Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Restul – au fost cu noi, nu neapărat cu mine.

Aparatul Securităţii ne-a terorizat decenii şi decenii, nu doar prin ceea ce ştia despre noi; ci mai ales a băgat zavistie între noi, prieteni, neamuri, colegi, vecini – prin ceea ce se prefăcea a şti.

Eu eram convins de multă vreme, încă din România, şi am avut când să verific (şi să o spun în gura mare, înjur, pe hârtie): Securitatea nu e atât de omniscientă pe cât se spune că ar fi), însă atât de ticăloasă, încât bagă zâzanie între oameni prin „informaţii codificate” – fie obişnuitele: „Parcă nu ştii d-ta.” până la. Numele de cod ale informatorilor.

Să nu-şi imagineze Securitatea (care nu moare – să moară Dracu'?) că mă voi frământa, că voi încerca să pătrund „tainele” ei căcăcioase – de pildă: „Oare cine să fie Ruxandral Dar Dona Alba? Dar Grădinaru, Basarabeanu, Podaru, Vlad, Fălticeanu, Donici, Neagoe, Cristea, Bărbulescu – în România, iar în afara ei: /. A. -”corespondentul în Israel” (a dracului coincidenţă: expeditorul, în 1982 – de la Madrid!

— A pachetului care conţinea o bombă în. Memoriile lui Hruşciov traduse în spanioleză era. „LA.”, vezi

Soldatul câinelui!) – episod care nici nu apare în textul rezumativ -dealtfel nici tentativele de răpire a copilului nostru, nici „otrăvirea” la care s-a dedat securistul „Moţu” zis Haiducu, devenit Forrestier, pe adevăratul său nume Hirsch (tatăl său fiind un evreu ungur, general de Securitate). Şi nu voi face nici un efort pentru a decodifica „pseudonimele” informatorilor din Occident: Costea, Grigoriu, Sorin, Niki, Şandru, Fior eseu, Barbu, Capsa, Stoicescu, Bogdan, Dinu.

Dintr-un motiv simplu: ca să dovedesc – aici, în jurnalul meu intim – că Securitatea minţea şi atunci când se prefăcea a spune adevărul, adică în dosarele ei despre mine; că, în continuare {dovadă că Securitatea nu este cu nici un chip „fostă”) – nu se poate stăpâni de a fabrica alte-alte falsuri, de a meşteri alte-alte-alte Cărţi Albe.

Dovada că şi rapoartele acestea sunt pre limba Securităţii, că ea dă publicităţii numai ceea ce îi convine ei – dar „reţine”, ascunde alte informaţii (pentru a-şi „proteja” informatorii):

De-un paregzamplu, nicăiri nu apar numele a trei foşti prieteni ai mei, deveniţi neprieteni: Aurel Covaci şi Alexandru Ivasiuc, Titus Popovici, turnători notorii. Nu apar nici numele „românilor indignaţi” de teapa lui I. C. Drăgan, cu liota ţambalagiilor-securişti ai lui: Traian Filip, Mihai Pelin şi argatul Michael C. Titus, „autor de cărţi demascatoare” {România sub presiune). Nu apare nici măcar la un colţ de cotitură securistul ne-ruşinos (caz unic), Dan Zamfirescu, autor al multora din textele anonime ale. Securităţii. Nici Ulieru; nici Dumitru Mircea („Pâine albă”); nici „cei şapte preoţi ortodocşi” din Târgu Mureş; nici Ionescu-Quintus, nici Carianopol – ce să mai vorbesc de scriitorii-jurnalişti care m-au terfelit-bălăcărit sub semnătură: Eugen Barbu, Titus Popovici, Băran, Al. Dobrescu, Carianopol, Piru, Dragoş-Răcănel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Cândea. Nici „emigranţii”, cum ne zice la toţi, de-a valma, I. Crăcăna: Rene Theo {BIRE), Ovidiu Vuia, Emilian, Ion Pantazi, Manolii, Lozovan, Traian Popescu, Govora, Bacu (ei, da: Bacu!), Milhovan, Burlacu.

De ce? Ei, de ce!

