai fiindcă USA, la care s-a făcut apel a refuzat să intervină (era în faza ei izolaţionistă şi o explica prin trauma Vietnamului); în Balcani, dacă a eşuat ONU, a eşuat şi USA -care s-a hotărât să participe – prea târziu, după cinci ani de refuzuri.

Atenţie, acum vine poanta autodemascatoare – aşadar, de ce „ONU este un fiasco” – după opinia „patriotului american” Kristol?: „ (Pentru că [ONU]) în 1975 a declarat că sionismul este o formă de rasism” – asta era!

Doamne-fereşte, cum să încline patrioţii americani mai sus-numiţi – şi care au provocat războiul în Irak) spre Israel şi spre interesele sale, chit că sunt, aşa cum le numise ONU: rasiste – fiindcă sioniste?

Am primit scrisori de la F. Buchiu din Chicago şi de la A. Kremer din Holon, Israel. Le-am răspuns azi.

Luni 26 mai 2003

Sharon o ţine pe-a lui: „foaia de drum” – da, însă cu. 14 amendamente! Primul dintre ele: Nu refugiaţilor palestinieni!

Tu să fii ăla, vorba Iu' Ion al nost': ai face altfel, când o viaţă întreagă ai făcut. Contrariul? Mă gândesc cu tandreţe la Finkielkraut: bietul de el: să-şi păstreze nitroglicerina la îndemână, să nu-i crape inima, apărând, în continuare „problema demografică (a Israelului) „.

Ei, da: evreii s-au întors, după 2000 ani şi cu sângele mult diluat, amestecat, dacă nu de-a dreptul traficat prin mozaicare: incaşii momiţi să devină israelieni şi începând a învăţa limba prin a spune, în e (i) vrit: „Arabii în general, palestinienii în special să piară ori să se mute în deserturile Iordaniei!”

Dar palestinienilor israelienii nu le acordă „favoarea” de a se întoarce în ţara lor (atât, nemaifâind vorba de case, de pământuri.). Fiindcă vorba folosofului Finkielkraut: „Se va modifica demografia Israelului.” – ceea ce nu este adevărat: prin întoarcerea palestinienilor din lagărele unde au supravieţuit 55 ani, „demografia Israelului” va rămâne neschimbată, între graniţele hotărâte de ONU; va suferi „demografia Marelui Israel”, cel care a invadat şi Teritoriile Palestiniene şi s-a grăbit să le colonizeze cu tancurile.

Autorul moral – şi material – al buboiului de fixaţie numit pudic „Orientul Apropiat”, ca să se evite: „Palestina” – America. Ea, din interese „strategice” i-a susţinut pe israelieni şi numai pe ei. Când s-a apucat să redeseneze Orientul Mijlociu, nu a început cu cel. Apropiat: a sărit la Afganistan, a ocolit cu grijă Pakistanul cel cu musca pe turban, apoi s-a oprit la Irak.

Ciudat: deşi cu acest prilej americanii au arătat lumii întregi că pot declanşa un război oriunde, oricând şi înfrânge pe oricine dând-cu-boamba, vor fi înţeles că treburile nu se reduc la a da-cu-boamba şi, oricât de american ai fi, este necesar să dai, din când în când şi cu. Propriul cap. Numai că impunând folclorica „foaie de drum”, americanii au pornit la ceva şi contrariul: apărând dreptul la întoarcere al palestinienilor, americanii îşi contrazic propria strategie, cea constând în susţinerea Israelului cu orice preţ – în accepţia proprie a cuvântului, fiindcă ei pompează cel puţin 2 miliarde de dolari în fiecare an, apoi îşi neagă strategia care zice că toate mijloacele sunt bune, dacă sunt bune Americii – min ciuna, injustiţia, neadevărul, invadarea fără „hârtii” a unor ţări.; dacă au făcut asta (în continuare, vorbesc de „foaia de drum”), au pornit la treabă: fie fără a mai ţine seama de consiliile înţelepte ale preaînţelepţilor consilieri, cei „legaţi de Likud – însă patrioţi.”, ceea ce rămâne de verificat; fie interesul-strategic al americanilor, odată cu campania din Irak (şi în vederea următoarelor) nu mai este Israelul (după cum nici Turcia nu mai este „portavionul”), deci, fără consimţământul marilor-patrioţi-sionişti-americani, într-un viitor vor abandona

Israelul, în sensul că îl vor lăsa să înoate singur în oceanul arab.

