Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Germanii – ei, da: sunt, de peste jumătate de secol, „poporul vinovat-care-plăteşte-şi-va-mai-plăti”. Fără termen.

Dealtfel singurul. Alţi Mari Vinovaţi – doar în pragul secolului al XX-lea: Austro-Ungurii, Turcii, Ruşii – nu; aceştia au plătit doar prin amputări teritoriale crimele lor, întinse pe secole şi secole.

Cât despre americani.

„Cine să-i judece pre ei, într-un Niirnberg II fascist?” – m-am (auto) citat din Săptămâna Roşie.

Intervenţia generalului cu pricina mi se arată cu cea/cele ale lui Liiceanu, Manolescu, Tudoran de acum câţiva ani: acest contemporan Moş Teacă neamţ a ieşit în faţă şi a. raportat – fără a cunoaşte bine-bine, temeinic subiectul discursului.

Nu mă pot lăuda că aş fi insul care vorbeşte în perfectă cunoştinţă de cauză despre evrei. Însă eu mi-am asumat riscul de a deschide gura despre ceva-despre-care-se-tace (ca în catolicismul Inchiziţiei, ca în comunismul Marii Terori), ştiind: orice, oricât de adevărat ar fi ce voi spune/scrie, oricât de verificabile mi-ar fi informaţiile pe care mă reazem, nu am nici o şansă de a „câştiga” în faţa evreului rezumator, simplificator, falsificator-de-citate, acuzator, terorist care, fără scrupule, mă va întrerupe, va vorbi despre altceva şi va încerca să-mi închidă gura cu: „Eşti antisemit!”, exact după tiparul metodei securis-te de pretutindeni (oare de ce? Mă întreb eu, retoric, însă nefiind eu chiar atât de „antisemit” cum pretind şi ne-semiţi ca Totok, D. Pavel, G. Andreescu, Laszlo A., nu-mi duc gândul până la capăt – de frică.), care încerca să mă anihileze, nege prin: „Eşti duşman!”.

Cu atât mai destinat „înfrângerii-prin-închiderea-gurii”, cu cât vor fi destui dintre cei care gândesc ca mine – dar nu vorbesc despre „asta”, nici să-i tai! După principiul exprimat de altfel simpaticul Alexandru George: „Ce, eram prost să scriu împotriva lui Ceauşescu?” (iată de ce n-are ursul coadă, iată pentru de ce eram eu „prostul-inocent”, după cum mă numise: fiindcă. Scrisesem – îţi dai seama ce curaj pe capul meu?

— Împotriva Ceauşescului!); cu cât vor fi destui dintre cei care gândesc şi ei ca mine (eu pretind: „normal”), dar iau cuvântul şi mă combat, mă înfierează, mă pun la zidul „antisemitismului” – exact aşa cum mă puseseră la zidul anticomunismului, apoi la cel al antiromâ-nismului; iar eu nu mă voi mira când voi constata, nu doar că metodele şi vocabularul acuzaţiei este identic, dar că persoanele care trec din om în om, dând indicaţii preţioase (şoptite – şi încărcate de ameninţări în caz că cei lămuriţi nu vor da-dovadă.) sunt aceleaşi.

Am spus „evreul”, la singular? Trebuia să-1 folosesc la plural, fiindcă nu cred că există comunitate mai fulgerător-total-mobilizabilă la un semnal, întru apărarea unui punct de vedere oricât de absurd, oricât de neadevărat, oricât de imoral ar fi acela.

Exemplul cel mai orbitor al unui asemenea punct de vedere: sionismul, în privinţa mijloacelor şi a „justificării” revenirii evreilor în patria şi a lor.

Anexă la însemnarea de mai sus: în numărul 30 sept. – 6 octombrie 2003 al revistei 22 i se ia un interviu lui Edgar Reichman.