Nu cred că 40 de ofiţeri de secu' s-au ocupat de mine. Se vor fi ocupat şi de alţii (printre picături). Atunci, câţi: 20? 10? 2? Şi mă rog: de ce se ocupau ei de mine: în nobilul – şi patrioticul – scop de a afla ce crime pun la cale?; ce sabotagii pregătesc?

— Au poate chiar o loviturică de stat, mai ştii?

Dacă erau boi – şi erau, cu vârf şi îndesat – până şi boii de ei ştiau că unul ca mine (iar ca mine erau milioane) nu face spionaj – pentru care putere-străină: pentru America?

— Dar eu, basarabean, ca fiu al tatălui meu, fost zek, fost încorporat cu forţa în Armata lor (foarte) Roşie, ştiam că americanii sunt nişte ruşi cu mai multe stele pe drapel; pentru Rusia – eu, basarabean? Piei, drace! Şi ce anume să spioneze, nemernicul spion: metoda de non-funcţionare în agricultură, industrie, cultură, învăţământ? Apoi el nu vrea ca Ungurii să ne fure Ardealul; nu vrea nici ca Ruşii să ne răs-ocupe – ce nevoie, ziceam-scriam, taman în 1977, în Scrisoarea către Kohout: doar ne-am ocupat singuri-singurei, ca nişte băieţi mari; şi încă temeinic.

Atunci de ce ne urmăreau, de ce ne pândeau fără contenire, de ce îi şantajau, îi obligau pe amărâţii de prieteni, vecini, neamuri să dea informaţii despre amărâţii de noi? Care era crima pe care o făptuisem

— Ori aveam de gând să o, potrivit legii bolşevice a „prevenţiei”?

Una singură: cuvântul. Cuvântul rostit sau scris – iată crima împotriva comunismului.

Au reuşit, prin teroare, cu ajutorul armatei lor de securişti, să zmulgă iarba rea, vorba lui Baranga, a cuvântului? Cam da, cum ar zice un ardelean. Ne-au (cam) închis gura. Cu ajutorul neprecupeţit al celui de alături, prietenul nostru, colegul nostru, vărul, tata, fratele, neamul nostru, nevestele noastre (cu o excepţie: nevastă-mea!).

Pe Ana Măria securiştii o urau de moarte, fiindcă nu ştiau de unde să o ia. Însă mai vârtos o urau – şi, o-ho, cum o mai urăsc de când, peste noapte, bărba-su a devenit, zi-i pe nume: „antisemit”!

— Mulţi „israeli-eni din interior”, altfel spus evrei originari din România. Aceştia – cei pe care îi cunoscusem – într-un prim moment (în România) probabil şi pentru că eram căsătorit cu o evreică, însă mai ales din pricina struc-turii-naturii lor de conspiratori-înnăscuţi, clandestinofâli – mă simpatizau, de departe, mă aprobau, chiar mă ajutau în treburi periculoase, ca aducerea de cărţi (ale mele, semnate de mine, apărute în Occident) în România, ca scoaterea de scrisori pentru Occident. Manuscrise: nu; nu ştiu de ce, dar evreilor nu le încredinţam manuscrise de scos din ţară

— Cel care se prezentase, în România, ca „Popescu sau Popa”, iar peste două decenii, la iarmarocul de la Senatul Franţei, drept. Popov: o excepţie – şi nici de acesta nu sunt sigur că este evreu, sigur fiind doar de faptul că „Popov” e unul din cele vreo zece pseudonume.

Şi la ce a slujit Securităţii că a cheltuit atâţia bani, a ostenit atâţia răcani? Ce anume m-a împiedecat Organul să fac – din ceea ce îmi propusesem eu să fac – nu mare lucru, dar ceva-ceva tot era?

Nimic. Când am vrut să trimit în Occident manuscrise – am trimis, şi nu doar pe ale mele (ci pe al lui Steinhardt, 'Jurnalul fericirii'); când am vrut să trimit scrisori – am trimis, chiar dacă uneori nu mergea din prima încercare, însă mergea din a cincea. Deci, vorba lui Gheorghe Vasile, comandantul anchetelor de la Rahova, în aprilie-mai 1977, când „descoperiseră” testamentul meu: „înseamnă că ne putem caca pe toată munculiţă noastră?” înseamnă.

