Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

— Turnat de Goma.

Orice e posibil la Poarta Orientului Etern.

Luni 27 octombrie 2003

Ieri, la Bagdad, un atentat (cu nişte Katiuşe. Confidenţiale) împotriva americanilor şi a colaboratorilor: un hotel bine păzit. Taman acolo fusese găzduit Wolfowitz. El nu a fost atins, s-a ales doar cu spaima (să fiu psihanalizat: oare de ce, văzându-1 pe Wolfovitz tremu-rând ca varga, în timp ce povestea atentatul, îl vedeam pe Hitler, după tentativa de suprimare a lui de la. „Wolfschanze”?), însă alţii – da.

Sânt convins: curajosul răzbelnic Wolfowitz, principalul „aţâţător la război”, ca să folosesc termenul drag neamurilor lui, nu are să mai calce pe un „teatru de luptă”, de-ar şti că nu va mai rămâne „Numărul 2 al Pentagonului”. Ca toţi ceilalţi belicoşi, în frunte cu Bush – cu excepţia lui Powell – neştiind ce-i aceea armată.

Azi un alt atentat, cu automobile kamikaze, împotriva sediului Crucii Roşii. Bilanţ provizoriu: 30 morţi, civili. Teribil.

Şi împotriva Crucii Roşii, care funcţionase şi pe timpul lui Saddam.

Irakienii înşişi sunt sătui de atentate – de la cel împotriva ONU care a pricinuit moartea lui Viera de Melo. Dar ce pot ei face?

Americanii, în inteligenţa lor fără de fruntarii se miră – în stilul lui Pozner de la Tel-Aviv: „De ce, oare, nu iau ei, irakienii, măsuri ca să nu mai existe atentate?” Oare de ce?

Uite de (oare) ce: Americanii „Liberatori” după încheierea (oficială) a războiului au fost extrem de ocupaţi cu furgăsirea petrolului, cu împărţirea prăzii viitoarelor comenzi de reconstruire a ţării, nici prin gând nu le-a trecut să repare reţelele de apă şi de canalizare, de electricitate (tot de ei distruse, cu boambele lor), de distribuire a benzinei cea de toate zilele. În această băltoacă a ignoranţei, a nepăsării, a egoismului sălbatic i-au tras şi pe englezi (care, umblau nişte zvonuri, ar fi ştiut câte ceva despre Irak, de pe când îl colonizaseră – da' de unde! Uitaseră), fiindcă în Sud, la Bassra, în zona britanică nici în ziua de azi nu există apă curentă şi electricitate.

Biata populaţie: îi suportă pe miliţienii irakieni americanizaţi; pe saddamiştii reactivaţi, acum şi pe „străini” – neirakieni, ei ar forma echipele de kamikaze – cu aceeaşi resemnare cu care îl suportaseră pe Saddam. Ce soartă şi pe oamenii de acolo.

Ai zice că sunt români – doar şi fiii Traianului şi ai Decebalei îl suportaseră pe Ceauşescu, până ce trimişii KGB-ului îl – niţel -împuşcaseră. Abia după ce s-au asigurat că Tiranul era oarecum cam mort şi nu mai (prea – sânt mort după relativismele ardeleneşti, mamiţo!) mişcă, s-au adunat de prin şanţuri şi au început să urle că ei vor Rivuluţie! Că ei vor Capul lui Ceau'!

L-au avut – oferit pe tavă de Iliescu-şi-popo'ul.

Marţi 28 octombrie 2003

Comentând tragedia de ieri, de la Bagdad, lumina lumii Bush a pretins că totul este în regulă; că e bine. Când e rău. După el s-a luat

— Surprinzător – Paul Bren (n) er. Numai Powell s-a arătat îngrijorat, admiţând că, într-adevăr, America nu se aştepta la una ca asta.

Una-ca-asta a început a fi sonorizată de Americanii înşişi, atât în manifestaţiile de stradă, cât şi în presă. Una-ca-asta a căpătat un nume

— Vechi, cu sinistră faimă: Vietnam.

Dublă catastrofa ar fi dacă Americanii, speriaţi de propria-le eroare, şi-ar pune, după obiceiu-le strămoşesc, palma-n cur şi ar părăsi Irakul aşa cum abandonaseră Vienamul; în graba mare/cu coada-ntre-picioare.

