Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Dar cu cine să dialoghezi? Cu monologhişti născuţi-şi-facuţi? Cum să pot discuta „despre Holocaust” cu fostul meu prieten Mihai Shafir? Cum să am un schimb – amical – de opinii cu fostul meu prieten Vlad Socor (îl pun aici şi pe fostul meu. Cvasi-prieten Tismăneanu), când ei au îmbătrânit ca evrei în RPR şi au făcut parte din familii alcătuitoare a castei supra-ultra-privilegiate – şi închise?

În anii 1966-1968 când îi cunoscusem (prin Ana Măria, ea mi-i aducea în cămăruţa de pod de la Sterescu, „întru alfabetizare”, termen neinsultant, atunci) pe Vlad Socor, pe Iurie Chişinevschi, pe Costea Vinea, pe fratele Luminiţei Coler, pe Petruţ Mânu.

— Ca să le povestesc „despre Gherla”, „despre Bărăgan”, „despre Piteşti” – şi, fără vrerea mea, să provoc tragedii în familiile lor.

— Continuu fraza: când îi cunoscusem, în urmă cu 40 de ani toţi aceştia se arătau receptivi la suferinţele celorlalţi, la persecuţiile la care fuseseră supuşi românii şi de către părinţii lor; receptivi şi doritori să afle cât mai multe despre partea lor de vină (când eşti tânăr, îţi asumi vina părinţilor în mod natural – fiindcă eşti tânăr, deci: drept.).

[O pauză – de respiraţie: constatând că Ana era prietenă cu toţi aceştia, iar acei-toţi făcuseră liceul „Petru Groza” de pe strada arhitect Mincu. (întâmplător, Fabrica de Poeţi Eminescu era, în 1954, pe Şoseaua Kiseleff, iar drumul spre staţia de tramvai Filantropia trecea prin faţa liceului numit despre care aflasem că era liceul puilor de mari-ştabi), mi-a scăpat o dată în faţa tatălui său această informaţie care, în ochii mei nu contrazicea-ofensa nimic, doar şi Năvodaru fusese mărişor-ştab. Or Năvodaru, persoană extrem de politicoasă, excesiv de bine crescută, a izbucnit: „Ana a făcut liceul la „Caragiale”, nu la ăia!” Am rămas mirat – şi nelămurit. Am întrebat „Care, ăia?” -la care proaspătul meu socru (chiar dacă nu eram căsătorit oficial cu fiica lui), mi-a explicat cu o neobişnuită la el duritate, ba chiar cu o. mânie de luptă de clasă de neînţeles: „Ăia de la „Petru Groza”!”. Am întrebat-o mai apoi pe Ana ce-i cu „ăia”, ea mi-a răspuns că îi cunoaşte dispreţul, dar nu şi motivul – deşi întrebase şi ea. O altă „suceală” misterioasă şi pentru mine şi pentru Ana: mătuşa ei, Luiza, comunistă de pe la 13 ani (de prin 1936). Când le intrasem în familie era „profesoară de engleză la o şcoală militară”, spunea ea – abia în 1990, când ne-a vizitat la Paris mi-a spus că şcoala aceea era una de Securitate şi că ea însăşi avea grad, ceea ce n-o împiedeca să le predea engleza gradaţilor inferiori.

— Am rămas cu gura căscată – şi nu mi s-a închis mai apoi, când am. Constatat că pe ea nu o gândesc ca pe o securistă.