Criminalii de securişti care ies în faţă şi se bat în pieptul lor de. Patrioţi: că ei au apărat ţărişoara de. Străini – au apărat pe pizda mamelor lor, de păduchi, de lindini – şi-au apărat salariile şi avantajele materiale, sociale de securist, pe cele. Psihologice: şi-au apărat biletul-de-voie de a teroriza (şi de a ejacula de plăcere) pe câte un „duşman al poporului muncitor”: ministru, senator, profesor universitar, general, diplomat, student – mai ales studenţii erau „ţintele” lor. În 40 ani de „activitate” marii-poliţaişti nu au fost capabili să prindă un singur adevărat spion, occidental, fireşte. Atunci de ce erau atât de mulţi? De ce erau atât înarmaţi-dotaţi?

— Şi de ce erau atât de bine plătiţi?

Răspunsul se află în. Inversul faptei şi cuvântului lui Goiciu, directorul închisorii Gherla, în toamna anului 1956, când pusese să se schimbe orientarea „doagelor”, consolele care suportau rândurile de sârmă ghimpată de pe coamele zidurilor: de unde până atunci erau încovoiate spre interior (pentru ca cei dinăuntru să nu poată ieşi afară), acum erau îndreptate spre afară.

— Fiindcă se temeau că văpaia revoluţie maghiare va ajunge şi la Gherla şi oamenii vor ataca închisoarea, ca să-şi libereze prietenii, neamurile, iar ei, securişii-beliştii vor avea soarta securiştilor unguri de la Budapesta, atârnând niţel de felinare. Bineînţeles Goiciupretindea: „Ca să nu năvălească în unitatea mea masele largi de oameni ai muncii să vă linşeze pe voi, duşmanii poporului!”

Aiurea: pentru ca masele acelea să nu-i linşeze pe ei, securiştii!

Asta era: rostul securităţii într-un stat totalitar este, nu de a apăra propria populaţiune de spionarea-sabotarea-agresionarea externă, a duşmanilor românismului, ci de a teroriza populaţia – toată populaţia. Deci rolul securităţii: terorizarea propriei populaţii. Chiar de nu mărturisea cu glas, securitatea ştia: „duşmanii poporului” erau chiar cetăţenii, chiar poporul.

Nu mai rămânea decât vorba lui Brecht (?) să desfiinţeze poporul!

Miercuri 10 septembrie 2003

Aş mai fi scris despre „dosarul de securitate”, dar am obosit. Şi nici chef nu am.

Joi 11 septembrie 2003

Doi ani de la Tragedia Americană – un comentator susţine că prăbuşirea celor două turnuri „a marcat lumea mai puternic decât căderea Zidului Berlinului”.

— N-am aflat numele aceluia, nici naţionalitatea, dar sigur: nu era european; în schimb (!) criptobolşevic.

Bilanţul celor doi ani scurşi de la 11 septembrie 2001: deloc încurajator: americanii au intrat în panică, au reacţionat în panică, au raţionat în panică. Adaug şi: cu „isterie”. Au „gerat” catastrofa ca pe un show uriaş, după care s-au comportat ca o turmă de cornute. Americanii nu au avut, în această împrejurare, o majoritate parlamentară care să „rezonabilizeze” impulsurile ancestrale de pionier cuceritor al Vestului Sălbatic – din contra: au fost isterizaţi de echipa neoconilor care nu aveau în vedere decât interesele Marelui Israel – şi nici nu făcea un secret din asta – deci reacţia (patriotică) a căpătat aerul – numai aerul – unei răzbunări împotriva celui/celor care îndrăznise/ră să pătrundă în incinta Americii, spaţiu sacru şi să facă ce făcuseră.

Oricare comunitate, mai mare, mai mică, europeană, ar fî reacţionat altfel. Tocmai pentru că în Europa istoria a fost tot timpul frământată de conflicte între comunităţi, de agresiuni, de războaie, de distrugeri – de moarte. Or omul trebuie să înveţe şi să piardă un. Game, vorba americanului reductor a tot şi a toate la „universul” lui, primitiv. Omul european a învăţat câte ceva, bietul, în atâtea secole (milenii) de suferinţe – americanul, ba; a rămas tot inocent.

