Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Am reuşit (singur!) să fac citibilă Garda inversă.

Am reuşit să introduc în Săptămâna Roşie strofa din „Jalnica Tragodie” beldimanescă, încadrată de comentariul lui Iorga.

Acum cred că textul e (aproape) gata.

Marţi 7 octombrie 2003

Am corectat 60 pagini din Gardă inversă.

Aşa cum bănuisem, Bush a fost de acord cu atacul aerian al Israelului asupra Siriei. Ce să aştepţi de la un dobitoc aflat pe aceeaşi lungime de undă cu Puţin, în chestia Ceceniei, de acord, în toate, cu

Sharon, Măcelarul?

Această Americă vrea să impună lumii „morala” ei?

Înapoi la Sharon: evreii îl urăsc de moarte pe Ion Antonescu – şi au dreptatea lor;

Să nu aibă şi palestinienii dreptatea lor – aceea de a-1 urî de moarte pe Sharon?

În care caz cum de evreii vor să ne impună nouă, românilor, nu doar să nu-i mai fim recunoscători lui Antonescu pentru că ne liberase

— Vai, doar pentru trei ani, de bolşevici – dar să-1 condamnăm pentru răul făcut lor şi ţiganilor – în acelaşi timp îl apără de „mânia antisemiţilor” pe un criminal de război ca bolşevicul Sharon, cel vino vat de persecutarea, alungarea de pe pământul lor, asasinarea multor, mai multor palestinieni (decât evreii, victime directe ale lui

Antonescu)?

Joi 9 octombrie 2003

Abia azi am terminat verifâcarea-corectarea Gărzii inverse.

Le-am scris Stăneştilor, i-am mulţumit lui Flori pentru dactilografiere

— Va trebui să-i re-mulţumesc: ce muncă, ce eforturi ca să scoată la capăt un astfel de text.

Marţi 14 octombrie 2003

Sânt derutat: am impresia că între timp notasem, totuşi, câte ceva. Ei bine: nu. Fusesem colonizat de Gardă.

De câteva zile sânt distrus de oboseală: corectez Arta Refugii scanerizată de Culcer. Am făcut până acum cea 111 pagini (după ediţia Chişinău) mai am de două ori pe atâta.

Miercuri 15 octombrie 2003

M-am oprit din corectarea AR. Sânt epuizat – dealtfel am terminat ce mi-a trimis Culcer. Ar mai fi vreo 140 pagini de scanerizat.

N-am notat nimic din ce se întâmplă în jur – şi nu pentru că aş fi fost atât de istovit – cât scârbit. Am impresia că, dacă am să tac o vreme, dacă n-am să consemnez toate idioţeniile şi crimele din lume, acestea nici n-au să se întâmple. În această privinţă – „concepţia” magică despre lume şi viaţă – aş fî fost un perfect comunist, dealtfel am avut carnet de partid – cel pe care, după lupte seculare de. Tentative de recuperare a lui, purtate de dragi-tovarăşii-şi-pretinii mei personali: Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Dimisianu, Ţoiu, Chiriţă, Ion Horea („Dă, dom'le, carnetu-ăla, ca să putem merge să bem bere.”), mi-a fost confiscat (!) de Securitare, la arestarea de la aprilie 1977.

Sâmbătă 18 octombrie 2003

Am terminat ce aveam din A. R., scanerizat. Mai sunt vreo sută de pagini.

Profit de aceste două zile de pauză forţată ca să mă odihnesc.

Duminică 19 octombrie 2003

Ceva mai odihnit, după o jumătate de zi de. Necorectură la AR şi după o noapte de somn, revin la jurnal, ca să consemnez cioburi, zdrenţe, fragmente din ce îmi aduc aminte a se fi petrecut în zilele trecute. În dezordine:

— Sharon a declarat că el nu. Declarase niciodată că ar fi necesară expulzarea sau suprimarea lui Arafat.

Nostimada nu vine dinspre minciuna groasă, bucoasă-falcoasă a Sharonului, om politic care gândeşte cu motorul tancului, ci minciuna la cub a filosofului Finkielkraut: că nu, da de unde, e un act antisemit să se afirme că Sharon ar fi declarat vreodată necesitatea expulzării-suprimării Arafatului în chestie. Amicul Alain (Finkielkraut) a devenit şi el un oarecare prostalău, un vulgar răcan (neinstruit militar, pentru motive de boală: hysterica, maică., ar fi exclamat un personaj din Bogza), voluntar în Armata Roşie a lui Sharon.