Doamne-fereşte, nu ar fî fost „mai bine” să-1 fî lăsat pe Saddam să-i saddamească pe irakieni în linişte. „Mai bine” ar fî fost dacă

Americanii s-ar fi apucat de treabă altfel. Adevărat: le-ar fi fost nesfârşit de greu să gândească întâi, abia apoi să acţioneze – cel mai uşor fiindu-le să dea cu boamba, de suuuus, din cer şi atât, fără grijă că vor fi siliţi într-o bună zi să coboare pe pământ, „pe teren” întru consolidare, necum pentru a da seama de crimele comise.

Distrugerea Irakului, a ţării lor i-a supărat foarte pe irakieni; şi jefuirea ei – cu care liberatorii-ocupanţii şi-au început „opera de reconstruire”, vizând doar petrolul (în folosul clanului Bush) şi construcţiile încredinţate lui Cheney, altfel vicepreşedinte al acestei mari |i generoase şi dezinteresate (până în pânzele albe) ţări.

Insă acum, că nu mai poate fi dat înapoi nici timpul, nici faptele, (nici grelele păcate ale negândirismului) catastrofală ar fi hotărârea americanilor de a se retrage din Irak, lăsând în urmă ruine şi haos.

Nu ştiu cum anume îşi freacă mâinile în aşteptare, Iranul (probabil nu mişcă, acum, ştiind că para le va cădea drept în gură, singură), dar perspectiva unui stat islamic alături – un alături înghiţibil – este terifiantă.

Dacă se va adeveri şi acest „punct”, vina o va purta America.

Fiindcă s-a lăsat dusă de nas de banda de neoconservatorii likudnici şi de protejatul-aliat fidel, Israelul.

America şi Israelul au agitat ideea „cruciadei”, ele au dezinformat lumea întreagă (nu chiar, însă cei care nu era de acord cu acest adevăr-bolşevic au fost desemnaţi ca „duşmani-ai-poporului”), în privinţa „armelor de distrugere în masă” deţinute de irakieni; America şi Israelul au minţit cu neruşinare şi fără teamă că vor da seama de înşelătorie, pretinzând că există o legătură strânsă între odiosul Saddam şi atentatul de la 11 septembrie.

Pe scurt: agenţii Mossadului – din echipa de la Casa Albă şi de la Pentagon – ei au dezinformat America, ridiculizând şi reuşind să facă neluabile în seamă informaţiile din sursă CIA, parvenite cu doi ani înainte de atacul de la 11 septembrie în legătură cu terorismul, însă negate-deformate-transformate de. CIA (personală a) lui Rumsfeld.

Pentru ca acum, profitând de zarvă, să legifereze implantarea noilor colonii în Palestina. Iată care era. Castravetele: interesul Israelului şi numai al Israelului, nu pacea în lume.

Joi 30 octombrie 2003

Ieri nu am notat – am dormit. Eh, somnul, ce medicament, ce balsam, ce consolare pentru bolnavii, neconsolaţii de noi. Eram eu de ani de zile obosit, însă probabil nu prea-prea – a trebuit să corectez textele rezultate din scanerizare, ca să realizez ce este o adevărată oboseală.

Vineri 31 octombrie 2003

Numărul din 30 oct. – 5 nov 2003 din Le Nouvel Observateur publică fragmente din eseul „La Prison juive” de Jean Daniel -deasemeni replicile date de Alain Finkielkraut (se putea să lipsească tocmai el?), de Theo Klein, de marele-rabin Sirat şi de istoricul israelian Idith Zertal – o femeie, însă cum nu există feminin pentru „istoric”.

— Cum ar suna de pildă: „istorica Zoe Petre.”? Bine ar suna!