După ce a fost uluit – cum să i se întâmple, lui, una ca asta?

— Americanul s-a aşernut pe bocit. Din punct de vedere. Sonor (ierte-mi-se coborârea în proză) femeile europene din nordul Medite-ranei – portughezele, spaniolele, francezele (numai provensalele), italiencele, balcanicele, grecoaicele – şi româncele) bocesc mai. Tare, mai sfâşietor – dar cum să spun eu, ca să priceapă chiar şi un etnolog american: o bună partea din durerea bocetului femeilor noastre a trecut în ritual.

Americanul, uluit, se lamentează – în stilul său, ultraegoist, cerându-i lui Dumnezeu să-i explice – lui, personal: de ce 1-a pedepsit chiar pe el?

— Ceea ce înseamnă: doar pe el.

Dar America era lipsită nu doar de un şef al majorităţii (să ne aducem aminte cum a fost „ales” Bush junior: aceea a fost „victorie în alegeri”, vorba plăvanilor noştri? Nu: ţigăniadă), ci demisia opoziţiei. Apropierea de România este inevitabilă. În momentul în care Debilul preşedinte, veninos sfătuit de şacalii evanghelisto-sionişti a desemnat inamicul, rostind cuvântul: „arab” (la sfatul lui Wolfowitz care, în sfârşit, avea ocazia să-şi pună în practică teoria „remodelării Orientului Mijlociu”, pentru a permite crearea Marelui Israel, prin expulzarea tuturor palestinienilor din Palestina), niciunul din membrii opoziţiei nu a ridicat glasul, să explice evidenţa: cauza tragediei de la 11 septembrie se află în conflictul israelo-palestinian, nu în altă parte.

Ce a urmat: o cascadă de erori. Începând cu însăşi ideea de Război împotriva Răului. Dobitocii americani şi ticăloşii americanofâli au prins a ironiza, ba chiar insulta pe oricine punea sub semnul întrebării războiul (contra Irakului) ca soluţie unică. Să ne amintim campania isterico-idioată din presa românească împotriva. Pacifiştilor, susţinută de Zoe Petre, Andrei Cornea, Pleşu, Manolescu, G. Andreescu, Cosaşu, Shafâr, Codrescu. Bineînţeles, era absolut necesară neutralizarea, alungarea, talibanilor din Afganistan (după ce înşişi americanii îi creaseră – şi pe ei şi pe Ban Laden.). Dar nu dai cu boamba -într-o ţară deja ruinată de decenii de război şi de ocupaţii, impunând „democraţia” ta unei comunităţi care se închină la alte valori; că era o necesitate doborârea Stalinului Babilonului, Saddam (şi el, susţinut de americani până deunăzi)? Desigur, dar nu dai cu boamba în Mesopotamia – ca aibă motiv de laudă neamurile şi copiii tăi de vitejia ostaşului american; nu impui un „guvern american” unei comunităţi strivite de treizeci de ani de teroarea stalinistă – însă care, acum, la atâta amar de timp după datul cu boamba (liberatoare!), tot nu are electricitate, tot nu are apă curentă – şi tot nu are petrol, în ţara petrolului!

Deci americanii, după ce au batjocorit ONU (care nu mai avea nevoie şi de asta, fiind deja destul de fară-putere); după ce au pus la cale campaniile de calomnii la adresa celor care nu erau de acord cu „doctrina Rumsfeld-Wolfowitz”, cea cu „războiul preventiv”, ba chiar acuzând Germania, Franţa că nu sunt de acord cu ei numai pentru că sunt. Aliate cu Rusia şi cu China (vorba lui Bulă: „Io-te la el! Cine vorbeşte! Bush, Pupătorul maimuţoiului chinez şi a Kaghebistului cu ochi de peşte-fâert, Puţin!”), altfel, le sade gândul numai la. Petrolul irakian (re-vorba lui Bulă despre re-petrolul irakian); după ce au băgat zâzanie între statele europene, ameţindu-le, zăpăcindu-le mai ales pe cele abia scăpate de sub jugul rusesc – abandonate lui Stalin, în 1944-45, de americani, nu de. Talibani – pornesc la războiul împotriva. Răului. Ei, campionii Binelui.