Ana explică aceste proaspete afirmaţii iresponsabile prin frecvenţa Alzheimer-ului pe Pământul Sfânt. I-am atras atenţia că Macabeul Finkielkraut trăieşte şi macabează din falcă şi din tremuriciunea cu care-i neutralizează, laminează, ba chiar culpabili-zează pe „partenerii de dialog” – aici, pe pământ francez, nu în altă parte – nu a mai călătorit în Israel de vreun deceniu: de frică.

— Deunăzi, după moartea agenţilor CIA în Gaza – o bombă sau o rachetă, nu se ştie ce anume fusese, pulverizându-le automobilul blindat – în faţa ambasadei USA din Tel-Aviv au apărut lumânările, din nefericire prea-obişnuite în ultimii doi ani în Israel, precum şi câteva pancarte. Am zis la plural, fiind băiat bun, în realitate era una singură; scrisă în. Ruseşte. Probabil mărturisea durerea ruşilor domi ciliaţi în Palestina, pricinuită de moartea americanilor.

Da, domnilor, durere, declaraţii: „Şi eu sunt american!”, ca la 11 septembrie (până şi la Bucureşti, la revista 22, semnate de Cornea, Shafir, Adameşteanu, Andreescu, Oişteanu, prin telefon, de Tismăneanu, bravul fiu al vajnicului tată al său) dar scrisă în ruseşte, soro? Ca să-i dea dreptate tatei – Dumnezeu să-1 ierte, că a murit în urmă cu aproape 40 ani – care zicea (zicea şi el, ziceri, ca omul năcăjât.) că americanii sunt nişte ruşi cu (doar) mai multe stele pe drapel? Acum mă bag şi eu – ca fiu al omului amărât: ce pizda mamelor lor făcuseră evreii din Rusia până să capete zapiscă de emigrare în Israel (cum ar veni: atâta vreme cât aveau statut de. Refuznici, adică de persoane cărora le fusese refuzată – pentru moment – emigrarea în Israel)? Fiindcă ştiu ce făceau congenerii lor din România – de la prieteni de-ai Anei şi de-ai mei, din Bucureştii anilor 1970: postulanţii la „plecare” frecventau cu încrâncenare cursuri accelerate de limbă, de Cărţi Sfinte, de Istorie, luni şi luni şi luni de zile, pentru ca odată ajunşi acolo să poată comunica – în limba lor – cu ai lor, vorbitori de ebraică. De ce evreii ruşi sunt mai mult (o-ho, mult mai mult!) ruşi decât evrei? Doar pentru că – aşa cum afirmasem eu în câteva rânduri – prea-mulţi dintre ei au puţin sau deloc sânge iudaic? Sau pentru că şi-au păstrat din iudaitate doar coaja, însă pe dinlăuntru sunt rusifâcaţi în asemenea hal, încât şi-au pierdut şi legendara dexteritate în învăţarea şi practicarea limbilor străine?

Tot Ana intervine, îndemnându-mă să mi-1 aduc aminte pe Vladimir Maximov, scriitorul disident (altfel rus-rus, mujic avtientik!), cel care atunci când îl cunoscusem (1978) se afla de ani de zile la Paris, însă nu folosea metroul, fiindcă nu ştia să citească plăcile indicatoare; Maximov, acela carele, întrebat de ce nu învaţă măcar „alfabetul latin”, ca să se descurce aici, în Franţa, a răspuns – prin traducător fireşte: „Eu să învăţ franţuzeşte? Franţujii să înveţe ruseşte!” – şi arătase, pedagogic şi victorios un bistro, fiind el partizan, nu doar al consumării nemoderate a alcoolului, ci, surprinzător la „nivelul” lui cultural, echivalent cu al Fănuşului Neag' – al etimologiei ruseşti (cea care pretinde că francezul bistro vine de la rusescul bâstrol, bâstro!

— Iute-iute!