Iară şi iară: Jean Daniel „perseverează în eroare”, carevasăzică în. Antisemitism – am să produc aici câteva citate (să-mi fie iertată traducerea, nu totdeauna respectând canoanele Bibliei ortodoxe): „Ideea că evreii putuseră să-şi impună un destin carceral şi că ar fî propus o imposibilă grandoare umanităţii [întregi] mi-a venit într-o zi, la Ierusalim. Discutam cu un dominican, dealtfel sionist [!] şi cu un profesor israelian, pacifist. Eram în anul 2000. Ei se întorseseră din Gaza tulburaţi, răvăşiţi de ceea ce văzuseră din nefericirile palestinienilor, însă adăugau că indignata lor compasiune fusese anihilată, la întoarcere, de un atentat kamikaze [palestinian]. Cum, oare, şi unii şi alţii puteau uita ceea ce îşi făceau [pricinuiau, provocau] unii altora? Profesorul evreu a citat cuvintele Goldei Meir: „„Noi vă vom ierta poate într-o bună zi de a ne fi ucis copiii, însă nu vă vom ierta niciodată pentru că ne-aţi pus în situaţia de a ucide copiii voştri.” [.]- ce umanistă, parol! Se vede că e născută la Kiev.

„Iată-ne, deci, după scandaloasa încercare a Shoah-ului în pateticele convulsiuni israelo-palestiniene. Filosoful evreu Martin Buber amintea că „nu va exista legitimitate pentru Statul evreu [hebreuJ decât în măsura în care acesta [statul] va fi acceptat de către toţi vecinii”. Iar Simone Weil spunea despre cuceriri [ocupări de teritorii -n. M.]: „Niciuna nu este acceptabilă [admisă] în afara celei care permite colonilor să facă [să fie] una cu indigenii”. Insă, condamnat la agresiune prin 'refuzul arab', cum ar fî putut acest mic stat să se facă acceptat fără a se impune prin forţa armelor? Aceasta era capcana. Rămânând credincioşi Legământului care preconiza întoarcerea în Sion, ei [evreii] deveneau necredincioşi injoncţiunii de a nu fî decât preoţi şi martori.

„Aceste contradicţii (.) mi-au inspirat sentimentul, dintrodată limpede, evident: evreii se închiseseră ei înşişi într-o adevărată închisoare – pe care o iubeau cu pasiune. La urma urmelor, vedeau în această închidere a poporului ales servitutea şi grandoarea condiţiei evreului. (.) închisoarea putea avea arhitecturi varii, însă evreii constatau, în disperarea lor jubilatorie, că de fiecare dată când încercau să scape, o forţă îi prindea din urmă, îi întorcea ca să-i pedepsească, să-i rescufunde în mândrie şi în nefericire, la condiţia carcerală. (.) „De ce acest comportament? Cred că am găsit răspuns atunci când m-am izbit de conceptele fondatoarea ale Alegerii şi ale Legământului în primele capitole ale Bibliei ebraice [Vechiul Testament – n.m.]. În această iluminare premonitorie mi-am spus că umanitatea întreagă va fî, într-o bună zi, poftită să se alăture evreilor – în închisoare. Şi că nu vor fî mai fericiţi (.).

„Iudaismul a inventat [Dumne] zeul unic. Pornind de la cuvântul său, de la Revelaţiile Sale a fost răspândită învăţătura după care omul se condamnă fugind de [îndeplinirea] poruncilor legate de Alegere, de Legământ şi de înrădăcinarea într-un pământ iudaizat [„. A l'enraci-nement dans une terre judaisee”]. Nu numai că Dumnezeu dăruieşte evreilor un pământ deja locuit de o seminţie care Lui, în principiu, îi este tot atât de dragă ca toate celelalte, dar El a impus noilor veniţi obligaţia de a lupta împotriva băştinaşilor; şi îi condamnă la un comportament exemplar, adică de a nu se închina zeilor cananeeni şi de a nu uita Tora şi cele Zece Porunci. (.) Nu este acesta un paradox: să ceri unui popor să fie 'exemplar', ştiind că exemplaritatea nu poate fi decât un privilegiu [dumnejzeesc? Pe de altă parte, nu rămâne o contradicţie cruntă între faptul de a dărui lui Israel un pământ confiscat altora [băştinaşilor] şi în acelaşi timp să-i ceri respectarea strictă a unei. Sfinţenii naţionale?