Să nu uit: 11 septembrie 2001 a abolit drepturile omului de care au făcut atâta caz americanii. Drepturile constituţionale – fiind vorba despre Constituţia Americană! Nu vorbesc doar de „drepturile” pe care le au (!) talibanii deţinuţi la Guantanamo (ce şmecherie – cu „delocalizarea” – de trei lulele!; şi cu ce efecte!), dar vorbesc de drepturile americanilor pe sol american). În numele „luptei împotriva terorismului”, oricine, oricând poate fi legitimat, reţinut, perchiziţionat, inculpat – în desăvârşită ilegalitate! Societatea americană s-a întors la epoca de piatră – pardon: epoca de fier a Colt-ului. Cine îl deţine (vorbesc de Colt) acela are şi. Dreptate.

În Palestina: sânge şi lacrimi şi ură. Cum îşi imaginează evreii că vor „supune – până la urmă” pe băştinaşi – doar prin violenţă? Ei, care au reputaţia de a fi inteligenţi, şi în acest caz dovedesc a fi de o orbire. Strălucitoare, dacă nu şi-au dat seama de un „amănunt”: „în sârme”, în sensul propriu al cuvântului, adică în zonele destinate a fi lagărele palestinienilor, în aceşti aproape trei ani de Intifada s-a ridicat o nouă generaţie de palestinieni: copii, deveniţi adolescenţi, chiar bărbaţi înainte-de-termen, din pricina persecuţiilor, a frustrărilor de tot felul, a bombardamentelor israeliene, a morţii semănate prin avioane, elicoptere, nave de război (au tras şi cu tunurile de lungă distanţă în zona Gaza). Or aceştia – care acum au între 10 şi 17 ani – ce anume cunosc din „vărul” lor, evreul? Doar pe israelianul în uniformă, cel care trage cu puşca, dă cu boamba, dărâmă casele cu tancurile, cu buldozerele – cel care i-a ucis părintele, fraţii, un unchi, şase vecini. El nu a ieşit din sârme (pentru că nu a avut voie), ca să cunoască şi evrei civili, dintre cei care nu trag cu tunul – ca ei să răspundă cu praştia.; fiindcă israelianul 1-a ţinut închis între sârme şi dacă din când în când permitea unor adulţi să iasă ca să lucreze „în Israel”, el, copilul, adolescentul nu avea această permisiune.

A crescut în închidere, în frustrare – în ură.

Aveau dreptate israelienii care, gândindu-se la catastrofa ce va avea loc în Palestina, îşi aranjau din timp loc-de-refugiu – printre care România (400.000). Fiindcă, Doamne-fereşte: când va sări capacul de pe cazan, înainte de a fi sfârtecaţi de tancurile israelienilor, supravieţuitorii „copii” palestinieni îi vor mânca de vii pe evrei – fără alegere.

Evreii ne reproşează nouă, românilor – în fine, unora dintre noi, mai cu seamă basarabenilor şi bucovinenilor – că nu îl condamnăm pe Antonescu odată-pentru-totdeauna (ca să nu rămână necitat tovarăşul Radu Florian). Să facă bine să privească în propria-le ogradă, să belească ochii şi să vadă că Sharon va fi ultimul vinovat de catastrofa evreilor din Israel (şi nu doar). Fiindcă dacă nu o vor face înainte (de catastrofa), va fi „vai de mama lor, a jidanilor”, ca să-1 citez pe soldatul Costică Delea din Teleorman, scriind mamei sale, după retragerea din Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940.

Ieri ministrul de externe al Suediei, Anna Lindh a fost înjunghiată în timp ce făcea campanie pentru adoptarea, şi de către vikingi, a euro-ului. Făptaşul nu a fost prins, iar victima se află în stare gravă, la spital, tăiată în mai multe locuri. Comentatorii sunt siguri că a fost agresată datorită. Partizanatului în favoareea euro-ului.