— Cum cereau să fie serviţi „Ies cosaques” care ocupaseră Parisul la 1814 – dimpreună cu prusacii, fie vorba între noi.). Evident, falsă, fiindcă bistro vine – helas!

— De la bistrouille, cuvânt numind în fran'zeşte un rachiu de proastă calitate, un, să-i zicem: „trăscău”.

Ana, în continuare, profeţeşte: azi-mâine limba oficială în Israel nu are să mai fie nici ebraica, nici engleza – ci rusa.

Eu, răutăcios-de-veacuri, zic în sinea mea: las' să mai asude, învăţând/şi evreii ne-ruşi „limba rusă, cântând”, că noi ne-am săturat de o învăţătură ca aceea, adusă de consângenii lor în ţările din Estul Europei, ocupate. Oare de cine, ocupate?

Iată o întrebare – şi un răspuns.

Marţi 21 octombrie 2003

Au trecut pe aici Nicolae Florescu şi soţia sa, Ileana Corbea. Iar am bârfit literatura română actualmenţială. I-am încredinţat un LD cu Săptămâna Roşie, ediţia 2 octombrie 2003 – pentru Niculiţă. Foarte obosit – din acelaşi motiv: corectarea A. R.

Vineri 24 octombrie 2003 în sfârşit! Am terminat de corectat-montat Arta Refugii. Acum îi fac toaleta finală.

Extrem de obosit.

Ieri, după ce am telefonat la Chişinău, la Iurie Roşea, am trimis un LD cu înregistrarea Săptămânii Roşii.

Sergiu Grosu, rugat de mine să se intereseze de soarta lui Colesnic, mi-a spus că este în Canada. Aşa se explică tăcerea şi inactivitatea sa răsunătoare.

Câteva pricini de iritare:

— S-ar zice că Monică Lovinescu ar regreta că. Regretase, cunos-cându-mă, deci condamnându-mă prin faimosul monicism: „îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”.

Am fost, fulgerător, impresionat – că aşa sânt eu: sentimental, uşor de îmbobinat. Mai ales când am auzit că nu se simte bine, că sănătatea nu-i este înfloritoare. M-a pălit dintr-o dată – după şase ani şi jumătate de la ruptura definitivă – dorul de ei amândoi, amestecat cu cu o crâncenă culpabilitate: vasăzică eu o ţin tot într-o supărare, când îmi vine bine, mă plâng de ei, pun-placa-veche, îi acuz de „păcate vechi” (când? Unde?: au oare în coloanele României literarei, în coloana Adameşteancăi, numita 221 – vai, doar pe internet.), amintesc mereu-mereu prietenia lor, nocivă, cu Liiceanu (să mă fî vizat doar pe mine complicitatea-le vinovată în chestiunea retragerii de pe piaţă şi trimiterea la topit a Culorii curcubeului?) – pe când ei, bieţii. Începusem a mă gândi serios la o modalitate de a repara – tot eu! Cine altul?

— Măgăria lor: le telefonez, le spun că, iată, se apropie aniversarea

Monicăi şi m-am pornit cu felicitările din zori? Sau mai bine le scriu?

Intrasem într-o stare de agitaţie fertilă, îmi spuneam că îmi venise ocazia de a-i spune direct Monicăi – şi lui Virgil, se înţelege, doar una fac ei – că, iată: mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut.

Însă către seară când s-a întors Ana de la lucru şi i-am relatat. Relatarea-starea. Ea m-a întrebat – cu o naturaleţe care m-a azvârlit din şaua cu pricina: „A scris Monica, negru pe alb, ce-mi spui tu că ar fî spus? Unde? Când? Arată-mi ziarul, cartea! Că, acum, îi pare rău că afirmase, în scris, în 1997: „îmi pare rău că l-am cunoscut pe P. G.”?

— Te cred pe cuvânt de onoare, dar ca cineva care am suferit şi eu de trădările ei, de vânzările ei, de anatemele ei, doresc să văz proba-scrisă – unde e?”

Am tăcut. Nu găseam răspuns, pentru că nu exista proba. Pierdusem din vedere „amănuntul: Monica Lovinescu nu aşternuse pe hârtie regretul potrivit căruia, acum, ar regreta.