— Păi dacă îmi era neam! Mă întorc la o izbucnire a ei, la Bucureşti, când a venit vorba de cineva, necunoscut mie: „Jidanu-ăla, păduchios, din Galiţia?” Tot la Ana am cerut lămuriri. Ea mi-a spus că şi evreii se detestă între ei, „pe bază de origine”: pătura cea mai de sus era alcătuită din „spanioli” (sefarazi), ajunşi în vechiul regat ca „supuşi turci” – ca bunicul său patern (vitreg), Elmann (AlMan?) – pe care l-am cunoscut şi eu; o a doua categorie: „nemţii”: cei veniţi în România în suita Hohenzollernilor, ca ramura maternă a sa şi ca bunica sa paternă, Alexandra (cu Elmann se căsătorise după moartea lui Fischer, creştin protestant şi ofiţer, tatăl lui Petru Năvodaru.). „Cea mai de jos” categorie (socialo-naţională) era alcătuită din cei veniţi în mai multe valuri, în secolul al XlX-lea din Galiţia, fie prin Bucovina ocupată de austrieci, fie prin Basarabia ocupată de ruşi; aceştia erau „păduchioşii”, „habotnicii”, „neeuropenii”, „cei care ne-au făcut de râs”. Ştiam că evreii spun cele mai multe şi mai pipărate anecdote „cu jidani”; am aflat că şi evreii comunişti pot fi. Elitişti (povestea cu „ăia” de la liceul Petru Groza); şi de-a dreptul. „antisemiţi”.] „Şedinţele de îndoctrinare” constau în nu mai mult, nu mai puţin decât din. Amintiri din Casa Morţii. Se întâmpla ca unul dintre ascultători să aducă pe un prieten – să-i povestesc şi aceluia – dar „aducătorul” rămânea şi re-asculta, interesat, deşi, fatal, amintirile mele penitenciare fiind limitate ca număr, le re-ziceam, le re-poves-team. Cel mai mult şi mai mult îi impresionase Piteştiul pe aceşti tineri (evrei cu toţii, chiar dacă unii erau „copii ai secetei din Moldova”, adoptaţi – şi cu toţii fii de foarte-mari „responsabili” comunişti). Probabil – sigur – atunci, povestind, re-povestind, încercând să răspund întrebărilor lor neliniştite, îngrozite, mi-am făcut mâna pentru cartea pe care aveam s-o scriu abia peste un deceniu: Patimile după Piteşti.

Din câte îmi amintesc, printre cei mai curioşi intelectualiceşte (ei, da!) erau Vlad Socor şi Petruţ Mânu; cei mai sensibili – şi care nu puneau întrebări, doar ascultau – erau Iurie Chişinevschi, unul din fiii Insuşiului şi Costea Vinea (fiul adoptiv al Ofeliei Manole). Faţă de aceştia doi din urmă am păstrat o tandreţe respectuoasă, un fel de fraternitate. Paternă (eram, nu doar mai în vârstă decât ei, dar şi deţinător al unei uriaşe experienţe-de-viaţă faţă de a lor). Din câte ştiu şi Iurie şi Costea au rămas în România, nu au emigrat; nu le cunosc „manifestările” post-revoluţionare (Radu F. Alexandru, prozatorul preferat şi cultivat de Sami Damian, cu toate că ştia ce anume le povestesc eu prietenilor şi colegilor lui, nu şi-a arătat vreodată interesul pentru eventualele fapte-rele ale tatălui său, „tovarăşul Alexandru, de la învăţământ”- prudenţă din care a ieşit cu vehemenţă după rivuluţie, când, curajos, nevoie mare, pentru a putea vâna mai eficace „legionari, fascişti, antisemiţi”, şi-a reluat adevăratul nume: Feldmann, păstrându-şi pentru orice eventualitate pseudonimul tatălui.; când ne întâlneam prin redacţiile revistelor literare, sau acasă la Luminiţa Coler, ne salutam, atât; pe dinafară era o persoană politicoasă, tăcută, chiar timidă – însă. De la început îi văzusem privirea: chiar prin lentilele groase ale ochelarilor răzbătea adevărul: omul nu era timid, nu era politicos, nici „tăcut”: privea lumea – doar a mea, lume – bănuitor, cu chiar ură; nu făcea parte din regnul nostru, ci din al iguanelor). Un altul, de aceiaşi vârstă, care nu m-a frecventat iar când ne întâlneam pe teren neutru, mă ocolea, ba chiar dispărea: fâul (unul dintre ei? Sau poate ginerele) lui Gheorghe Apostol. Despre Petruţ Mânu, emigrat la New York nu mai ştiu decât că. De multă vreme nu-1 mai interesau „poveştile” mele (deşi în România era unul dintre cei foarte insistenţi în cererile a repeta poveştile cu pricina). Cu Vlad Socor relaţiile au fost foarte bune atâta vreme cât Europa liberă a avut sediul la Miinchen. Pe atunci îmi telefona des, îmi trimitea fotocopii după presa din ţară şi din Occident, m-a vizitat la Paris, o dată m-a găzduit la el, la Miinchen. Nu uit că în toamna anului 1978, la New York m-a asistat, cu prietenie, răbdare, cu grijă (eram bolnav); mi-a fost traducător atent, rapid, bun, la toate întâlnirile cu presa, la universităţi. (la Columbia, la Harvard.); însă de cum n-a mai fost europliberist (sic) şi a ajuns să se intereseze de Basarabia, prietenia noastră s-a răcit „de la sine”. Pentru ca acum să citesc producţii ale sale greu acceptabile din punctul meu de vedere; adică excesiv de pro-americane, deci pro-israeliene. Vlad Socor a fost – şi a rămas – „în Republica Moldova” propagandistul călăului în ţara victimei (evreul-basarabeanul) şi explicator al Americii, deci un fel de Dorin Tudoran, întâmplător, evreu.

