Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Aşa cum americanii, orbiţi de performanţele lor în materie de maşinism nu au mai folosit (şi mai grav: nu au avut încredere în) oamenii spioni – şi au cules ceea ce nu meritau, deşi cu mâna lor semănaseră: 11 septembrie – aşa au făcut şi în materie de sănătate a omului. Probabil astfel se explică atracţia exercitată de mexicani -comunitate extrem de săracă în comparaţie cu cea americană, dar care şi-a păstrat, nu ştiu dacă mai mult. Umanism, dar sigur: mult mai multă inteligenţă în folosirea umanismului elementar (care lipseşte în State) – întru realizare de beneficii pecuniare, desigur.

Americanii: au o excepţională inteligenţă practică – cea care preface efortul în. Bani; de la europenii care, ei, au făcut America nu au păstrat şi constanta dealtfel câştigată prin educaţie, prin educare: înclinarea către uman (istică) – cea care nu aduce un cent, din contra, îl face pe om să piardă timpul (care bani este el) cu futilităţuri.

Să fim drepţi: dacă ar fi ţinut seama de om-uman-umanistică -n-ar exista azi America. Clădită, de la bun început, pe colonizare, pe egoism sălbatic, pe rapt, pe injustiţie, pe crimă – crimă curată a fost ceea ce a alimentat istoria-folclorul americanilor: Cucerirea Vestul Sălbatic. Crimă spolierea, masacrarea băştinaşilor „indieni”, închiderea supravieţuitorilor în lagăre – altfel numitele „rezervaţii” – ca cele de bizoni, de vulturi, de coioţi. Crimă a fost folosirea negrilor africani ca sclavi, a asiaticilor ca. Nu-chiar.

— Dar-pe-aproape-sclavi. După cum merg treburile de vreun. Cincinal, Imperiul American va avea cea mai scurtă viaţă – adevărat, nu chiar ca a Centrafricanului, sub sceptrul lui Bokassa întâiul şi ultimul, doar între 1976-1979.

— Însă, din păcate, cel Rusesc, declarat inamic de moarte şi amic până la moarte -are să renască şi are să ne domine pe toţi (graţie „ajutorului american”).

Eh, tata: ce tată, domnilor! Cum îi „ştiuse” pe americani, fără să fi văzut vreunul, judecându-i doar după „kansiervele” distribuite soldaţilor (tata fiind un fost zek prefăcut în krasnoarmeieţ) cele care-i făcuseră pe ruşi să descopere, în 1942, ceea ce nu mâncaseră niciodată – nici ei, nici părinţii lor: „kapcioancă” – aşa numeau ei carnea de vită în conserve, atât de minunată, încât fusese urcată la rangul de. Şuncă; şi după bocancii cu care încălţaseră milioanele de desculţi ai bravei Armate Roşii (nu şi pe tata: cizmele lui cazone, cu turetci de pânză şi tălpi de carton presat supravieţuiseră, nu doar „frontului”, nu doar celor nouă luni de lagăr, la. Români, ci şi refugiului – copil fiind, le încălţasem şi eu – în joacă); şi după camioanele (Studebaker-ovurile.) trimise – avioane tata nu văzuse, dar auzise de ele: erau din. Aluminiu adevărat, nu din placaj, ca ruseştile, apreciate de ruşi nu pentru performanţele lor ca maşini de război, ci ca. Furnizoare de materie primă din care se confecţionau nişte piepteni de mai mare dragul.; şi după armele simple – „balalaicele”, pistoalele-automate cu încărcător rotunt (cele de pe toate monumentele victorioşilor), ei bine, acelea erau americane toată ziua, le folosea Mafia în anii '30.

Ei, da: i-au înarmat, i-au hrănit americanii pe ruşii gata-gata să crape de foame, i-au pus pe picioare; atât de temeinic, încât după ce Ivan a înhăţat-înghiţit jumătatea estică a Europei, s-a întors împotriva aliatului (Stalin învăţase „tactica” de la Hitler.). O tradiţională slăbiciune la americani: îi hrănesc (după ce i-au inventat) pe talibani, pe Ben Laden, pe Saddam, dar reproşează „ingratitudinea” doar francezilor: dacă nu au bătut pas de front pe arătură sub comanda lor.