— Aşa cum aşternuse pe hârtie regretul-prim: îmi pare rău că l-am cunoscut pe P. G. Doar se zicea că ar fî zis.

Adevărat să fie că, acum, Monica Lovinescu regretă vorbele-proaste lansate drept sentinţă – excomunicarea? Dacă da – nu am nici motive să nu cred într-o asemenea posibilitate, nici mijloace de a verifica informaţia şi, la urma urmei, nici cheful: nu este căderea mea. Ci

— Ca să spun aşa – este căderea Domniei Sale. Or Domnia Sa nu mi-a trimis, prin poştă să zicem, măcar un bileţel – care „să rămână între noi”.; nu mi-a dat un telefon în care să-mi comunice recentul regret.

Şi încă o dată Ana avea dreptate: unde, în care număr din revista 22, în care volum din jurnalul publicat la Humanitas scrisese Monica Lovinescu negru pe alb – aşa cum negru pe alb scrisese, în martie (sau februarie?) 1997 – că. Regretă că m-a cunoscut.? Măcar asta şi atâta, fiindcă „binele” pe care mi-1 făcuse urcă, în timp fie şi până în vara anului 1989, când, după ce m-a isterizat şi pe mine cu „complotul Ţepeneag-Breban”, după ce m-a împins să sar în apărarea ei, certân-du-mă cu mulţi din ai mei, m-a vândut, de nu m-am văzut, a încheiat „pacte” căcăcioase cu Ţepeneag, şi-a dat întâlniri „clandestine” cu Breban. Însă Marea Trădare – faţă de mine – a fost după „revoluţie”, când a făcut asociaţii cu Pupăzan, cu Cristovici, cu Berindei, cu Fata Cornii, nu doar „uitându-mă” pe mine, dar dând cuvânt de ordine să nu care cumva să fiu încunoştiinţat. Şi culminând – vorbesc tot de Marea Trădare – cu întâlnirea de la ei de acasă, din februarie 1990, în vederea alcătuirii portofoliului noii edituri Humanitas. Am crezut multă vreme că neconvocarea mea – deşi de săptămâni repetată până la saţiu – s-a datorat tot zăpăcelii legendare – uneori simpatice a Domniei Sale Monica întâia (şi ultima) – însă cu timpul am înţeles: persoana mea, „apucată” (calificativul îi aparţine, cu el m-a „ajutat” să. Nu obţin o rubrică la Europa liberă şi faţă de Noel Bernard şi faţă de Vlad Georgescu şi faţă de Ratesh.) ar fi constituit o piedecă serioasă în realizarea editurii cu pricina şi chiar dacă şi în absenţa mea au propus spre publicare Coloarea curcubeului şi Gherla, în curând (peste trei luni, în timpul mineriadei) avea să le vină confirmarea strălucită a tezei lor, anume că Goma le strică jocurile şi locurile; că este un ceea ce se cheamă: nociv. Iată de ce Monicii nu au scos măcar un mieunat când Liiceanu a trimis la topit cartea de mărturii despre 1977 – tot de Culoarea Curcubeului vorbesc.

Concluzie: Monica Lovinescu nu regretă cu adevărat că spusese-scrisese (în februarie 1997): „îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Pentru că Monica Lovinescu nu şi-a comunicat în scris, tipărit-difuzat regretul al doilea care l-ar anula pe întâiul.

Deci: Monica Lovinescu este o adevărată româncă-de-bază. Ca şi cum nu ar fi fata lui E. Lovinescu; de parcă nu ar fi fost o occidentali-zată, ba chiar o franţuzită de pe când era în România.

Mie nu-mi pare rău că am cunoscut-o. Îmi pare rău că nici acum nu are bărbăţia (!) să-şi recunoască eroarea. In public. Fiindcă în public m-a anatemizat.