După amiază: mi-a sosit prin poştă de la Bucureşti Cartea cărţilor interzise – trimisă de chiar editorul: Victor Frunză.

M-a bucurat – deşi. Realitatea-aşa-cum-fusese-ea îmi era cunoscută – am şi pus-o pe hârtie în Astra – apoi în Sabina, apoi în Roman intim. Şi mă miram (cu ciudă.) că ceilalţi – scriitori, cam de vârsta mea – nu-şi mai aduceau aminte. Ştiu de ce: se străduiseră să nu memorizeze (şi reuşiseră!).

Oricum, Victor Frunză se înşeală când scrie în prezentare: „Ne asumăm riscul de a afirma că dispunem de unicul exemplar al cărţii intitulate Publicaţiile interzise.” („Tabula rasa”, V).

Pe asta nu avea de unde să o ştie: în luna mai 1991, la Roma, Marian Papahagi mi-a arătat. Unicul exemplar. Imprudent să afirmi aşa ceva.

A doua – pe asta o ştia foarte bine, ca scriitor şi ca editor în România – citez de la pagina VIII; „Anumite cărţi au fost distruse fizic, topite, nu numai între 1944-1948, ci şi după aceea, până în 1989” (subl. Mea).

Cum aşa? Dar Culoarea curcubeului, distrusă de Liiceanu în 1993, după ce fusese retrasă din vânzare în iunie 1900 şi depozitată? Dar Gardă inversă ale cărei plumburi au fost distruse de Sorescu în vederea pregătirii covorului roşu ce avea să-1 ducă la portofoliul culturii?

Mi-a transmis Iurie Roşea, prin Ştefana Bianu: „Azi a apărut Basarabia la ed. Flux. Avem primele 200 exemplare. Celelate volume sunt gata de tipar. Culoarea curcubeului şi Soldatul câinelui îşi aşteaptă rândul (.) Sper ca într-o lună cel mult să aibă (Goma, fiindcă se adresa Ştefanei Bianu – n.m.) cele 200 exemplare la Paris. Tot azi, la Flux a apărut recenzia lui Nicolae Dima la Basarabia”.

Duminică 6 iulie 2003

Am recitit jurnalele nepublicate. Cel de pe 1999 a primit titlul: Jurnalul unui contestat – are 354 pagini. Cel pe anul 2000: 215 pagini: 2001: 97; 2002: 145.

Miercuri 9 iulie 2003 între timp (luni, marţi) am lucrat la Post-Scriptum 4, adăpat de cartea editată de Victor Frunză Cartea cărţilor interzise. Cum ieri am primit de la Colesnic contractul pentru ediţia a Ii-a, am profitat de ocazia poştală (am profitat. pe punga mea) şi, odată cu contractul, semnat, i-am trimis Post-Scriptum 3 (topirea volumului de documente despre evrei – autor: Buzura) şi Post-Scriptum 4 (despre Publicaţiile interzise – acesta este titlul oficial al „broşurii” din 1948); deasemeni, am completat substanţial Bibliografia. Sper să ajungă la timp.

Joi 10 iulie 2003

Ieri a trecut pe aici Bocholier. A fost multă vreme la Cluj, pentru teza de doctorat.

Sânt liniştit-agitat. Liniştit pentru că mi-am terminat treaba cu ediţia a Ii-a, agitat din aceeaşi pricină. Drept care, de ieri m-am apucat de ediţia a IlI-a.

Vineri 11 iulie 2003

Am mai lucrat la ed. IlI-a, mai cu seamă la primul capitol.