Deşi mijloacele sale intelectuale sunt mai mult decât modeste decât pretind Ţepeneag, Breban, Adameşteanu, Marta Petreu, interesaţi pretinzând contrariul, şi Ed. Reichman are un talent remarcabil de a-1 îmbobina pe interlocutorul inocent, cel care nu ştie – sau nu îndrăzneşte să pună contra-întrebări, să corijeze afirmaţiile greşite – în care caz devine complice (aici, semnând Răzvan Brăileanu, nume sunând fals, făcut), şi, prin el, pe cititor. Cel care, ori ştie adevărul-adevărat despre „problemă” – dar tace chitic, de ce să-şi aprindă paie-n cap? Fiind el fiul lui tată-său, nepotul bunicului său, urmaşul strămoşilor înţelepţi, care plecau capul ca să nu li-1 taie sabia – ori habar nu are de nimic din „obsedantul deceniu” – în fapt: terifianta jumătate de veac de comunism – şi nu are nici cea mai mică dorinţă de a afla.

„Problema” fiind deocamdată asta:

Ed. Reichman, ca evreu, în comunism, a dus-o binişor, să nu-1 supere pe Dumnezeu – chiar dacă nu dă informaţii despre membrii familiei sale, ca să ştim ce meserie, ce funcţii au avut (aici, în revista 22, însă în Enciclopedia exilului românesc de Florin Manolescu: da, şi voi confrunta alegaţiile sale din 22 – cu informaţiile din E. E. R, aşezate între bare: /-/, precum şi cu opiniile mele – între croşete: [-].). Înţelegem că, după ce au pus un hotărâtor umăr la bolşevizarea-rusificarea României, părinţii s-au stabilit în Franţa, în iunie 1950. El, în vârstă de 21 ani (e născut în 1929), a rămas în România, nu pentru că nu ar fi putut pleca şi el, ci pentru că – citez: „Până la 20-21 ani eram fascinat de aceste aventuri [ale comuniştilor ilegalişti, trimişi în Occident pentru a culege informaţii şi a fi agenţi de influenţă – n.m.], mai ales că şi eu pe vremea aceea aveam angajamente la extrema stângă [care „extremă stângă” în RPR, în anii aceia?], fiind un fost membru al UTC (Uniunea Tineretului Comunist) – [inexact, deşi era aceeaşi marfa, purta altă etichetă: UTM, Uniunea Tineretului Muncitor – n.m.] şi al UTP (Uniunea Tineretului Comunist) [?]. Fanatizat de propaganda mincinoasă a acestor organizaţii”, continuă Ed. Reichman, „în momentul în care părinţii mei au plecat în Franţa – când încă se mai putea încă pleca – eu aveam vârsta de 20 ani şi am hotărât să rămân în România, ca să construiesc un 'viitor măreţ'. Bineînţeles că imediat am văzut care este adevărata faţă a acestei minciuni, mai ales după moartea lui Stalin, după teroare definitivă a 'obsedantului deceniu' [sic], lucrurile au început să-mi devină clare în minte, precum şi în mintea lui Saşa [Muşat, personaj la care am să revin – n.m. P. G.], care şi-a dat seama ce tâmpenie a făcut întorcân-du-se în România”. (.) „începând din 1957, luna septembrie/după E. E. R: în octombrie, amănunt cronologic având mare importanţă atunci/, când am ajuns la Paris.” – sare Ed. Reichman peste ani – şi peste probleme – nu-i nimic, mă întorc eu la datele bibliografice furnizate de el însuşi, fâgurând în fruntea interviului – citez: „Născut la 4 august 1929, în Galaţi, judeţului Covurlui, Edgar Reichman se refugiază cu familia la Bucureşti, în iulie 1940, în urma invadării Basarabiei de către URSS” [ce legătură poate fî între un locuitor al Galaţiului – evreu, deci doritor să treacă în Basarabia – şi „invadarea Basarabiei de către URSS”? Galaţiul nu este în Basarabia, pentru ca familia Reichman să se. „refugieze” la Bucureşti; doar dacă membrii familiei sale vor fî luat parte la tulburările sângeroase din acel oraş, din Săptămâna Roşie, 28 iunie-4 iulie 1944, pe de o parte atacându-i pe adevăraţii refugiaţi ce reuşiseră să treacă Prutul din Basarabia cedată; pe de alta atacându-i pe grănicerii care nu îngădu-iseră trecerea în forţă – şi în coloană!