„O ţară, ^ o naţiune, un popor, un stat – toate clădite pe o Carte. Şi ce Carte! Întâia oară când l-am întâlnit pe Ben Gurion, cum el îmi vorbea de Spinoza, (.) l-am întrebat dacă crede în Dumnezeu, întrebarea nu 1-a şocat, ba chiar mi-a răspuns că ea [întrebarea] nu este 'israeliană'. Pentru el, unul dintre fondatorii Statului evreu, prim-ministru în momentul în care-i puneam întrebarea, era suficient 'să crezi în Carte'. O avea pe masă, Cartea. Spunea că se serveşte de ea în toate împrejurările. Se putea, deci, separa religia de Revelaţie? Cum să acorzi o asemenea importanţă unui text dacă nimic transcendent nu îl justifică? Ben Gurion a răspuns că nu era vorba de a refuza transcendenţa dintr-un text, ci de a evita de a o defini. Oricum, există o Carte conţinând principiul de căpătâi al umanului şi al lumii – asta era suficient pentru a fonda un stat şi un destin.

(.) „Cartea conţine istoria omenească, cu violenţele, cu crimele, cu războaiele ei. Povestiri [istorii] în care poporul ales se vede obligat, pentru a supravieţui ca instrument al voinţei divine, să administreze duşmanilor săi – cu ajutorul lui Dumnezeu – cele mai crunte pedepse. Cele zece plăgi ale Egiptului să fie opera unor eroi şi sfinţi? Când Israel previne o agresiune, atacând, câştigând războiul, ocupând teritorii, pentru a preveni o altă agresiune apoi refuză restituirea acestora, invocând Biblia şi faptul că în Carte acele teritorii se numesc: Iudeea şi Samaria – ceea ce este adevărat – însă în acest caz cum se comportă Statul Evreu? Ca oricare alt stat? [.] Aici se află problema Răului. A Violenţei. Dacă există probleme pe care un popor ales trebuie să le rezolve, nu sunt oare chiar acestea?

„Născut în scopul de a o termina odată pentru totdeauna cu antisemitismul creştin, Statul Israel s-a dezvoltat, alimentând un nou antisemitism: cel arab. Puternice organizaţii evreeşti, intelectuali stimabili s-au grăbit să decreteze că este vorba de resurgenţa aceluiaşi fenomen – pe un teren diferit. Concluzie gravă. Infideli mesajului Auschwitz-ului, ei nu fac distincţie între barbaria căreia i-au fost victime, doar pentru că se născuseră şi existau [ca evrei] şi suferinţele îndurate din pricina a ceea ce fac ei, liberi şi suverani. Pentru prima oară în două mii de ani, israelienii sunt stăpâni pe destinul lor naţional, ei se află acum în a face – şi nu în a fi. Or, iată că mulţi dintre ei, orbiţi pe veci de fatalitatea Răului, se dovedesc neînstare de a face distincţie între dezastrele suferite la Auschwitz şi războaiele pe care le poartă cu înamicii lor, în Israel. [.] „Aproape toate problemele care privesc supravieţuirea Statului Israel se învârtesc în jurul folosirii violenţei, a justificării, a dozajului, a urmărilor sale. Ni se va atrage atenţia că acestea sunt afacerile fiecărui stat – mai ales tânăr. Adevărat. Se mai poate avansa teza potrivit căreia toate ţările 'revoluţionare' trebuie să-şi pună problemele scopului şi ale mijloacelor, ale trădării principiilor de prezervarea a existenţei sau a libertăţii refuzate inamicilor libertăţii. Însă, pe de o parte, ceea ce nu admitem pentru statele care se definesc 'revoluţionare ' de ce am admite pentru Israel? Pe de alta, în măsura în care acest stat pretinde – în mod discutabil regăsirea patriei pierdute acum două mii de ani, dar şi înrădăcinarea în ţara Bibliei, pentru a continua să poarte mărturia mesajului biblic – în acest caz suntem în drept de a fi mai exigenţi cu el [statul] decât pare a fi el, cu el însuşi. După cum spune Pierre Vidal-Naquet: „Paradoxul Israelului: este totodată realizarea visului de normalizare – având, în fine, ca alţii: grăniceri, închisori şi judecători care vor umple acele închisori – şi întruparea unui foarte vechi mesianism care tinde să creeze o cetate dreaptă. Eu însumi simt ceva din acest vis şi, pentru a da un exemplu clar: un torţionar israelian [.] mă indignează mult mai mult decât un torţionar francez”.