De la o vreme mă trezesc/pomenesc mirându-mă, amuzându-mă: „Ia te uită ce bătrân sunt!”

Da, domnule. Pare ceva şi de mirare şi de veselire şi de glumire.

Peste trei luni fac 68 ani. „Aproape 70” – ba chiar de-a dreptul 70, cum i-am spus farmacistei din colţ – dar ea nu m-a crezut, îmi ştie pe de rost viaţa-şi-boala, deci şi vârsta.

68 ani. Nu-mi (mai spune) mare lucru. 50 mi se părea o graniţă de ţinut minte (şi de nedepăşit), 60 a trecut aproape fără să-mi dau seama. Se vede că eram mult mai bolnav în 1995 decât acum – nu spun că acum aş fi mai-sănătos, doar mă voi fi obişnuit cu boala.

68 ani. încerc să mă conving că, de fapt, vârsta nu mi se măsoară în ani, nu timpul este unitatea de măsură, ci faptele: „Am făcut cutare, cutare, cutare.; nu am reuşit să realizez cutare, cutare.”

Că tot am început a mă lăuda cu ce am făcut: mi se pare, ba în anume momente sânt sigur: Săptămâna Roşie este facerea mea cea mai de seamă. Nu am spus: „mai bună” – fiindcă nu vorbesc de un roman, ci de un gest; de o atitudine; de un anume fel de a sta în faţa Judecăţii de Apoi, când eşti întrebat: „Ce ai făcut tu, ne-rău, în viaţa de pe pământ?”.

Fiindcă, ce este mai important: să faci ceva care cere curaj, ori să faci ceva după care „bunul-simţ” cere să te sinucizi?

Mie însă nici sinuciderea asta nu mi-e dată: tot mă simţeam sfârşit; la sfârşit; în curs de sfârşire. La urma urmei, am profitat de faptul că tot nu mai scriu decât jurnal.

(Poate) din acest motiv nu mai sufăr de tăcerea celor cărora le trimisesem câte un exemplar din carte. Nu a tuturor, o persoană mi-a scris prin poştă titlul cărţii (ce curaj nebun!) o alta (Mircea Stănescu) a chiar scris la gazetă – Aldine – despre ea.

Sâmbătă 12 iulie 2003

Promisesem să nu mai scriu nimic despre Irak, dar cum şi eu sânt om, îmi calc pe inimă – şi pe cuvânt.

Degringolada americană a fost anunţată de gura brucană a lui Rumsfeld: individul „sugera” ca şi Franţa şi Germania să participe la „pacificarea” Irakului.

Deocamdată nu mă opresc asupra răspunsurilor – politicoase şi ferme ale solicitaţilor, zăbovesc la tonul folosit de americanul Ştrumpsfeld. Eram obişnuiţi ca boy-ii, vorba unui. Funcţionar la ambasada americană (Ivasiuc), să aibă şi cu/faţă de ne-americani un comportament şi un „discurs' sportiv, degajat, flăcăiesc, nonconven-ţional. Europenii îi luau cum erau: „băieţi buni”. Nu ştiu cum „se exprimă” (pe cale bucală) soldăţimea din Irak (ba ştiu: necolorat, aseptizat, ca la regulament, după ordinele primite), dar am aflat că limbajul (îi spun aşa, pentru că azi sunt şi eu băiat-bun) folosit de oamenii care fac politica Americii de azi – şi care vor fî planetarii de mâine – este unul, nu doar rudimentar, extrem de sărac, „inspirat” din sport, din jocuri video şi din publicitate, însă faţă de neamericani, de o nesfârşită grosolănie, brutalitate, nesimţire: tonul folosit de la stăpân la slugă, de la dominator la dominat. Or, în ne-America aceste relaţii – feudale (mai potrivit: coloniale) – au fost abolite începând de la Revoluţia franceză şi treptat (unitatea de măsură fiind, de regulă, jumătatea de secol. Pe de altă parte comunităţile din Europa, oricâte furtuni au trecut peste ele (nazismul, comunismul), nu au putut fî zmulse din glia, din pământul lor: tradiţia. Dacă, din tradiţie, albanezul (de-o pildă) taie capul celui care 1-a ofensat, în munţii lui, în Albania lui, dă bună-ziua vecinului, străinului care trece pe uliţă. Când îşi scoate pălăria sau cuşma sau fesul nu o face din supunere, ci din respect – până la proba contrară, când îşi schimbă comportamentul în funcţie de celălalt şi de purtarea aceluia. Emigranţii la America, plecând – de nevoie – de la ei, din Europa, nu şi-au luat cu ei şi „obişnuinţele”, ci doar amintirile care, la primele generaţii, alimentau nostalgia, mult moderată de libertatea în care trăiau în Lumea Nouă. O libertate neîngrădită decât de legi funcţionând pentru toţi cetăţenii americani – şi nu de tabu-uri locale, ancestrale, etc.