— Pe la Reni, a sutelor (miilor) de evrei care ţineau morţiş să meargă în Basarabia ocupată de sovietici, să construiască ei, acolo, cea mai liberă dintre societăţi – cu drapele roşii, cu pancarte ponegrind România şi Armata Română, pe de alta slăvindu-1 pe Stalin şi Armata lui Roşie. Acesta era „refugiul din Galaţi în Bucureşti”. /Varianta din E. E. R. vezi-o mai departe/. Fiindcă tot ne-am oprit la Galaţi:

Nu ştiu ce vârstă va fi avut atunci, în timpul „evenimentelor” de la Galaţi Gh. Ursu, cel ucis în anchetă la Rahova, în anii '80, însă, după mai multe informaţii, „imediat după 23 august” el, june comunist, ar fi fost un feroce activist la Galaţi – chiar bătăuş, din categoria strămoşilor minerilor lui Iliescu din 1990. Dacă este adevărat, am dreptul să mă întreb dacă nu participase şi el la „evenimentele din iunie 1940”, cunoscut fiind faptul că în tulburările de atunci au fost amestecaţi adolescenţi, chiar copii – am vorbit de Gh. Ursu. Mai adaug: profitorul fără ruşine fiu al nenorocitului tată a acordat premiul „Fundaţiei Gh. Ursu” lui. Andrei Cornea! Aşa umblă vorba. Iar dacă nu e doar o vorbă-umblată, mă întreb cu naivitatea-mi de căpătâi: Pentru care mari-merite? Au oare a fost şi A. Cornea ucis în bătaie la Securitatea din Calea Rahovei? Bine, nu. Atunci? A scris şi el un jurnal-intim din care securiştii nu înţeleseseră nimic, de aceea îl bătuseră pe diarist: să spună el, să dea el „codul” – care nu exista? Nu. Să fi trecut şi A. Cornea măcar o jumătate de ceas prin labele securiştilor („antisemiţi, antisio-nişti”) – şi nu ai „agenţilor de poliţie”, cum îi alinta chiar el cu limba lui, la o emisiune a lui I. Sava, în care venise vorba şi de Jurnalul meu?

/în E. E. R.

— Alimentată cu informaţii de însuşi Ed. Reichman – stă scris, după „născut la Galaţi în 1929”: „Tatăl: Aron Hermanoff, fiu al unui viticultor evreu din Cadrilater. Mama: Clara, născută Weinrauch. În 1941 se mută cu familia în Bucureşti”/.

Deci, nu a fost „refugiu, în iulie 1940, în urma invadării Basarabiei” – ci. „mutare, în 1941” (sublinierile mele şi trimtere la anecdotele cu Radio Erevan). Care va fi interesul lui Ed. Reichman de a minţi astfel? Sau nici nu-şi dă seama că minte? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă cu nici atunci când încearcă să spună adevărul nu îl spune – fiindcă nu-şi dă seama ce este acela adevăr.

Mai departe: [Ed. R.] „Se înscrie la Facultatea de Psihologie şi Pedagogie a Universităţii din capitală [să fie vorba de „Sorbonica” la care mi-am încercat şi eu norocul, în 1964, însă nu mi s-au acceptat, în vederea înscrierii, actele.?], dar este exmatriculat în 1952, pentru 'origine socială nesănătoasă'„ (subl. În text), [care „origine socială nesănătoasă” la o familie de evrei, în România acelor ani?

— Care nici măcar nu erau consideraţi sionişti? Deci: în 1952 este exmatriculat şi nici măcar atunci nu realizează „minciuna” regimului – noi îi spunem: caracterul criminal – aşteaptă să moară Stalin, în 1953, pentru ca să-şi dea seama de „eroare”.]. „în 1955 absolvă Institutul Pedagogic Superior, secţia Istorie şi Română, iar în 1957 [septembrie, după cum indică însuşi, în text] reuşeşte să li se alăture părinţilor săi, stabiliţi la Paris, încă din iunie 1950.”