Mi-au venit din America: Romanian Times {Jurnalul pe octom-brie-noiembrie 2002) şi revista lui Gabriel Stănescu Origini (fragmentul „De ce atâta ură?”), cu greşeli, unele grave. N-am să mai accept colaborarea la revistă, fiindcă nu voi putea corecta şpalturile.

Joi 18 septembrie 2003

Drăgălaşi, prietenii noştri de veacuri, israelienii: au jubilat când au aflat că americanii au opus veto rezoluţiei ONU – ba chiar Sharon, pe care nu-1 dă afară din casă bunul-simţ a comentat astfel: „A eşuat o nouă tentativă de amestec în treburile noastre interne!” (iar eu am întreauzit – de dincolo de dincoace – glasul de neuitat al lui Nea Nicu Scornicescu, de pe când dădea el, măreţ, din toati mân'li); însă când, ceva mai târziu a picat o depeşă de la Washington în care se spunea că USA s-a opus rezoluţiei ONU „doar pentru că nu făcea referinţă la terorism – ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu suprimarea ori expulzarea lui Arafat”, Sharonienii au picat din pod; şi chiar mai jos de podea când au aflat continuarea depeşei: USA vor bloca ajutorul curent (subl. Mea, P. G.) dat Israelului, dacă aceştia nu opresc construirea coloniilor sălbatice şi a Zidului. Desigur, ameninţarea viza doar „coloniile sălbatice” care se construiesc în prezent şi cele care se vor, în viitor, nu cele de mai demult, însă şi această pălmuţă i-a înfuriat până la isterie pe Sharoni – care s-a esprimatără – cum altfel:

Este (hotărârea, ameninţarea) o imixtiune în treburile interne ale Israelului!

Ce, nu e – imixtiune? Dar până când.? Dar cum îşi permit aceşti grosolani-grobieni, aceşti inculţi-desculţi de americani să se imixti-oneze în treburile interne ale unui stat suveran – şi foarte democratic, mie-mi spui!

— Precum Israelul? Americanii să facă bine să se imixtio-neze în Irak, /fiindcă, uite ce kăkak a ieşit, cu toate că Israelul dăduse o zdravănă mână de ajutor (ca între puteri nucleare): „împrumutase” câteva bune comandouri înalt specializate în tot felul de specialităţi de spionagiu-sabotagiu, de răpiri a faşiştilor-antisemiţilor de pretutindeni, şi mai cu seamă, binişor înainte de război, în rapoarte de stare-generală a Irakului, cuprinzând informaţii-precise-verificate: Saddam are arme de distrugere în masă!; Saddam este cumnat cu Ben Laden, ba chiar văr primar; deasemeni despre starea de spirit a populaţiei care „îi va întâmpina cu fior'/pe liberator'!”- başca cele multe sute de tancuri construite la Tel-Aviv, gata-vopsite în culorile Unchiului Sam! Datoria lor, a americanilor este să dea urgent miliardele de dolari şi să zică mersi că tot Israelul le-a făcut bici – din. Nimica: o politică externă de mai mare dragul, gândită-concepută-livrată de „cele mai mari-capete din Odessa” [cea de pe Potomac] din cartierul de reputaţie internaţională: Moldovanka, vorba Ilfului Petrov în 'Douăsprezece scaune'!

Vineri 19 septembrie 2003

A sărit din baie şi Bush, să spună două cuvinte – dar ce cuvinte! Că palestinenii nu vor putea ajunge la o înţelegere cu israelienii: conducerea lor este una marcată de terorism. Adevărat – dar despre asta era vorba? „Conducerea” israelienilor nu este „marcată de terorism”?

— Atât de cel istoric, prin Beghin şi Shamir – înainte de 1948 – dar şi de Statul Israel el însuşi, din 1948 până azi? Iar rezemată pe înţeleptele cuvinte ale Bush-ului, va fi în viitor, cine ştie câtă vreme.?

Ieri sau alaltăieri acelaşi Bush a recunoscut. Că, „după ultimele informaţii primite de la CIA, Saddam nu ar fi avut legătură cu. Evenimentele de la 11 septembrie”.