Aşa o fî. Dacă n-o fî altceva: cum sunt eu bănuicios, mi-am adus aminte că Anna Lindh, abia acum câteva zile, la întâlnirea, în Italia, a miniştrilor de externe europeni a rostit câteva cuvinte extrem de dure (şi drepte, zice „antisemitul” de mine) la adresa Israelului. Din păcate, nu am reţinut mai mult. Şi, aşa cum planează din ce în ce mai multe bănuieli asupra comanditarului atentatului asupra sediului ONU din Bagdad, din pricină că obuzele cu care era încărcat unul din camioanele destinate să explodeze – erau. Obuze americane – tot aşa, în cazul atentatului împotriva suedezei, de ce autorul nu ar fi un „evreu indignat” (de declaraţiile „antisemite” ale sale)?

Papa în Slovacia. Mă tem că e ultima lui călătorie pământească. La buletinul de ştiri de la 11,30 s-a anunţat: Anna Lindh a murit.

Vineri 12 septembrie 2003

Nu doar Suedia, dar şi Europa: în stare de şoc, în urma asasinării Annei Lindh, într-un magazin unde îşi făcea cumpărăturile. Faptul că în urmă cu 17 ani le fusese asasinat – tot aşa, pe stradă, „de un necunoscut” – primul ministru Olof Palme nu îi consolează (prin „obişnuinţă”), din contra îi sperie: îi face să creadă că ei, suedezii sunt blestemaţi. Resemnarea a pus stăpânire pe ei imediat după ce s-a anunţat moartea Annei Lindh: după atâta amar de ani poliţia nu dăduse de asasinul lui Palme. Probabil de-acum încolo Suedia nu va mai fi o „insulă” în Europa, în care regele se plimbă pe jos, ori cu bicicleta, fără gardă – iar politicienii, deasemeni, merg la cumpărături ca oricare alt cetăţean. Într-o astfel de împrejurare a fost atacat Palme, în astfel de context a fost asasinată Anna (aşa îi spun, cu afecţiune, nu doar suedezii, ci şi toţi cei care au cunoscut-o, Jack Strow, Joschka Fischer, Javier Solana, Dominique de Villepin.).

În continuare, israelienii se dovedesc a fî, nu doar nişte Davizi, (pluralul de la David) mici, dar-însă-totuşi extrem de curajoşi (şi de inteligenţi), ci Goliaţi: mari – şi proşti. Boi, cum numai nişte reputaţi deştepţi pot fî (mă gândesc la doi dintre foştii mei prieteni: Ivasiuc şi Virgil Tănase): proşti, de rag; de dau în gropi. Criminalul de Sharon, aflat în India, şi-a scurtat vizita şi, odată în Israel a hotărât. Expulzarea lui Arafat! Ceea ce dovedeşte o dată mai mult că cei din fruntea statului Israel sunt nişte persoane de multă vreme ultraobosite, hiper-isterizate şi care, tot mai des suferă de totală cecitate politică (ceea ce duce negreşit la concluzia că isteţii evrei s-au idiotizat de tot, în sensul cel mai. Propriu al cuvântului). Avea dreptate Y. Leibowitz când scria că o victorie militară orbeşte într-atâta pe învingător, încât îl face incapabil de a realiza ce se petrece în jurul lui. El vorbea de războiul din 1967. Într-adevăr, din acel moment evreii – nu doar israelienii – au devenit atât de aroganţi, atât de umflaţi, atât de plini de sine, încât au început a pluti, în tării, ca nişte baloane – altfel, fain colorate – iar de-acolo, de sus, toţii goi-ii le apar ca nişte furnici, în această categorie intrând şi verii lor, semiţii palestinieni, cei pe care, au, n-au treabă, ei îi caftesc şi îi acuză de. Antisemitism.