De aici panica israelienilor în cazul unei astfel de schimbări şi planul de. „refugiere” în alte părţi, printre care şi în România.

Îmi scrie Magda Ursache „o veste bună, una rea.” Pe bună am uitat-o, cea rea este un citat din Ion Pop, din Contrafort iunie/2002: „Apoi a fost momentul Goma – acum a ieşit din circuit pentru că problematica scrisului său interesează mai puţin – dar a fost un moment important”.

Magda are de gând să-i răspundă – chiar aşa mi-a scris: „Am să-i răspund'.

— Însă nu ştiu dacă răspunsul ei va fi pe cale tipăritală sau pe cale poştalitală.

M-am hotărât să reintroduc P. S.-ul la Săptămâna. La care voi pune şi ce am comentat azi, despre „foaia de drum” şi vestea proastă din toate părţile: Iliescu şi Geoană vor semna Tratatul cu Moscova.

Marţi 27 mai 2003

O oră petrecută pe masa de disecţie a dentistei – cât o eternitate: mi-a bortilit limba, mi-a răzuit gingiile – ce departe această madamă brutală de Moş Tranh, vietnamezul.

Sânt sfârşit. Dânsa îmi tot recomanda să mă destind, să nu stau aşa, încordat. Dacă i-aş fi făcut eu ce mi-a făcut ea mie nu mai zicea ce a zis. Doamne: Tu ai inventat o mie de invenţii, încă n-ai născocit o aia care să nu te doară în străfundul trupului sufletului când te-ntâlneşti, la un colţ, cu un dentist?

Cred că am ajuns la forma (aproape) finală a S. R. Mâine am să perii ce am făcut azi.

Miercuri 28 mai 2003

Azi chiar am terminat Săptămâna Roşie. Am umflat-o cu un capitol despre foametea din 1946-47, extras din Basarabia (şi din Larissa Turea, fireşte), precum şi două post-scriptumuri. În total: 111 pagini.

Cred că mâine am să imprim un exemplar.

Vineri 30 mai 2003

Bineînţeles că terminasem S. R.

— Dar nu de tot. Uite, azi am refăcut pagina 2 de vreo 5 ori – definitiv!

O să văd mâine ce mai refac – probabil pe la P. S.-uri am să umblu – decisiv.

Sâmbătă 31 mai 2003

Bineînţeles că iar am terminat S. R. Azi – gata! Nu mai umblu la ea decât la o problematică ediţie a IlI-a. I-am pus punct (şi virgulă, ca să nu fie supărare), pentru că:

Suntem în ultima zi a lunii;

Mă grăbesc să o dau pe internet.

Toate motive serioase.

IUNIE

Duminică 1 iunie 2003

La Putingrad: Circul de stat al KGB-ului triumfător: şefii de stat s-au dus, pe de o parte ca să capete confirmare (de lealitate, de iertare) de la Bush; pe de alta – în unanimitate – să se arate politicoşi cu gazda şi să-1 lase pe Puţin să-i belească în pace pe ceceni. Ruşine lor!

Dacă am zis că nu mai umblu pe la S. R.- nu mai umblu! Am stricat-o suficient cu intervenţiile.