Adevărat. Numai că înainte şi în timpul şi după războiul din Irak nu altcineva decât Bush pretinsese, în mod repetat, că. Saddam este implicat în tragedia de la 11 septembrie. Şi nu doar Bush se exprimase, ci şi Rumsfeld, Pentagonezul Cap de Mort, Marele Strateg al Opţiunii Nucleare „preventive' – cea care nu a fost pusă în practică, suficientă fiind doctrina americană de cea mai pură extracţie rusească: „Şoc şi teroare”.

Spre satisfacţia mea – şi regretul – nu am avut ocazia să extrag citate din ultimele două numere ale săptămânalului devenit de-căpătâi de aproape un an, Le Nouvel Observateur, condus de Jean Daniel. Bag doar de seamă că, în ultimul (18-24 septembrie) alături de editorial, este publicat un text de istoricul şi profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Ierusalim, Zeev Sternhell – analiză şi pamflet şi manifest chemând la „mobilizarea stângii israeliene care de doi ani face pe moarta” (dealtfel, publicat în Haaretz) – care îndeamnă la, pur şi simplu „revoltă civică” împotriva guvernului Sharon. Atât Z. Sternhell, Jean Daniel, cât şi Victor Cygielman (corespondentul L. N. O. la Ierusalim) care dă seama de „tactica” lui Sharon prin declaraţiile publice că vrea lichidarea lui Arafat – toate sunt de acord: actualii conducători ai Israelului nu au comis gafe de comunicare, ci urmăresc

— Ceea ce modestul de mine, printre alţii, o spusese de multă vreme – crearea-provocarea unui pretext/prilej de a-i alunga pe Palestinieni în afara Palestinei.

Sâmbătă 20 septembrie 2003

O zi normală – pentru oamenii normali, nu pentru noi. Ne-a venit şi nouă rândul (anual). Un an de-acum încolo vom trăi din amintiri.

Duminică 21 septembrie 2003

Simţeam că trebuie să se întâmple ceva – de bine, de-echinox -în Palestina. S-a întâmplat: în fine (nu prea-târziu?), s-au trezit israelienii lucizi să ceară – disciplinat, aliniat (ţi), ca nişte nemţi ce sunt (dar nu recunosc.): „Pace – acum”. Ieri au ieşit în stradă, la Tel-Aviv câteva sute de persoane (am suprimat un zero, pentru ca să se adeverească anunţul de la radio că ar fi fost câteva mii – şi să ne bucurarem). Alcătuind ceea ce s-ar chema: „stânga pacifistă”, cea care, de doi ani de zile, de când Sharon a provocat Intifada, a tăcut cu o înţelepciune curat-mioritică, deşi nu toţi membrii ei provin din România.

Să-şi fî făcut efect manifestul lui Zeev Sternhell? Probabil, da; însă nu în sensul de a trece la „revoltă civică”, ci de a-şi scutura întâi propriul cap, apoi pe al concetăţenilor – mai puţin, o, mult mai puţin capetele cubice ale transcetăţenilor, fiind mult mai lesne să fii belicos pe cale bucală de la distanţă – de la Paris, de la New York (dar de la Bucureşti!; o-ho!) – decât să te afli acolo, în Palestina, cu ochii deschişi, cu inima deschisă, chiar dacă nu de-dragoste pentru palestinieni, atunci de teamă pentru copiii tăi, pentru nevastă-ta, pentru prietenii tăi (şi aşa, puţin, pentru tine că te-ai fî putut afla acolo unde n-ar fi trebuit, atunci când n-ar fi trebuit.). Cred mai degrabă că textul lui Sternhell i-a ruşinat pe aceşti bravi – şi ei – rezistenţi-prin-tăcere; încă o dată: pe cei care trăiesc acolo, cu ochii neacoperiţi şi cu urechile neastupate – nu ca Volovici, ca Mirodan, ca Petran, ca Ancei şi ca ceilalţi proveniţi din România. „Evreii noştri” au dovedit, răs-dovedit: sunt incapabili – fiziologic, psihologic, intelectual – de aşa ceva, în Israel, aşa cum fuseseră incapabili să se declare măcar „disidenţi”, dacă nu opozanţi ai comunismului, în România. Fusese pacifist acum treizeci de ani, Shaflr, dar de-atunci a trecu mult timp, el a avut răgazul să se întoarcă pe dos. Evreii noştri trăiseră în România fără să vadă, fără să audă gemetele, planşetele, răcnetele românilor striviţi, vreme de decenii de cizma rusească – potcoavele fiind autentic evreieşti – nu le pasase de suferinţa goi-lor, doar din ea îşi extrăgeau ei mierea cea dulce a buneistări bolşevice, liniştea „sufletească” – de ce ar fi căpătat, la bătrâneţe, trăsături umane, structural străine lor? Îi credem atât de inteligenţi-morali? Vorba celuia: ei, şi ce-ar fi dac-ar fi