Mai departe nota biografică nu prezintă interes, dă informaţii despre perioada franceză în care nu răzbate nici un cuvânt despre zbaterile sale (vizibile), de evreu comunist, pentru a promova literatura unui jandarm, notoriu securist ca Eugen Barbu – de a-i găsi un editor francez, fiindcă de „cronicile” ditirambice se ocupa el însuşi.

Joi 6 noiembrie 2003

Deprimat, descurajat. Şi obosit. Nimic nu se leagă.

L. N. O. de azi plin de texte foarte bune, însă prea obosit ca să le copiez. Poate că mâine.

Continuu cu Ed. Reichman din 22 – care urmează astfel: „începând din 1957, luna septembrie, când am ajuns la Paris, am început să scriu zeci şi zeci de pagini despre experienţa mea concen-traţionară (subl. Mea) şi despre decepţia pe care am suferit-o din cauza devierii monstruoase (re-subl. Mea) a frumoaselor idealuri de stânga.” [care va fi fost „experienţa concentraţionară” a lui şi a familiei lui? Care „decepţie”? Care „deviere”?

— Ale lui Ed. Reichman, tânăr comunist şi informator voluntar al Securităţii?] (.) „Aşa-zisul comunism din România care era un fel de nazism roşu [aşa!], însă cu pretenţii internaţionaliste, a căpătat imediat o culoare verde, naţionalistă de extremă dreaptă, când s-au împăcat noii stăpâni, naţional-comuniştii din România, cu legionarii” [cât de „imediat”, raportat la care dată căpătase „nazismul roşu” „culoare verde”? El a „plecat din România în modul cel mai legal posibil, datorită unui paşaport cumpărat (.) cu vreo 10.000 dolari (.), în 1957”, deci în plină represiune bolşevică a post-revoluţiei maghiare, de unde scoate „culoarea verde”?

— A, da: din burtă]. „Această alunecare treptată către un naţionalism feroce nu are nimic de a face cu patriotismul dumitale, ca român neaoş, cu patriotismul meu ca român francez de origine evreiască”, încearcă – şi reuşeşte!

— Ed. Reichman să-1 implice pe interlocutor – ziaristul de la Brăila.

Încă un citat: „Cum am schimbat ţara, mi-am dat seama că adevărata patrie a scriitorului este limba în care scrie [singurul adevăr – dealtfel evident -pe care îl rosteşte Ed. Reichman] şi ca să-mi arăt recunoştinţa faţă de Franţa, această patrie care m-a primit, care mi-a dat o carte de identitate (sic) care mi-a permis să-mi câştig viaţa, am scris în franceză. În România era imposibil [aşa!]. Eram fiu de emigrant, aveam origine socială nesănătoasă, fusesem dat afară din facultate tocmai pentru că părinţii mei plecaseră, fără să se ţină seama că eu rămăsesem tocmai ca să-mi afirm solidaritatea faţă de regim”?

Dacă am lua în serios toate minciunelele, minciunile, minciu-noaiele lui Ed. Reichman – cum le-au luat cei de la 22 în frunte cu Adameşteanu – ar trebui să acceptăm autoportretul: membru al unei familii şi comunităţi persecutată de regimul Antonescu, dar persecutată cumplit! Şi de regimul nazismului-roşu (citeşte: al lui Stalin.); fiindcă, nu-i aşa, în România, bietul Ed. Reichman, făcea partea dintr-o categorie marginalizată, oropsită (ca fiind de origine evreiască şi cu vechi convingeri comuniste!

— Exact aceleaşi persecuţii ca cele suferite de la. Comunişti de Nina Cassian) între 1944 şi 1957 de regimul bolşevic rusesc, ba chiar, după cum trafâchează adevărul istoric în nota biografică, suferise din pricina „invadării Basarabiei de către URSS”, „în iulie 1940 şi „se refugiase [de la Galaţi] la Bucureşti”. Asta în ciuda faptului că familia sa şi el erau „de extremă stângă” [va fi vrând să spună: trotskişti? Deci „duşmani ai regimului stalinist”?