Ieri a fost pe aici Frantz Pop. A adus un volumaş de versuri semnat de tată-său. Pe copertă: fotografia „Lăteştiului” văzut dinspre Conac. Bietul Bimbo: nu avea nevoie să intre în vie (pentru că iubitul nostru Lăţeşti, sat mare, lat. a fost arat prin 1970, iar când 1-a fotografiat Franz arăta ca o. vie) pentru a fi apucat de o criză de. Dezorientare. Securitiştii aratori – nu chiar aceiaşi care desenaseră satul, prin 1950 – au astupat şi fântânile, criminalii; au încărcat şi au dus cine ştie unde, în care râpă şi crucile de piatră din cimitir – le-am zis la toate „cruci”, deşi unele erau doar lespezi de piatră, cu câte un nume zgâriat cu un cui – mulţi copii.

În ultima scrisoare Anca Haţiegan povesteşte vizita ei la Gherla (închisoarea, împreună cu fiica lui N. Mărgineanu, D-na Ţăranu). Ieşind la lumină din subsolul („beciul”) Zărcii, inundat – unde petrecuse şi Mărgineanu o săptămână în lanţuri – gardianul însoţitor, auzin-du-le rostind numele meu, a intervenit: a povestit că imediat după '89 un ziarist le ceruse să viziteze închisoarea, cu cartea mea în mână.

Ei, da. Cine îşi aduce aminte de numele meu: un gardian care, în '89 îl auzise pentru întâia oară. Cât despre „ziarist” bănuiesc că era Mircea Ţicudean, de prin 1992 tăcut ca pământul, cine ştie pe unde o fi acum – în Occident, se înţelege.

Luni 2 iunie 2003

Agitaţie mare, gesticulaţie – la Putingrad, la Evian. Nu ştiu ce va ieşi, bun, din G8, dar dacă ceva-ceva s-ar ameliora în Palestina, tot ar fi bine. Om vedea.

Marţi 3 iunie 2003 în sfârşit, am dormit ceva mai odihnitor azi-noapte. O să văd cât m-o ţine.

La Evian, cei doi crocodili: Chirac şi Bush nu s-au întredevorat în public, ba chiar au dat din cozi, râgâind fotogenic – pentru presă. Americanul s-a grăbit în Egipt, pentru chestiunea palestiniană. Dacă i-ar ieşi „foaia de drum” (ce limbaj americânic, ai zice: al tractoriştilor noştri fruntaşi), l-aş felicita din inimă – şi în gând.

Plouă, plouă.

Miercuri 4 iunie 2003

Ieri mi-a telefonat doctorul Olteanu din Germania. Printre altele mi-a spus că la televiziune română (care canal?) a fost o dezbatere -despre Basarabia – printre cărţile discutate a fost amintită şi Săptămâna Roşie. El aflase pe fugă „de la cineva”, urmează să capete amănunte – deocamdată atât: toţi participanţii (cu excepţia lui Coja!) au găsit textul meu „răutăcios” (o să aflu termenul exact).

Confraţii: vor fi tentaţi (în cazul în care vor deschide gura, ceea ce nu e deloc sigur) să critice cartea – pentru că. O lăudase Coja! Cum ar veni: V. C. Tudor. Îi cunosc bine pe „ţărăniştii revărsaţi din negura veacurilor” de tipul Ştefanescu-Morman, ca şi pe creştino-ţărăniştii doar mai ieri adunători de cotizaţii de partid comunist „pe unitate” ca Dimisianu. Ei judecă cu genunchiul (şi acela stâng) al vecinului de palier, acum pensionar MAI. Aceşti, totuşi, literaţi în loc să, nu neapărat evolueze (să deie cu capu-n tavan şi să capete cucuie?), dar măcar să se păstreze cum erau profesional înainte de '89, ei invo-luează, dau îndărăpt, de parcă ar fi uitat fulgerător cartea pe care o ştiau (şi o ştiau), logica formală pe care o stăpâneau (totuşi.) şi o taie peste arătură cu o lehamite de gândire de toată ruşinea: „Cutare (ca persoană sau ca „problemă”) nu poate avea dreptate/nu poate fi adevărată fiindcă. A fost lăudată de Săptămâna lui Barbu/de România Mare a lui V. C. Tudor.