— Ce ar câştiga ei din asta? Cât despre „americani” ca Shaflr, Tismăneanu, Socor, Oişteanu, Codrescu, Neumann, Ashkenazy – ei, fiind în contact frecvent cu presa din România – în ea se exprimă fără restricţii, fără oprelişti (vezi neruşinatul, penibilul serial: „dosarul de securitate al lui Oişteanu”/! /, din 22, din vara aceasta), se cred obligaţi a păstra mentalitatea de soldat-în-linia-întâia-luptând-cu-dârzenie-împotrivafaşiştilor/antisnniţilor/ţ#ganilor de români! Să nu-şi facă iluzii israe-lienii scriitori-evrei-de-limbă-română: scriitori submediocri au fost în România, mutarea domiciliului („din pricina persecuţiilor antisemite şi comuniste”, cum pretind şi clamează cu seninătate cei mai mulţi, de la Nina Cassian la Norman Manea şi la J. Ancei – acesta din urmă având marele – şi unicul – avantaj, de a nu fi scriitor, ci altceva) nu le-a conferit nici talent, şi, desigur: nici coloană vertebrală.

După ultimele ştiri, Sharon va merge în curând la Washington, să impună Americii vrerea poporului ales – anume: în primul moment: nesistarea ajutorului american – cu care, în loc să-i hrănească pe sărăciţii-flămânziţii cetăţeni israelieni, să-1 dea pe vale la vale, pe apa Iordanului, construind Zidul Neruşinării; în al doilea timp: să-i alunge pe toţi palestinienii din Palestina – după ce vor fi „lichidat” pe toţi şefii lor, vinovaţi de terorism – cine vorbeşte: Sharon!

Nu-mi fac iluzii: aşa cum îl îmbobinase pe Bush acum vreo lună, aşa are să-1 ameţească şi acum.

Se vede că şerifii Americii sunt lipsiţi, nu doar de văz, ci şi de raţiune.

Luni 22 septembrie 2003

Al doilea atentat împotriva sediului ONU de la Bagdad. Începe să fie cu un atentat mai mult, pentru a respinge definitiv varianta americanilor: că partizanii lui Saddam ar fi autorii. În fapt, ca în orice „anchetă poliţistă”, să se răspundă la întrebarea: „Cui foloseşte crima?” Or crima nu foloseşte irakienilor prosaddamişti, nici irakienilor antisaddamici, nici benladeniştilor – toţi aceştia sunt „antiameri-cani” (ca şi ONU!). Americanii susţin că. Din contra: fiindcă americanii doresc o implicare a ONU-ului, din această pricină atentatul.

Chirac în primul său discurs în America a dat cea mai exactă definiţie a terorismumlui actual – citez din memorie:

Terorismul este expresia – ce mai exacerbată – a suferinţei, a frustrării, a injustiţiei ocupării patriei de către o putere străină.

— În concluzie a cerut ca puterea în Irak să fie numaidecât predată irakienilor – în trei, cel mult nouă luni.

La acestea Condoleeza Rice – nesfârşită specialistă-în-speciali-tatea „petrol” şi în-specialitatea „Rusia” – şi-a dat cu părerea: puterea nu poate fi predată irakienilor atâta vreme cât nu există o asemenea putere – aleasă!

— Fiindcă irakienii încă nu au o constituţie. A-ha! Şi noi care nu ştiam de ce americanii nu se grăbesc, dar deloc, dar deloc să le dea irakienilor o constituţie (cum ne obligaseră francezii şi englezii – „americanii secolului al XLX-lea” – să o modificăm pe a noastră, a recentei Românii, după pacea de la Berlin din 1878, pentru care vărsasem sânge la 1877) – ceva în care de la articolul 2 să fie interzis „rasismul şi antisemitismul”- dar nu, doamne-fereşte, antiarabismul, anticreştinismul, antigozsmul.