— Ar fi în stare!] deci: persecutaţi. Iar persecutatul (de către regimul comunist!) Reichman milita cu zel pentru acelaşi regim – ca student, ba chiar ca „persoană de sprijin”, cum se spune acum eufemi-zator provocatorilor-denunţătorilor: în timpul Revoluţiei Maghiare, în luna noiembrie 1956, Ed. Reichman bântuia coridoarele Universităţii bucureştene, trăgea cu urechea la ce vorbeau studenţii şi nota de zor -dar, vai. Nu poseda „carte de identitate”, pe româneşte: buletin de identitate! Bietul de el, cetăţean-de-sprijin, însă fără identitate civilă!

Înainte de a centraliza obiecţiile mele – care nu sunt deloc noi, le-am pus pe hârtie începând din 1987, când „cronicarul de la Le Monde”1 mă acuzase de. Antisemitism, pentru că scriam în Din Calidor că pe tatăl meu îl arestase un NKVD-ist evreu – să mă întorc la. Motivul-pretextul interviului.

„Domnule Reichman, vă aflaţi în România pentru a participa la un film documentar (subl mea). Despre ce este vorba?', întreabă jurnalistul brăiliot de la 22.

„în 1959, un grup de intelectuali evrei, dintre care unii au deţinut funcţii importante în aparatul de represiune comunist [nu-i spune pe nume aparatului: Securitate – ca şi Andrei Cornea care, îi numea pe securişti: „agenţi de poliţie”] au decis să comită o spargere la o bancă, ca să obţină o mare sumă de bani (.) După o anchetă îndelungată care a durat vreun an de zile aceşti atacatori au fost descoperiţi, cu toată apartenenţa lor la Ministerul de Interne [alt eufemism, pentru: Securitate]. Au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi împuşcaţi toţi, în afară de nevasta unui dintre ei care a fost condamnată la închisoare pe viaţă şi recuperată după câţiva ani graţie Ambasadei Israelului, care a reuşit s-o repatrieze” [sic].

/E. E. R. aduce o completare de mare importanţă: „Membrii grupului, condus de fostul colonel de securitate Ioanid (re-subl. Mea) au fost prinşi.” (pag. 591)/

Cum să merg mai departe pe firul informaţiei din E. E. R.? S-a vorbit, s-a scris, nu doar în presa din exil că numitul Radu Ioanid, cel care, împreună cu rabinul Rosen şi cu Wiesel au hotărât: numărul evreilor victime ale românilor, în timpul ultimului război au fost de 400.000 – ar fi din familia gangsterului securist Ioanid, cel cu hold-up-ul roşu din 1959. Dealtfel R. Ioanid, co-inventatorul „holocaustului românesc” este repertoriat în Enciclopedia Exilului. De Florin Manolescu ca „născut în 1953” „stabilit în SUA în 1988”, „din 1990 director de departament la United States Holocaust Memorial Museum”. Să fie el fiul „colonelului de securitate Ioanid, conducătorul grupului” de gangsteri? Dacă da, atunci cum este el (R. Ioanid) considerat: „fiu de martir comunist – victimă a anticomuniştilor”?; „fiu de martir anticomunist – victimă a fâoroşilor comunişti”? La urma urmei nu ar avea importanţă legăturile de sânge între gangsterii aceia şi gangsterul acesta: aceia a furat bani – cestălalt vrea să fure memoria comunităţii noastre, impunându-i o falsă memorie: una mincinoasă.