Scriitorii români nu ştiu să îmbătrânească, începând cu Mano-lescu, continuând cu Eugen Simion, cu Breban. Ajunşi la vârsta biologică a academizării, ei s-au scufundat în conţinutul platformei de gunoi a raţiunii degradate. Ce spectacol de barieră de cultură română!

Joi 5 iunie 2003

Ieri, la Akaba, s-a semnat înţelegerea dintre Israel şi Palestina.

De o parte şi de alta – opoziţie: Hamas-ul: că nu va înceta lupta „până la urmă”; dreapta şi coloniştii din Israel: că „ei, Evreii, nu au dreptul să dea pământul nostru arabilor”. Una din două: fie palestinienii vor accepta constituirea statului lor alături de statul Israel şi Israel va accepta acelaşi lucru – sub „mâna de fier a lui Sharon”; fie israelienii îl vor asasina şi pe Sharon, cum au făcut cu Itzak Rabin -care „înainte” era un dur şi un belicos – şi atunci „foaia de drum” va avea aceeaşi soartă ca şi „înţelegerea de la Oslo”: moartă.

Sper, totuşi, în eficacitatea „comisiei de supraveghere americane”. Altfel.

— Nu 200.000, nu 400.000 – ci 2.000.000 israelieni vor cere azil în România. (restul în Rusia) – ca urmare a „logicii” speciale, exprimată de colonişti: „Nu avem dreptul să dăm pământul nostru arabilor” (sublinierile mele).

Să nu uit: la manifestaţiea de ieri de la Ierusalim – împotriva Akabei – am văzut şi pancarte scrise cu caractere ebraice, însă cu latine doar cuvântul: „Auschwitz” grafâat însă aşa: „Ausvits” – pe mai multe, de unde concluzia că unul şi acelaşi cărturar, specialist în materie de istorie şi de. Grafie corectă (sigur pro/vine din Franţa, aici auzise, dar nu văzuse scris, de aceea scrisese „fasist”) – le zugrăvise. Deci avea dreptate Ana când afirma că „pionierii” (sau „tinerii de pe dealuri” – „coloniştii sălbatici”) s-au recrutat dintre evreii cei mai neinstruiţi, cei mai incapabili de a-şi face o viaţă pe unde erau până adineauri (în Europa, în America) şi nu, cum avansasem eu: dintre fanatizaţii sionişti. (evreii ruşi fac parte din altă categorie mentală: cea a „omului sovietic”, a komisarnicilor).

Vineri 6 iunie 2003

Mi s-a mai temperat optimismul în privinţa Palestinei. Nu doar pentru că Jean Daniel rămâne „prudent şi vigilent” în privinţa lui Sharon şi a „sincerităţii” sale. Ci pentru că. Se apropie alegerile în America. Drept care, oricum ar evolua lucrurile – cum să evolueze, când Sharon vrea să „demanteleze”, nu colonii-localităţi, ci. Câteva caravane!

— Palestinienii nu au cum influenţa în vreun fel treburile. În America contează lobby-ul evreesc, nu cel arab (care nici nu a dat vreun semn că există ca atare). Deci Bush, ca să fie reales, va cânta în struna evreilor. Chiar în cazul în care Bush va lua calea lui Nixon şi a lui Clinton, adică: „uşa de ieşire – pentru minciună, în chestiunea armelor de distrugere masivă, ale Irakului” – tot în defavoarea palestinienilor va înclina balanţa; un nou preşedinte va presupune o nouă perioadă de adaptare-a-curului-la-scaun, va cere mult răgaz de instalare în Casa Albăiar cei care nu au deloc o casă, ci doar nişte ruine, eventual câte un cort, cei care nu (mai) au pământ, nu (mai) au ţară (în ţara lor, pe pământul lor), vor continua a se „exprima” ca şi până acum: prin violenţă. Or Sharon ştia el ce ştia (el, născut-crescut în violenţă), când provoca violenţa palestinienilor: căpăta pretext de a trage în ei cu tunul, cu avioanele – e atât de simplu.

Azi am trimis lui Niculiţă ediţia a Ii-a (hârtie şi LD) a S. R. Poate că se va găsi un editor la Bucureşti.