Presupun că vizita lui Sharon va profita de vânzoleala internaţională a ONU, ca să zmulgă de la Bush: bani şi „onorabilitate”.

Marţi, 23 septembrie 2003

Ieri am primit vizita unui român. Îmi ceruse, prin telefon, o întâlnire, asigurându-mă că el mă preţuieşte, că el mă admiră, doar îmi citise toate cărţile – şi cele de pe internet. A venit, a cerut voie să-şi povestească viaţa. Cam lung, dar o viaţă nu încape într-o singură. Întâlnire. Numai că în puţinele întreruperi din partea mea, am înţeles că omul minţise: nu cunoştea scrierile mele. Martor mi-e Dumnezeu: oricât aş fi eu un autor frustrat, nu-i judec pe oameni în funcţie de cunoaşterea sau ingnorarea cărţilor mele. Numai că aici era altceva: persoana mă asigurase că citise tot – dacă aş fi ştiut adevărul, poate că nu aş fi acceptat întâlnirea; dar el pretinzând că este în cunoştinţă de cauză, puteam fi liniştit, nu eram silit să-i povestesc, eu, din faptele şi ale mele.

Or el nu cunoştea aproape nimic din textele mele. Altfel venise şi la mine (deci: nu doar la mine), ca să facem ceva pentru România, aflată într-un hal fără hal. Eram deja iritat de faptul că, de la început mă rugase. Să nu consemnez în jurnal ce-mi va spune. Şi nici numele să nu i-1 dau.

Am promis – mă ţin de cuvânt.

Miercuri 24 septembrie 2003

Ieri nu am notat: Filip este în curs de a-mi schimba ordinatorul, a cumpărat o unitate centrală de ocazie, ceva mai puternică, să-mi pot prelucra scanerizarea promisă de Dan Culcer.

Acum mă aflu în provizorat. Va trebui să salvez fişierele pe SyQuest.

Am primit veşti de la Nicoleta Sălcudeanu: un număr din Cuvântul (iulie/2003) în care sub semnătura ei se publică textul „Fără cruzime la 'masa vinovăţiilor'„: despre Săptămâna Roşie, varianta publicată de ei, Vatra, anul trecut. Pe aceeaşi pagină există şi „Top Cuvântul”, în care broşurică mea cea neştiută se află pe primul loc (măi, comedie!). Nicoleta Sălcudeanu îi pofteşte şi ea pe evrei la dialog – mai ştii: rjoate că pe ea o vor asculta.

În scrisoare îmi comunică ceva tulburător: la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor, Consiliul şi Comitetul Director a fost pe punctul de a emite o circulară prin care să critice Vatra fiindcă îmi publicase Săptămâna Roşie. Hoţul (Uricaru) cu un păcat, păgubaşul de mine. Tot cu un păcat, fiindcă îl bănuiesc pe doar Uricaru – el a fost de curând în Israel şi, vorba celuilalt mare prozator român, Buzura: „Ce ştiţi voi, doamnelor, ce-i aceea durere de. Presiune concentrată, evreiască.” Bietul Uricaru, în ce „situaţie” l-am pus! Dacă nu mă apucam să fac prostii, adică să scriu Săptămâna Roşie, evreii dinlăuntru şi din afara României dragi nu i-ar fi făcut, lui, nimica. Pe când aşa. Nu, serios: dacă mă mânca spinarea, să mi-o fi scărpinat altfel-altunde, nu aici, în ţara noastră dragă, ridicând o problemă care nu se ridică, ea se lasă neridicată, în poziţiunea în care stătuse 60 ani – păi ce, nu trăiam noi bine, aşa, ca autori-cinstiţi ai asasinării a 400.000 de evrei, cum glăsuieşte Biblia Coralului?; ca legionari-faşişti-antisemiţi? Ca fioroşi bolşevici, persecutori de moarte, între 1944-1974, ai bieţilor intelectuali evrei-comunişti nevinovaţi ca lacrima, încât îi obligasem să ceară azil-politic la americani, la franţuji, la nemţi: Perahim, Nina Cassian, Măria Banuş, Crohmălniceanu, Norman Manea, Mirodan, Tertulian, Oişteanu, Vo Io viei, Codrescu, Shafir?