„'Creierul' acţiunii” continuă Ed. Reichman „era un vechi membru de partid din ilegalitate care fusese infiltrat în Franţa la sfârşitul anilor '40 până în 1953, cu scopul de a lua informaţii despre emigraţia de stânga din România, adică de a infiltra mediile socialdemocratice ale emigraţiei româneşti din Franţa. Numele lui era Saşa Muşat. Numele adevărat era Abrasha [diminutiv rusesc a lui Abram, n.m.] Glonzstein [?], iar numele conspirativ în Franţa, Serge. Venit înapoi din Franţa [în România] el a descoperit foarte repede derivele partidului comunist şi cum aşa-zisa tentativă de a instaura o democraţie populară s-a soldat cu un regim care nu era nici democrat, nici popular şi care începuse să dea semne de antisemitism inspirat de politica lui Stalin”.

„Această afacere”, continuă Ed. Reichman, „a prilejuit realizarea unui film propagandistic pe linie de partid în care se spunea: 'Jos sioniştii!', 'bandiţii evrei au furat munca poporului român!' şi că moartea era o pedeapsă prea blândă pentru ei, pentru că aşa erau vremurile atunci. Adevărul însă, nu numai după mine, este că ei aveau nevoie de această sumă de bani sau pentru a corupe nişte funcţionari de la Interne ca să dea mai multe paşapoarte evreilor care doreau să plece, sau pentru a înlesni propria lor fugă peste graniţă şi să ajungă în Israel [ei, dacă „aveau nevoie”, să fure, că tot erau ei securişti!].

„Această afacere mi-a inspirat un roman, Le Denonciateur, apărut în 1962 la Paris, care a avut foarte mult succes şi care a fost tradus în româneşte la editura Hasefer.

„Cartea mea cu interpretarea evenimentului se datorează faptului că eram un foarte bun prieten al acestui Saşa Muşat. Prietenia mea cu acest agent de influenţă care era Saşa [el să fi fost „modelul” lui Ed. Reichman? Ar fi vrut el să devină „agent de influenţă”? A rămas un informator ordinar] a determinat canalele de televiziune Arte, BBC şi casa de producţie Les Films d'ici şi o altă casă de film românească intitulată Libra Film să facă un contrafilm faţă de cel de propagandă antisemită făcut de Securitatea lui Gheorghiu-Dej. Însă nu un film de ficţiune, ci o anchetă în jurul romanului meu, adică vor fî luate declaraţii de la oamenii care au participat la evenimente, nu de la 'briganzi' – căci ei au fost cu toţii împuşcaţi, ci de la fiul unui dintre ei, de la mine, de la judecătorul care i-a condamnat la moarte, procurorul care i-a acuzat, anchetatorul de la Securitate şi deasemenea, de la o prietenă foarte intimă a lui Saşa, Magda Stroe”.

Am citat atât de copios din Ed. Reichman, încercând – pentru a câta oară!

— Să-1 denunţ (ei, da, nu doar pentru că romanul său după care se va realiza un „contrafilm” în România se intitulează Denunţătorul, ci pentru că eu însumi m-am specializat de, să tot fie 40 de ani, în „arta turnării turnătorilor”), pe un prostalău, pe un „cronicar” care nu citeşte cărţile despre care scrie – în România fiind, un profâtor-etnic şi, mai grav, un turnător-din-convingere (doar spune singur că era comunist), mai ales în timpul revoluţiei Maghiare, un bolşevic trotskist, şi care, la Paris, a jucat cum îi dicta Securitatea de la Bucureşti (mai ales în promovarea jandarmului-securist Eugen Barbu), fără pic de ruşine, acum pozează în democrat – însă unul. Sionist.

Mă mânie şi mă doare că o secătură ca acest Ed. Reichman, tovarăş din România cu Ion Iliescu – doar împreună au vânat studenţi care se manifestaseră favorabili Revoluţiei din Ungaria, făcând liste şi dându-le Securităţii, apoi au organizat monstruoasele şedinţe de demascare şi de exmatriculare a lor, acum pozează, bonom, ca prieten al românilor, când el, pe timpul lui Ceauşescu, a fost agent de influenţă în Franţa (ca idolul său, dar de calitate mediocră – Abrasha Glontzstein.

— Se pare că mai purta un nume: Glassman, alias Muşat), iar după 1989, a fost şi rămâne prieten-şi-consilier al Iliescului cu acelaşi nume.