„ (. ) Ca să ştim ce este un stat, să recitim paginile lui Hegel: un stat este un monstru rece care nu are aliaţi şi are doar interese. Acesta este un stat ca altele. Israel nu poate, în acelaşi timp, cere să fie tratat, aici, ca toate ţările aflate în război, (.) iar dincolo, în mod diferit de toate celelalte ţări [.].” „Nu înţelegem Israelul dacă nu măsurăm în ce măsură victoria din 1967 i-a îmbătat [turmentat, zăpăcit] pe evrei în totalitatea lor. Evreii cei mai laici, mai puţin tradiţionalişti, cei mai ingnoranţi ai culturii lor, 'deiudaizaţW, cum îi desemna Raymond Aron, au început a fi interesaţi, chiar pasionaţi de/pentru chestiunea evreiască. Victoria israeliană a intensificat legăturile Noului Ierusalim cu diaspora şi a făcut să reînvie iudaismul în mediile 'deiudaizate' – sau 'asimilate'. Fiecare israelian s-a dovedit a fi, de atunci, preţios ca soldat, nu doar ca martor; ca un combatant, nu doar ca un mesager.

„L'avenement d'Israel (în sensul de venire pe pământ, coborâre, ca Mesia) a devenit de atunci: [şi a provocat o] ruptură. Fiindcă se substituie lui Mesia însuşi. Nu este recunoscut ca atare: evreii din întreaga lume nu dau fuga [să fie martori la minune]. Dar el (l'avenement] devine scut – atât împotriva ostilităţii seculare, cât şi împotriva agresivităţii înconjurătoare. Face mai puţin vie antica speranţă şi mai puţin necesară aşteptarea. Dacă el împiedecă înrădăcinarea în alte părţi: mai puţin pentru a rămâne disponibil pentru Ierusalimul universal sau ceresc, cât pentru a apăra acest Ierusalim: pământesc, recucerit şi ameninţat. Evreii nu mai trăiesc în speranţa şi în credinţa învinşilor, ci în teama şi în tremurai de spaimă al învingătorilor, începând din momentul în care nu mai există „la anul – la Ierusalim” fiindcă este: „astăzi – la Ierusalim”, virtutea speranţei trece pe al doilea plan în raport cu virtuţile tradiţionale. Evreii se află în-constracţie – deci în-război. Cu atât mai vârtos, cu cât, după Ben Gurion: „ei (evreii) nu-şi pot permite să piardă un război” „Dar pot ei să poarte orice fel de război, fie acela defensiv – şi pentru cât timp? Dăruit Israelului, pământul rămâne totuşi, proprietatea lui Dumnezeu şi poporal nu se poate considera la el (acasă), decât dacă îl primeşte în permanenţă ca pe un dar: „Ţara (pământul) este al Meu, voi vă aflaţi la Mine, ca emigraţi (pribegi) şi ca oaspeţi” Dacă darul este definitiv, posesia efectivă a lui este condiţionată: Deuteronomul, în termenii cei mai duri cu putinţă prezice poporului lui Israel că va fi alungat de pe acest pământ, dacă nu respectă Legământul (Alianţa). Aici este de căutat crudul capriciu al unui Dumnezeu care încredinţează poporului său un pământ a cărui apărare implică, fără îndoială, credinţă Alianţei, însă o trădare a Alegerii şi a celor Zece Porunci. [.] „Este insuportabil faptul că nu putem, azi, vorbi de Ierusalim cum vorbim despre Cordova şi despre Amsterdam. Dacă există un oraş în care inspiraţia oamenilor şi mizericordia divină ar fi putut să se întâlnească, pentru a face să strălucească, fie şi o flăcăruie de speranţă, pentru a a face să domnească asupra cetăţii pacea între cetăţenii de bunăvoinţă, ca să prefacă sabia în plug şi ura în fraternitate), ar fi putut să fie acel loc ales, sfânt, unde toate dovezile Alianţei sunt reunite. Cum să accepţi că Ierusalimul nu este acea catedrală în care săracii, persecutaţii şi păcătoşii ar găsi adăpost graţie unui drept de azil pe care nimeni nu l-ar putea revoca şi unde nici o armată nu ar avea dreptul să pătrundă? Faptul că se pot duce lupte în Ierusalim mi s-a arătat, de cum am învăţat istoria regatului franc şi a cruciadelor, ca o desanctifâcare, o păgânizare a unui loc rămas magic în mod miraculos şi care oferea [expunea, arăta] – niciodată cicatrizate – toate rănile lumii.