Fiindcă tot am atins punctul dureros:

Chiar fără acest zvon (că i-ar părea rău că îi păruse rău.), bănuiala mea din chiar primul moment al citirii condamnării la moarte a mea (am verificat: în 22, numărul din 18-24 februarie 1997), anume că acele cuvinte – le repet: „îmi pare rău că l-am cunoscut pe P. G.” nu îi aparţin; fiindcă, aşa: nu este posibil să aparţină Monicăi Lovinescu. Ea face măgării de intrigantă, de aranjistă, de combina-ţionistă, de amnezistă-zăpăcistă – deci altfel ar fi sunat cuvintele „supărarării” ei. Cuvintele acelea sub care şi-a pus semnătura Doamna Monica Lovinescu (şi nu văd care ar fi eroismul asumării unei asemenea murdării) sunt ale altcuiva, aparţin unei duble-ţoape dupe Dâmboviţa-apă-dulce, alianţă rezultată din încrucişarea porcului cu capra. Fiindcă numai o ţoa'-ţoapă de Bucureşti (dacă nu s-a înţeles, repet: o struţocămilă sub arătare de porcapră: Liiceanu+Adameşteanu) a fost în stare să expectoreze-lătreze-cotcodăceze asemenea oltenism ţigănizat: „îmi pare rău că te-am cunoscut.”, lipsind, pe hârtie, concluziunea: „mânca-ţi-aş.”.

— Un alt motiv de iritare mi-a pricinuit un text publicat în Observator Cultural din 21.10.03, intitulat „Paul Goma blues”, semnat de Dumitru Ungureanu.

Probabil nu mă înşel când spun că semnatarul ar putea fi un prozator care îmi plăcuse mie foarte, acum vreo zece ani. De astă dată nu este vorba de calităţile de prozator ale autorului textului (care pot fi remarcabile), ci despre necalităţile sale de scriitor-publicist.

Întâmplător, D. U. nu-mi este favorabil, nu-mi este defavorabil. Atât că. Persoana mea îi este indiferentă.

Este acea indiferenţă, nepăsare, futuimăsism (are), rezultate din ignoranţă – şi din mândria românească de a nu şti nimic, din a nu „pătrunde” în inima fleacurilor – aceasta constituind marca scriitorului român cotidian; a inginerul sufleticol, cel care nu a murit dimpreună cu realismul socialist, trăieşte, scrie în prezent, doar despre prezent, în perfectă neştire, neinteresându-1 trecutul – o inutilitate, din punctul său de vedere (fiind şi el un structural autocronic).

Ceea ce e mai îngrijorător: ca publicist – chiar dacă o face din an în paşte – D. U. nu lucrează cu instrumentele adecvate unui asemenea demers; cu mijloacele celui care informează, nu doar povesteşte. Am să mă ocup mai pe larg, cândva, de D. U., deocamdată bag de seamă şi la el, cu tristeţe, că „analizând o temă” (eu fiind acea temă), formulează judecăţi abrupte, categorice, fără apel – de pildă: „Goma este antiame-rican”, însă nu pune întrebarea care ar trebui să devină tic mental la un prozator şi publicist: De ce? De unde reiese – că aş fi anti-?

De ce, de pildă, eu, D. U., cred că G. este „antiamerican”?; de ce cred eu, D. U. că „nu are nici o importanţă că G. are sau nu are dreptate”?

— Când interesul este (ar fi, vai, în alt univers decât cel românesc) de a arăta în ce constă „antimericanismul” lui G.; de ce mi se pare mie, D. U., că „nu are nici o importanţă dacă G. (obiectul articolului, nu?) are sau nu are dreptate”.?

A, dacă va răspunde că pe el nu-1 interesează asemenea detalii, că nu se simte obligat să cunoască astfel de fleacuri, atunci riscă să primească replica: „Dacă nu te interesează, iar ca urmare nici nu cunoşti „fleacurile” – de ce vorbeşti despre acele fleacuri? Doar ca să te bagi în vorbă, să te afli în treabă? Nu ar fî mai înţelept – nuanţând: mai puţin-idiot – să te abţii de a-ţi da cu părerea despre fleacurile pe care nu ştii de unde să le iei, necum unde să le pui.?” îmi ziceam, citind atacurile calificativalnice venite dinspre creaturi ca R. Ioanid, G. Andreescu, Shafâr, Reichmann, D. Pavel, M. D. Gheorghiu – că luând eu cunoştinţă de propostele lor, mă fulgerase ne-dorinţă de a le da ripostă; fiindcă aceia nu au intenţia de a angaja un dialog, ci doar de a arunca de după garduri, din prin tufişuri pietre, fructe putrede, balegi îngheţate, calificative expeditive şi idioate ca „antisemit”, „negaţionist”, „postmodernist” (sic-sâc!) – atâta tot, fiindcă suscitaţii nu sunt oameni care să aştepte vreun răspuns, cu atât mai puţin replică, fiind ei structural dintre cei care scuipă de la balcon şi se ascund; din cei care dau-şi-fug.