Am subliniat cetăţeni, trebuia să spun: oamenii albi – nu, în primul rând băştinaşii: „roşii”; albii, nu negrii – sclavi aduşi din Africa; nu galbenii, chemaţi-lăsaţi să vină în America, pentru a lucra, în principiu, ca persoane libere, în realitate ca sclavi (ei au realizat marile-lucrări: căi ferate, poduri, canale, diguri, desecări, munca în mine metalifere. Albii din America au construit o libertate pentru albi; o democraţie – pentru albi. Demers conform pionierilor, structurii lor de combatanţi – pentru câştigarea şi luarea în stăpânire a noi pământuri, iar pentru asta toate mijloacele au fost bune: impunerea dreptului celui mai puternic, deci, slabii, ori pleacă de pe pământurile bune, ori riscă să dispară cu totul (sioniştii s-au inspirat puternic din metoda americanizării unui teritoriu ocupat); impunerea dreptului lor, de albi bogaţi – astfel au cumpărat Alaska de la ruşi, Louisiana de la francezi – să mai vorbim de jumătate din Mexic, „cucerit”, sudul întreg, de la Florida la Arizona („de la Atlantic la Pacific”), iar la Vest: California, cu o suprafaţă aproape cât a Franţei şi de două ori cât a României actuale.? În ciuda declaraţiilor şi a demersurilor „anticolonialiste”, America a fost, este structural colonialistă – măcar pentru că strămoşii boy-de azi erau coloni/colonişti. Adevărat: la origine, deveniţii americani fuseseră englezi, irlandezi, germani, scandinavi, italieni, greci, evrei din Rusia (ciudat şi explicabil: mult mai puţini francezi, spanioli, portughezi – pe de o parte fiindcă aceste ţări-mamă aveau coloniile lor – explicaţie economică – apoi în „metropole” nu mai existau persecuţii etnice, religioase) – aceştia au făcut America.

Mai scurt: omul-american este cel care, la el în ţară, lucrează enorm, şi-a dezvoltat capacitatea de raţionalizarea a muncii, a puterii imaginative (ameliorări, invenţii), prosperă rapid, din acelaşi motiv cunoaşte prăbuşiri tragice – din care mulţi se ridică şi o iau de la capăt cu un curaj cvasi-inexistent în Europa (mai ales în cea latină). Omul-american este mândru de sine şi de patria lui; părăsind-o pe a sa, de origine, se agaţă cu toate puterile şi din tot sufletul de ceastălaltă, nouă (care nu va fi ea chiar raiul-pe-pământ, dar cum nu există întoarcere în măcar purgatoriu.), şi rămâne convins ca America este, nu doar cea mai bogată, cea mai puternică – dar şi cea-mai-morală, cea-mai-generoasă comunitate – cununa lumii. In fond omul-american este un. Român protocronist care ignoră până şi propria-i ignoranţă.

Şi ce va fi rău în asta? Nu scrie la Scriptură: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”?

Desigur, peste tot, în toate comunităţile există şi indivizi ignari, grosolani, brutali, la urma urmei: proşti, altfel nu s-ar crede inteligenţi; Dar aceştia se numără printre neinstruiţi, defavorizaţi material, ori/şi handicapaţi mental. În America de azi aceste „calităţi umane pe dos” sunt de observat, paradoxal, la. Din contra: la persoane instruite, cu studii strălucite la cele mai bune universităţi, favorizaţi material – chiar şi Powell şi Condoleeza Rice, promovaţi în categoria rasială dominantă. Aceştia din urmă nu s-au ilustrat decât executând ordine (ca militarul Powell, devenit celebru prin exerciţiul cu fiola de antrax.) şi făcând gafe inerente oamenilor publici. Însă cei mai obraznici, mai vehemenţi, mai brutali, mai. Neomenoşi (o spune un european) s-au dovedit a fi „ultraconservatorii”, în majoritate zdrobitoare: evrei. În fruntea lor se află, neîndoielnic Wolfowitz. Am scris aici, în jurnal tot răul pe care-1 gândesc despre el şi despre aceşti „evrei care fac de râs neamul iudeu” – fără a mă ascunde îndărătul tufişului reprezentat de ziarişi evrei, deveniţi de vreun an „antisemiţi” (Jean Daniel, directorul săptămânalului. De stânga, pro-iudeu, Le Nouveî Observateur).