„însă când, în 1967, a avut loc reunificarea oraşului, evreii au început să creadă într-o misiune reîncredinţată de Dumnezeu poporului ales pentru a face să fie respectată pacea, toleranţa şi. Cine ştie, chiar dragostea. Pe scurt, să fie uitat Canaanul.

„Azi această iluzie apare ca o absurditate nesfârşită. Oricum, dacă aş fi dorit o probă suplimentară a capriciului cu care Dumnezeu trata poporul Său (sau popoarele Sale), sau de masochismul cu care înseşi popoarele inventaseră această cetate de trei ori sfântă – este evident: Ierusalimul mi-a furnizat-o.

„Ne aflăm în inexcuzabil, în ireparabil, şi în impensabil. Inventatorii Dumnezeului unic şi a cererii Lui de dragoste necontrolată, monoteiştii care au imaginat sensul Istoriei [.] au prefăcut Oraşul Lumină într-o oarecare cetate grecească unde se desfăşoară lupte între atrizi orbi, pe întuneric. Trebuie să ai sufletul bine ancorat în trup, pentru a rezista acestei ofense la adresa raţiunii şi a compasiunii. [.] „Iar când aflu că fanatici palestinieni trag asupra evreilor în rugăciune şi că un israelian fanatic ucide palestinieni prosternaţi în faţa mormântului lui Avram, atunci îmi spun că închisoarea evreiască a devenit a tuturor.”

Nu găsesc necesar să reproduc „replicile”. Singura intervenţie rezonabilă, normală este a istoricului Idith Zertal de la Universitatea de la Ierusalim – din care extrag doar: „Am putea spune că „la prison juive” este doar o metaforă, însă ea încarnează, azi construcţia faimosului Zid [al Ierusalimului] care distruge totul în jur: oamenii, natura, spaţiul, viaţa şi care nu va da securitate Israelului, ci riscă de a-1 închide şi mai mult – întoarcere tragică în ghetto”; „Ah, ce fruct otrăvit, aceşti coloni care guvernează, azi, Israelul! Nu noi am cucerit aceste teritorii – teritoriile ne-au ocupat, cucerit”; „Mi-a plăcut paradoxul lui Jean Daniel: „Pentru un necredincios, eu sunt unul foarte religios.”„

Vineri 31 octombrie 2003 în această toamnă urâţitoare, deprimantă, duşmănoasă eseul lui Jean Daniel publicat fragmentar în L. N. O. mi-a adus o rază de lumină şi o adiere de consolare:

Nu sânt singurul care spune lucruri aspre – şi drepte! Clamez eu, ca să nu rămână vreo îndoială – despre evrei şi despre Israel, ultima oară în Basarabia, în Săptămâna Roşie, în jurnal.

Atât că între noi, „spuitorii” există o deosebire de esenţă: Jean Daniel este evreu – eu ba. Iar deosebirea poate fi percepută diferit -şi contradictoriu: eu ca „antisemit”, el ca „trădător” (or, ca şi la bolşevici, trădătorul este mai periculos decât un „duşman” simplu), în acelaşi timp, un evreu are autorizaţie (de la evrei.) să vorbească „şi despre lipsuri”, vorba campionului obiectivismului-socialist S. Damian – fiindcă el se exprimă, nu-i aşa, în cunoştinţă de cauză, dinăuntru; or un goi este, prin natură străin, citeşte: ostil; deci goi-ul urmăreşte, nu îndreptarea evreului, ci moartea lui!