— Başca diviziile de securişti evrei care dăduseră-dovadă în MAI, în Comerţ Exterior, în-peste tot până prin 1970?; ce, nu trăiam noi – inginerii sufletului omenesc, repuşi în drepturi şi în ierarhia realist-socialistă a lui E. Simion şi N. Manolescu?

— Liniştiţi, înainte de scandal? Nu ne făceam noi, pentru eternitatea-veş-niciei, cultura noastră cea curată şi chiar rezistentă (sau/şi viceversa)? Până mâine am să găsesc o formulă prin care să. Să ce: să cer iertarea Vetrei că mă publicase? I-aş ofensa pe cei care-o fac. Să o felicit? Nici atâta. Voi afla „la mijlocul sau la sfârşitul lui noiembrie”, când va veni (vorbesc iar de Nicoleta Sălcudeanu) cu soţul la Paris. Dar până atunci trebuie să răspund la scrisoare. Şi la articol.

Vineri 26 septembrie 2003

Nu am notat nimic ieri: Filip a lucrat în interiorul noii staţii a ordinatorului – nouă pentru mine, şi aceasta datează din 1995.

Ieri s-a anunţat că 25 piloţi israelieni au refuzat să mai participe „la bombardarea civililor, în Teritorii” – aşa este formulat protestul. A făcut valuri, mă tem că doar în afara Israelului – Shaul Mofad, ministrul de război a anunţat că protestatarii vor fî aspru pedepsiţi -deocamdată „interzişi de a zbura”. Oricum, continuă incursiunile şi asasinatele militanţilor palestinieni. Dacă „în jurul” câte unui hamas-nik (aşa le zic israelienii, care s-au rusifâcat de tot – acum, în 2003, vorbesc de. „refuzniki”, pentru a-i desemna pe cei care protestaseră împotriva războiului din Liban, acum 20 ani.) mai mor şi alţi 10-15 palestinieni, ce contează din punctul de vedere al statului evreu „cel mai democratic din regiune”! Desigur, israelienii, ca de obicei, profită de faptul că se face zgomot în altă parte – acum la New York, cu ONU – şi se grăbesc să mai facă incursiuni ucigaşe, să mai înalţe doi-trei kilometri din Zidul Ruşinii.

Vorba lui Ierunca: „Nimic de făcut cu asemenea fiinţe”.

Şi numărul recent al NouvelObs '-ului este plin de texte lucide -fără a fî „antiamericane”, cu atât mai puţin „antisemite”.

A reizbucnit chestiunea euthanasiei: mama tânărului care îi ceruse lui Chirac permisiunea de a muri nu a mai aşteptat: i-a dat ceva care 1-a ajutat să plece definitiv.

S-a dat rezultatul „secerişului caniculei”: 15.000 de victime. Sâmbătă 26 septembrie 2003

ONU, în urma celui de al doilea atentat, la Bagdad, şi-a retras o bună parte din personal. Nu văd cine – în afară de americani – are interesul să dispară ONU din Irak.

În Palestina: sânge şi moarte. Iar americanii nu dau nici un semn că i-ar interesa pacea în Orientul Apropiat. Pe ei îi interesează cum să facă, să dreagă, să se retragă din Irak – dar fără a da impresia că pleacă aşa cum plecaseră din Vietnam. Şi pe măsură ce Occidentalii se arată tot mai neputincioşi în impunerea unor reguli elementare de convieţuire – în cea mai mare parte din pricina americanilor care au divizat Europa – cine se umflă, creşte, se hrăneşte din nenorocirea generală? Rusia! Pentru a câta oară imbecilitatea americanilor şi complicitatea europenilor occidentali alimentează monstrul rusesc?

Puţin – la ranch-ul lui Bush: că el vrea să afle care este partea din Irak atribuită Rusiei (nu am citat litera, doar spiritul). Şi că el – Ivan – vrea să devină primul furnizor de petrol al Americii.

Cu ce preţ?

— Ca să rămânem în „domeniul economiei – nu în al moralei, care nu are ce căuta în politică”? Tăcerea lui Bush în chestiunea cecenă! La mintea cocoşului! Iar Bush a tăcut răsunător.