America este ţara bogată, generoasă, care îi primeşte cu braţele deschise pe europenii, asiaticii „promiţători”, având perspective de ultraperfecţionare: tehniciştii; ştiinţificii (ba unii sunt „răpiţi” din Europa, din India, din Taiwan); iar pentru că la „ştiinţifici intră şi economiştii, putem defini prin contrast dezinteresul pentru ramurile umaniste – de aici numărul imens al laureaţilor premiului Nobel – în ştiinţă. Să nu se confunde toleranţa religioasă, fiindcă prin tradiţie primii coloni erau „sectanţi” religioşi, cu favorizarea, încurajarea culturii. Cultura nu este (chiar.) acelaşi lucru cu tehnologia, românii, ca şi americanii cred, în continuare, că un foarte bun inginer este, prin forţa împrejurărilor, un intelectual, deci. Cult. Cultivat este cel care s-a interesat, a frecventat, nu doar ştiinţele, ci şi umanioarele; cel care se interesează, nu doar de aprofundarea unei singure teme ci de lărgirea orizontului uman; şi mai ales crede şi în bine, nu doar în adevăr. Cultura este încurajată în America prin faptul că. Nu este împiedecată. Artele – la fel: persoane particulare, grupări, asociaţii, fundaţii favorizează exprimarea artelor plastice, teatrale, muzicale -mai ales că Eldorado-ul economic a atras artişti de pretutindeni, în căutare de. Cumpărători, de investitori în acest business.

Literatura neintrând în categoria artelor, existenţa unor uriaşi scriitori: poeţi, eseişti, dar mai ales romancieri a fost posibilă în ciuda americanismului; împotriva americanităţii. Tragismul vieţii americane resimţit doar de scriitor (nu de pictor, nu de compozitor – cu atât mai puţin de actor, regizor, coregraf), doar el are organ apt a constata şi exprima goana după noi pământuri; goana după bani; goana după locul-întâi – aceasta este substanţa expresiei literare, veninul-prefacut-în-miere. Dacă un număr important de scriitori are un număr important de cititori, asta se datorează, nu calităţii autorilor – consacraţi întâi în Europa.

— Ci metodelor economice folosite cu mare ştiinţă în promovarea cărţii şi a autorului. Desigur, de totdeauna, oriunde (mai ales în Europa) „scriitorul a fost în conflict cu societatea”, însă în America raporturile dintre societate şi scriitor nu sunt conflictuale – ci. Indiferente, în general, în America nu se mai consumă prin lectură, nu se mai citesc cărţi scrise – ci se devorează cărţi desenate (B. D.-urile). Probabil tot americanii au inventat cartea-pe-măsura-lor: digest-ul; gândirea lor tehnică-practică îşi va fî zis că, din moment ce au reuşit să propună populaţiei paşnice concentrate ale alimentelor (prefăcute în praf), de ce nu ar concentra, preface în praf şi „produsele” spiritului, ca de pildă o poveste, o povestire, un roman?

Ştiu, de la americani-americani: scriitorul american, trăitor în America, scriind în „americană”, pentru americani – este un om de mare curaj, un erou: el se înfruntă, nu cu un regim politic totalitar, represiv, sufocant (ca noi, cei din Europa de Est, începând cu ruşii), ci cu un sistem. Indiferent, insensibil la ceea ce se cheamă, curent: cultură (obţinută prin frecventarea cărţilor scrise); scriitorul american are de înfruntat un imperiu dinamic, performant în toate domeniile -cu excepţia culturii-generale, umaniste. Un scriitor american, în America încearcă să nu se înece în comunitatea ne-culturală, anti-culturală, anti-spirituală.