Şi ce fel de „dialog” poate fî angajat cu un prozator – altfel foarte bun – ca Dumitru Ungureanu (dacă el este cel bănuit de mine, dar cine nu-i bun prozator în România? Chiar şi Iacoban şi Săraru şi V. C. Gheorghiu şi Lăncrănjan – apud Marian Popa, ordonanţa lui E. Barbu). Nici un fel de dialog, fiindcă prozatorul foarte bun Ungureanu, nu a ştiut şi nu ştie (şi se simte: nici nu are dorinţa să afle) ce este acela şi la ce serveşte (dialogul) – el scrie un text publicistic aşa cum şi-a scris proza: în indiferenţa rezultată din ignoranţă cea mai desăvârşită – faţă de. Personajul său.

Pentru D. Ungureanu, în articolul său, eu nu nu exist ca. Persoană, nici ca autor – şi eu, de, totuşi, cărţi – ci ca personaj al prozei sale, despre care autorul poate scrie orice (şi contrariul), fără teamă, fără regrete – fără întrebarea: „Şi dacă Goma a avut – măcar pe sărite – dreptate?”

Sâmbătă 25 octombrie 2003 A dat Dumnezeu şi am terminat Arta Refugii. Duminică 26 octombrie 2003

Ieri mi-a venit Jurnalul Literar pe iulie-august.

Ciudăţenie: aşadar marţea trecută (în 21 octombrie) am fost vizitat de Nicolae Florescu şi de Ileana Corbea. Ştiind că revista nu are fonduri, nu i-am întrebat dacă au mai scos vreun număr după cel de acum un trimestru. A adus el vorba (spunând că a publicat pagini din Jurnal 2003). Totodată s-a scuzat: nu mi-a trimis şi mie numărul, pentru că nu au bani. Or în materie de neavut bani de timbre sânt specialist recunoscut, deci n-am scos o vorbă. La plecare a promis că va face în aşa fel încât să-mi parvină un exemplar.

Se vede că este plecat demultişor de-acas', fiindcă pe banda de hârtie stampila poştei române zice: „15.10.03”. Deci şeful nu a ştiut că subalternii îmi trimiseseră şi mie.

Şi acesta e un foarte bun număr – şi nu doar pentru sfântul motiv că mă publică pe mine (cu Jurnal 2003), nici că există o cronică a Elvirei Iliescu la Basarabia – şi nici pentru că la „Punctul pe i” Titu Popescu, în „Suntem între două scrisori”, după ce vorbeşte de scrisoarea – imens dezamăgită – a lui Eliade ca urmare a, totuşi publicării (evident, trunchiate) a dialogului său cu Păunescu, în 1971, simetri-zează cu scrisoarea lui Iliescu şi „confirmarea de primire” a mea.

Le iau în ordinea paginilor (ah, ce enervante sunt „trimiterile”!

— Cronica Elvirei Iliescu beneficiază de două – deci de. Trei optimi de pagină.): „Uitările Alexandrei Laignel-Lavastine” de Mac Linscott Ricketts; „Silviu Crăciunaş sau privire retrospectivă” de Nicolae Florescu (spre ruşine mea, în afară de numele Crăciunaş nu mai ştiam nimic altceva); „Convenţia de armistiţiu” de Mihai Romniceanu – fragment din cartea ce va apare la editura J. L; texte de şi despre Amăriuţei, o dezbatere iniţiată (sper, pentru că un asemenea „caz” nu a fost „caz”.) pornind de la o scrisoare imaginară a Tiei Peltz adresată tatălui său, I. Peltz.

— Mort cu 12 ani în urmă, iar cu şi mai mulţi, prin 1950, arestat şi condamnat pentru „crimă împotriva umanităţii” de Securitate, ca urmare a denunţului lui I. Călugăru şi a declaraţiilor lui Ury Benador, F. Aderca.; alte texte despre Blaga şi Eliade; un dialog cu Annette Wieviorka, despre „Shoah business”, în fine un text de Radu Negrescu-Suţu în apărarea Nicoletei Franck, atacată de un Mustaţă – pe motive de bătrâneţe şi de apartenenţă la altă etnie.