Bumbi:

Wolfowitz a recunoscut (mai demult), în magazinul Vanity Fair că „armele de distrugere în masă” (ale lui Saddam) nu erau „decât un pretext birocratic”; acest catâro-lup impresionează de astă dată prin talentele-i de. Eufemizator;

Rumsfeld – ca să zică şi el ceva (că, orice-ar crede răuvoitorii: chiar şi Rumy e om!) deschide gura lui de mort-decedat anul trecut şi zice pe sub ochelarii de pur-intelectual: „poate că Saddam a distrus el însuşi arsenalul în ajunul conflictului” – ipoteză susţinută de altcineva cu două luni în urmă şi pe care Blair o taxase de „absurdă: cine îşi distruge armele în ajunul unui conflict”?;

Mereu Wolfowitz: se află abia acum (vreau să spun: află europenii) că individul răufacăcios (leit categoria lupo-măgarilor lui

Chagall) crease un „birou de proiecte speciale', dirijat de văru-său (sau poate chiar cumnatul – ce: este imposibil ca Wolfowitz să posede un cumnat?

— Dar ce: era posibil ca Kwasnievski să devină secretarulgeneral al NATO?

— Şi estel): Abram Shulsky, cu sarcina de a face.

„informaţii fondate pe convingeri” (vezi Washington Post). Acest birou a inventat-informat despre „arsenalul lui Saddam”; despre „filiera nucleară nigeriana folosită de Saddam”, precum şi despre „acţiunea eroică de salvare a Jessicăi Lynch” – chestie total scornicită în vederea filmării: agenţia lui Wolfowitz pretindea că bravii ostaşi americani o smulseseră pe biata soldăţică din ghearele fâoroşilor fedaini ai lui Saddam, la Nassiria – când localitatea cu pricina fusese total evacuată cu două zile în urmă. (acelaşi Washington Post).

Acesta nu mai este bumb, ci o statistică – o copiez din articolul despre economia Israelului semnat de Victor Cygielman, corespondent de decenii acolo şi publicat de Le Nouvel Observateur 5-11 iunie 2003 – atenţie, Cygielman a extras tabloul de mai jos din Foundation for Middel East Peace:

Numărul coloniilor în 2002:

Cisiordania 130

Gaza 19

Ierusalim-Est 11

Colonii „sălbatice” 100

Total: 260 – iar dintre acestea Sharon a promis „demantelarea” a 3 colonii mari şi late – o, paşă, cât de darnic eşti!

Numărul coloniştilor, pe ani, pe zone ocupate din Palestina (T. O = Teritorii Ocupate):

CisiordaniaGazaTotalIerusalim-EstTotal T. O.1972_1.5006.9008.400198328.10090029.00055.00084.000199078.6003.80082.400_1992101.1004.300105.400124.000229.4001993116.6004.800116.4001994122.7005.100127.8001995129.2005.000134.200140.000274.20019961997140.0005.800145.800160.000305.8001998160.0006.200166.20019992000191.5006.700198.2002001206.0007.000213.000170.000383.000Urmărind mersul cifrelor, fac apropiere cu mersul cifrelor în Basarabia ocupată de ruşi. Acolo, în o sută de ani se multiplicaseră cu aproape 100; în Palestina, ţară şi a lor, în 30 ani (doar) cu 50.

Nu ştiu de unde îmi va fi venind fascinaţia cifrelor – mai degrabă: „valoarea nonvalorică” a lor, dar şi de astă dată mi-a atras atenţia titlul situaţiei statistice din articolul lui V. Cygielman: „Cisiordania – Gaza – Ierusalim-Est: aproape 400.000 colonişti”!

Bineînţeles că mi-a sunat un clopoţel: 400.000 – reprezintă: cifra victimelor „Holocaustului românesc” scris la Coral; cifra viitorilor „refugiaţi în România, dacă în Palestina va avea loc o catastrofa (politică) „.

Şi cică să nu crezi în cifre! Contabili să ne facem, tovarăşi!