Dovadă că israelienii nu sunt atât de tari-şi-mari, în ciuda tancurilor în care se ascund, ca să tragă cu tunul în câte o casă („unde se ascunde un membru al Hamas-ului.” – dar sunt distruse cinci imobile, ucişi cincisprezece nevinovaţi), în ciuda elicopterelor şi avioanelor: de cum Washingtonul a tuşit, ca să dea de înţeles că „expulzarea lui Arafat” nu este o soluţie – cum au schimbat discursul şi. Programul. Comportament – al evreilor – care dovedeşte încă o dată: dacă americanii ar vrea (cât o boabă de muştar) să fie pace în Orientul Apropiat, aceasta s-ar instaura pe dată, fiindcă evreii depind întru totul de americani. Dacă americanii ar vrea. Dar americanii Wolfowitz, Kagan, Perle, Kristoll nu vor pacea asta, în Palestina. Ei vor „pacea” lor, cu Israelul în centrul Orientul Apropiat, cu Palestina „curăţată” de palestinieni – dar plină cu mari-evrei de pe la Bialistok şi de la Tobolsk, cei care, neştiind nici o limbă – în afară de sovietică – vor face în curând din Israel un fel de Vijniţa-pe-Iordan, unde fireşte, se va vorbi (cum: se va vorbi?

— Dar se vorbeşte!) numai limba lui Lenin şi a lui Trotski.

Această „retragere strategică”, cum spuneau ceilalţi maeştri ai lor, ruşii, mai dovedeşte ceva: în urma dezastrului constatat în Irak, neoconii, altfel numiţi – pe bună dreptate: „Likudnicii”, adică marii patrioţi americani, simpati-zanţi-susţinători ai Likud-ului, cei care ziua-noaptea se gândesc numai la ţărişoara lor, Statele Unite ale. Israelului – au început a fi. Ne-ascultaţi de viţelul de Bush. Deci influenţa teribilă, sufocantă, nefastă a lor scade. Şi iată cum aceşti foşti. (impropriu spus, ca şi în cazul „fosta Securitate”) aceşti eterni bolşevici, fâlosovietici – câtă vreme erau doar. Revoluţionari pe hârtie, la Harvard, însă deveniţi -prin proprie voinţă de putere – antiruşi (în continuare bolşevici, de nuanţă trotskistă – să se observe, nu am spus: „bolşevici şi trotskişti”, pentru simplul motiv că Trotski fusese totdeauna bolşevic pur şi dur), au cunoscut ceasul lor de glorie: găsiseră în debilul Bush „materia” din care şi-au modelat ideea Imperiului (pe care l-au numit „American”, în fapt era pur şi simplu: „Iudeu”). Însă după ce au fost „creerul”, nu doar al Americii, ci şi al Lumii, de la o vreme sunt ameninţaţi de trimitere pe linie moartă. Păcat: am mai spus, repet: păcat că aceşti criminali, aceşti aţâţători-la-război, ca să folosesc terminologia lor, bolşevică, nu vor fi niciodată traşi la răspundere pentru dezastrul pricinuit, atât pe plan diplomatic (discreditând ONU – pentru că tratase Israelul de stat rasist, reuşind prin antenele lor să arunce oprobriul asupra Germaniei -care se ştie ea ce le făcuse evreilor!

— Şi Franţei, pentru. Antisemitism de stat, fiindcă având 5 milioane de cetăţeni francezi de origine magh-rebină, îşi apleacă din când în când urechea – măcar din interes electoral – şi la doleanţele lor), dar mai cu seamă concret-material, prin „războiul sfânt împotriva terorismului”, în Irak. Şi prin. „colaterale”.

Sâmbătă 13 septembrie 2003

Mi-a telefonat de la Bucureşti Stejărel Olaru. Că a adunat o bună partea din material pentru „Mişcarea Goma”. Că vrea să-mi trimită „dosarul” – ăsta are 21 de volume. Şi că, nu, nu-1 cunoaşte pe Iuliu Crăcăna. Şi că nu-şi prea aduce aminte că scrisesem, în Culoarea curcubeului şi despre Goran, şi despre Achim, şi despre Gelu Voican-Sturdza şi despre Pleşiţă şi despre Dan Zamfârescu.

Informaţii: Goran, la televiziune, întrebat dacă îl cunoaşte pe Goma, a pretins că ba. Achim – care şi-a făcut editură, lepra!

— Pretinde că el s-a purtat „corect” cu mine. Iar oile (pardon: mioarele.) care stau cu gura căscată, ascultându-i pe Brucan, pe Pleşiţă, nu-şi dau seama că, prin tăcere, prin încuviinţare din cap la ce spun securiştii -devin complici ai lor. Psihologie oitică.