Revenind, notez: acest măgar, nesimţit, băşinos de Strumfeld, după toate insanităţile (în realitate: râgâiturile, băşinăturile) proferate împotriva „vechii Europe”, împotriva Franţei şi a Germaniei; după insolenta, inadmisibila ameninţare cu „pedeapsa”, ca ultimul căprar instructor, după etalarea vastelor şi profundelor sale (ne) cunoştinţe istorico-geografâce, după ce i-a atras în groapa cu căcat pe fleţii de polonezi, îndemnându-i, împingându-i să facă măgăria cu banii Europei daţi pe avioane americane; după ce i-a atras în Irak (carne de tun mai fuseseră, paleacii, şi tot sub comandă americană în 1944, la Monte Casino), pentru ca, drept „recunoştinţă” – cea pe care o pretindeau de la francezi!

— În 1945, la încheierea războiului, să fie şi ei lepădaţi ca o izmana murdară lui Stalin, deşi textul înţelegerii de la Ialta avea un capitol întreg dedicat chestiunii poloneze – continuu: alaltăieri se trezeşte (tot de Strumpf, strategul-minune vorbesc) şi, cu o seninătate în nesimţire pe care numai un adevărat american şi-ar putea-o asuma, „propune” Franţei şi Germaniei să. participe la reconstrucţia Irakului, începând cu. Asigurarea securităţii trupelor americane de ocupaţie!

Azi aflu că, după Blair, chelfănit de ai săi, acuzat de a fi minţit în chestiunea. Armelor lui Saddam, şi băietu' Bush este pus într-o situaţie, să-i spun (neobişnuit la mine): inconfortabilă. George Tenet, şeful CIA recunoaşte că a greşit cu „cele 16 cuvinte pe care nu le-a retras/suprimat din raport”. Bineînţeles: Tenet a fost obligat să-şi asume întreaga vină a declanşării unui război imbecil, criminal – din care America va „ieşi” în aceeaşi mândră-postură ca din Somalia (dacă nu ca din Vietnam). Dealtfel, Tenet din acest sfânt motiv a şi fost numit în postul cu pricina: ca, în caz de accident, să joace rolul de siguranţă, de fuzibil, pentru a rămâne protejat, nu preşedintele, ci grupul adevăraţilor instigatori, care nu „greşiseră cu 16 cuvinte”: consilierii criminali, cei care-1 înnebuniseră pe debilul Bush junior, promiţându-i domnia lumii – în folosul. Israelului: Wolfowitz, Perle, Kagan, Rumsfeld, Pletka, Podhoretz, Fleisher şi ceilalţi „neocons”-i.

Acum Bush are de a face cu jurnaliştii – care îl numesc: (Mis) Leader, mincinos.

Rămâne de văzut dacă minciuna unui preşedinte va avea acelaşi efect ca şi în cazul lui Nixon şi (măcar) al lui Clinton.

Luni 14 iulie 2003

Ieri şi azi am pregătit pentru tipar Jurnalele 1999, 200, 2001, 2002. Urmează să definitivez ediţia a IlI-a a Săptămânii Roşii.

Tristeţe: constat din presa din ţară – cea culturală, de sub condeiul unor persoane pe care le stimez pentru dreapta lor judecată – că, de pildă: ar fi nedreaptă acuzaţia la adresa polonezilor care au comandat avioane în America – care-i greşeala, doar aparatele americane sunt mult mai performante decât cele franceze? Or „acuzaţia” nu se purta în legătură cu marca, nici cu performanţele avioanelor, ci cu. Provenienţa banilor: polonezii, ca ultimii cerşetori, se milogiseră, îndelung, umilitor, la europeni, să le dea un substanţial supliment-la-supliment necesar susţinerii/supravieţuirii agriculturii lor, apoi, ca nişte găinari, cu banii europenilor (destinaţi agriculturii poloneze) au dat fuga la americani şi au comandat avioane! Desigur, li se poate imputa că, de cum primiseră banii Europei, polonezii denunţaseră contractul iniţial cu francezii, ceea ce ar da apă la moară vânjoşilor antipacifâşti (sic), acuzând Franţa doar de. Interese economice. Adevărat, contractul acela fusese încheiat cu firma franceză Dassault, pentru că. Europa îşi unifică armamentul.;