Înapoi la Peltz: i-am citit Calea Văcăreşti şi Foc în Hanul cu tei târziu, după 1965, volume împrumutate de gazda mea, anticarul Radu Sterescu. Întâmplarea a făcut ca tot atunci să dau cu nasul de Faulkner. Ce poate fi comun între Faulkner şi Peltz? Nimic – pentru alţii, pentru mine însă. Tata încă nu murise, îmi erau proaspete în urechi şi în măruntaie zicerile lui – devenite tânguieli, oiveieli: „Noi, refugiaţii din Basarabia şi din Bucovina suntem ovreii zilelor noastre.”. Deci lumea zugrăvită de Peltz îmi era, nu doar apropiată -ci ca-şi-a-mea, alcătuită din mizerie, nesiguranţă – dar şi din caldă solidaritate („Să ţinem legătura.”); din spaimă de viitor: arestare, deportare; din spaimă de moarte – dar şi din umor; dar şi din curaj; dar şi din frum'seţe. Mă scufundasem în ea până la sprincene -aşa cum, tot pe atunci mă scufundasem în Faulkner – şi nu rezultase nici o contradicţie. Etnică.

Nu ştiam – nici Sterescu, în dubla sa calitate: de anticar şi de fost deţinut politic nu ştia (corect: nu mi-a comunicat şi mie) – despre pătimirile lui Peltz, „agent al Siguranţei”, cum îl zugrăviseră congenerii I. Călugăru, Ury Benador, concurenţi ai săi, dar şi inevitabilul F. Aderca. Corectez: nu „zugrăviseră” (neutru), ci denunţaseră.

Că am amintit de Păunescu, trecerea se face natural, tot „pe bază de denunţ”: ieri am primit de la Luca Piţu o scrisoare şi o tăietură de ziar (Ziua?

— De când?) în care ni se povesteşte, cu chipuri (fotografii), cum i-a demascat Păunescu, de la tribuna Senatului, pe „turnătorii personali” ai săi: Caraion şi Doinaş.

Adevărat, Ziua vorbeşte de. „cine vorbeşte!: Păunescu!”, însă tot nu observă:

Furnizorul Casei Porcuale, ar zice Luca Piţu, altfel-spus a numitului Păunescu, este nu altul decât tovarăşul plotoner Onişoru, el i-a pus graţios senatorului la dispoziţie „documentele” incriminatoare;

Chiar de am admite aiureala de tip Pelin-Jela că cei doi foartemari-poeţi l-ar fî turnarisit pe un căcâcea precum Latrinian Hăulescu

(cu care, nu-i aşa, ei se aflau în concurenţă feroce pentru laurii Poeziei

Române) – întrebarea trebuie să vizeze cu totul altceva, la urma urmelor, dovada că acuzaţia este rezemată pe adevăr: „în ce măsură turnătoria turnătorilor mârşavi i-a cauzat bietului turnat – altfel martir – neamprostului, Scuipatului-la-Gard-Adrian Porculescu-Cântar (trimitere la masculinul femininului 'Cântării.', nu neapărat la ponderalitatea animalei)?”: a fost el dat afară din casă – „i s-a luat casa” (cea dăruită de

Ceauşescu), măcar ca lui Breban în 1971?; a fost interzis de a mai hăuli? De a mai urla? De a mai isteriza stadioane întregi de tineri analfabeţi – întru supraanalfabetizarea cea de toate zilele? De a mai comite vagoanele-cisternele de versuri-publice?

De a publica versurile-intime (în care se plângea, în hexametri, de procesele de divorţ, de condamnările cu. Pensia alimentară)?; a fost trimis la ţară – ca pedeapsă?; măcar la puşcărie – pentru o oră şi un sfert.?

Nu m-aş mira dacă aş auzi azi-mâine că şi ministrul Securităţii Pleşiţă a fost informat de subalternu-şi Onişoru că fusese – cu răutate şi sadism, din gelozie strict scriitoricească!