Nici măcar nu-1 pot condamna pe Kaghebutin: prost ar fî de n-ar profita de slăbiciunea celorlalţi europeni, de situaţia grea a Americii angajată în Irak.

Duminică 28 septembrie 2003

Demonstraţii importante antirăzboinice – în Anglia, în Belgia, în Franţa. Pâine-albă de mâncat, câştigată cu sudoarea condeiului-limbăreţ al bravii noştri anti-pacifâşti: Pleşu, Zoe Petre, A. Cornea. De al doilea – şi de ai săi israelieni din afara Israelului – nu mă mir: evreii îşi apără interesul şi numai interesul, principiile fiind rezervate în eclusivitate goi-lor; în schimb goi ca Pleşu, ca Zoia Petre funcţionează cu alt carburant: cum tot nu mişcaseră nici din sprinceana stângă pe timpul lui Ceauşescu, ba chiar colaboraseră din plin cu Aparatul (disidenţa lui Pleşu: cu voie de la Iliescu, în vizită la Tescani.) – pentru ca de la venirea la putere a echipei Brucan-Iliescu-Roman să pretindă că rezistaseră comunismului prin. Cultură, post-festum nu se mai pot opri din. Acte de rezistenţă. Şi cum nu au brăcinar destul de tare ca să reziste eforturilor abdominale cerute de anticomunism, de anti-iliism, de anti-constantinism (variantă măgu-reană a iliismului), aceşti directori de conştiinţă a cabinetelor şi a atenanselor – altfel spus: latrinelor – ni se înfăţoşează acum ca anti.

— Pacifişti! Pe de o parte, ca să-şi ameţească concetăţenii, analfabeţi din negura veacurilor, care apreciază curajul lor, postum – de a fî contra. Comunismului cel dinainte de decembrie 89 şi, în acelaşi preţ, de a trage o limbă zdravănă (cum ştim noi, din moşi-strămoşi să ne arătăm recunoştinţa, de multe ori ca arvună în vederea a ceva ce am dori din toată inima) aplicată pe orizontala, pe verticala, pe diagonala curului neosovieticilor: americanii. Şi măcar dacă aceşti curajoşi antişi-ar arăta opoziţia hotărâtă faţă de. Laşitatea pacifiştilor, venind cu argumente (nu cu invective) în favoarea tezei lor, ar fî o probă – în sfârşit!

— De europenitate la români. Însă subtilii mânuitori de condei numiţi mai sus (şi care-or mai fî – că sunt, vai!) se exprimă-comportă ca ultimul găinar care, prins cu. Găina-n sac şi acuzat de furt, îi dă acuzatorului replica fatală: „Tu vorbeşti – care. (iar cine caută găseşte:) care umbli cu pantofii nevăxuiţi?! Şi.

— N plus, te-nşeală nevasta!” – mai ales ultima băgare de seamă, cea cu.

— N plus-nevasta, ea primeşte o înaltă preţuire din partea maselor largi de asistenţi-spectatori (la români, unde alt'?) -care se dedau la aplauze-prelungite şi la scandarea nesfârşit de curajoasă în anticomunismul păunist al ei: „Ceauşescu-Partidul-România!”

Cu naivitatea-mi de nelecuit, îmi ziceam de curând: „Din nefericire Revoluţia (cu majusculă!) nu a adus oamenilor o viaţă mai bună, iar scriitorilor nu le-a dăruit o „mai largă libertate de creaţie” – ba chiar din contra, vorba eternului Bulă. Bieţii oameni de rând: trăiesc mai prost decât trăitorii-prost dinainte de 89 – obraznic de bine trăiesc securiştii, miliţienii, activiştii de partid – într-un cuvânt, cei care trăiseră bine şi înainte ca Buzura să zbiere, să guiţe de groaza cuţitului, pe hârtia României literare din ianuarie 1990: 'Fără violenţă!': tâlharii; criminalii. Scriitorii au avut 14 ani mari şi laţi în care ar fi putut afla că „libertatea de creaţie” nu e dată de partidul comunist, nici de Ceauşescu, nici de Coposu (nici chiar de Iliescu, cel întors pe cealaltă parte, însă cum se mai întorsese, acum e tot. Roşu), ci de ei înşişi, de fiecare în parte, în intimitatea lui, ca să pleonastizez: individuală.