Sânt mulţumit de muncă – la starea ochilor mei, descifrarea unui text ca cel al lui Jean Daniel, tipărit cu literă măruntă este o tortură; şi o performanţă. Totodată mă bucur (sic), fiindcă, obosit fiind, temător de lectura unor texte puchinoase, nu am trecut în jurnal un dialog extrem de interesant, publicat de Telerama ultimul număr, dintre scriitorul israelian, romancier, eseist, David Grossmann născut la Ierusalim în 1954 (am mai vorbit despre el, elogios) şi Camille Mansour, politolog palestinian, născut la Haiffa în 1945, crescut în exil în Franţa. „Convorbirea” lor, construită pe falsuri istorice, de o parte şi de alta (dar, vorba unui cuscru: „dusă pe un ton de civilitate şi de perfectă bună-credinţă”.) a devenit inutilă după eseul lui Jean Daniel – acesta interpretând, alternativ, simultan, ambele tabere – şi, desigur, cu mai multă strălucire.

Pentru a multa oară îmi exprim regretul că Raymond Aron nu mai este în viaţă – ar fi fost de cel mai mare interes opinia sa despre situaţia actuală din Palestina.

NOIEMBRIE

Sâmbătă 1 noiembrie 2003 încep luna sub cele mai rele auspicii. Iată ce i-am scris Ancăi Haţiegan:

Paris, 1 noiembrie 2003 Anca Haţiegan, Bucuria de a fi primit – în sfârşit!

— Veşti dinspre Cluj a fost, nu întunecată, ci murdărită, năclăită, bulibăşită de „aspectul” (cunoscându-1 pe Goiciu, ştiţi că el voia să spună: „halul”) revistei fostă Echinox. Evident, vorbesc de numărul recent, 1,2,3/2003.

Accept că, nefiind masochist, nu am găsit motive de jubilaţiune privind (şi nu citind – am să revin) extemporalul despre cartea mea, Basarabia. Deducând ce anume „conţine” (altă trimitere la clasicul Goiciu), am înţeles scenariul: Dom' Profesor – cel care aproape vă zmulsese exemplarul Basarabiei din mână – ca să-1 citească!; cu ochii săi, personali!

— Nu a avut timp să o facă (ce ştim noi cât de copleşiţi de treburi înalt-culturale sunt dascălii ghe la Cluj, mai ales când sunt şi scriitori), aşa că a rezolvat problemul româneşte: a încredinţat (nu, ci: pasat.) cartea unui elev -premiant, altfel; dacă nu a citit el însuşi mai mult de două pagini (hai: cinci), va avea ocazia să-i afle „conţinutul” – nu mai scăpăm de bibliografia românului, fie el şi poet universitariot: Goiciu şi de Brucan – din rezumatul şcolerului diliginte.

Şi aşa a fost!

Acum că am indicat sursa nemulţumirii personale, trec la cea generală – nu întru totul, fiindcă vizează şi textul Ancăi Haţiegan:

Pe aici, pe unde mă învârtesc-supravieţuiesc multe (şi urâte) am văzut la viaţa mea. Chiar şi „grafici” de publicaţii confidenţiale (ni se introduc în cutiile poştale). Însă o „grafică” mai murdară, mai năclăită, mai proastă, mai respingătoare, mai dezgustătoare, mai sabotoare a textului (revista fiind, vrea, nu vrea genialul „conceptor grafic”, în primul rând destinată textelor-de-citit, abia în al şaişpelea rând „contemplării operei grafice”) – nu am întâlnit!

Drept care îi invit pe cei care fac revista Echinox să ia în mână ultima-le ispravă, să o privească (prima pagină, prezentarea, firma: o primă-pagină care nu spune nimic – un record în materie de comunicare!); apoi sigla revistei: păduchioasă, ilizibilă, urâtă; să încerce echinoxilioţii cluj eşti să desluşească ce stă scris (totuşi, scris.) la mijlocul coloanei a Ii-a din pagina 3; să încerce să pătrundă raţiunea prezenţei balegii grafice de la pagina 7; cât despre paginile 8-9, apoi 10-11, 12-13, dacă ele/ei le găsesc lizibile, ba chiar frumoase ba chiar ultra-moderne (tendance.) – atunci să şi le prindă cu pioneze pe perete, să le aibă în faţă, mereu, ca să nu mai aibă somn normal măcar un trimestru.