Recunosc, îmi pun cenuşă în cap: tot ce am zis (ba chiar şi ce voi mai zice!) despre Ed. Reichman se explică numai şi numai prin gelozie profesională: el – Reichman – este cultivat la Bucureşti, îl perie Breban, îi face vânt (cu evantaiiul) Marta Petreu, îl gâdilă Adameş-teana, îl ascultă Uricaru cu sfinţenie, chiar atunci când necuvântătorul tace (fiindcă doarme pe sine), îl laudă cu gura până la urechi Ţepeneag, îl iubeşte Iliescu-şi-poporul.

Pe când eu. Pe când pe mine nimeni nu mă flatează.

Totul se explică – prin psihanaliză, a spus-o, demult, Freud.

Despre „Saşa Muşat” am auzit pentru prima oară de la Virgil Ierunca. Am înţeles că se cunoscuseră la Bucureşti, că. ar fi împărtăşit aceleaşi idei, deşi nu prea-prea. Că îl întâlnise la Paris după ce el, Ierunca ceruse azil politic în Franţa.

Pentru a doua oară am auzit – mai corect: citit – numele „Muşat” alături de prenumele „Carmen” în caseta direcţiei săptămânalului Observatorul Cultural. Nu ştiu dacă este un adevărat nume sau pseudonim (ca „Saşa Muşat”), ştiu că „muşată” (la feminin) i se spune, în ar (o) mâneşte fetei-frumoase. Şi, să nu uit! Mi-am mai adus aminte de un tovarăş Muşat care acum patruzeci de ani trudea pe ogorul fără haturi al interzicerii presei (şi a tipăriturilor). Mă întreb dacă acest din urmă tovarăş-drag, „Muşat” (dar dacă şi lui îi era pseudonim literar, ca lui Abraşa, revoluţionarul-dezamăgit?), o fi neam cu Observatorul., constatând că persoana semnând „Carmen Muşat” exercită -deocamdată la. Cultural – cam aceeaşi influenţă benefică precum omologul său de la CC. al PCR.

— Şi este sigur: aceeaşi – dacă Saşa Muşat ar fi lucrat şi el la „Direcţia Presei”. Că dosar-bun avea.

Vineri 7 noiembrie 2003

Să fie la ei – la Moscova, la Tel-Aviv – Şaptenoiembrie (le)!

Uleiosul Berlusconi, primindu-1 pe Puţin la Roma, i-a pus la punct pe jurnaliştii care îl încolţiseră pe KGB-istul ţar cu întrebări jenante (!) despre Cecenia – exact în stilul lui lui V. C. Tudor, exprimându-se în Săptămâna lui E. Barbu de prin 1988, în legătură cu „minciunile” noastre, ale trădătorilor de patrie, care pretindeam că Ceauşescu distruge ţara şi prin buldozerizare. Am să aflu exact formularea berluscoană, dar în esenţă cam asta este:

Ia să ne lase-n pace jurnaliştii colportori de legende calomnioase, pretinzând că s-ar întâmpla ceva în Cecenia!

Asta a fost spusă la masa conferinţei de presă, unde Putinoarea se afla în centru, la dreapta sa: Nuştiucine, iar în stânga Putinei cu Ochi de crocodil de Neva, sovietic: Uleiatul; Rânjilă; Berluscă. Iar Berluscoiul cu acelaşi (re) nume, înainte de a rosti ce am rezumat mai sus, 1-a apucat pe Puţin de braţul stâng şi, aşa, ţinându-1, şi-a zis porcăria; berlusconăria. Mult după ce terminase el de rânjit i-a dat drum de mână – şi din semnul-prieteniei-până-la-moarte, Javrosconi.

Necazul este că azi cel-mai-bun-prieten al Berlusconatului, bietul Volodea, calomniatul de legende răutăcioase, puţin (l-am scris din greşeală cu minusculă, îl las aşa, ca pedeapsă!) vine în Franţa. După câte îl cunosc pe Chirac, chiar dacă nu va sări şi el la bătaie pentru a-1 apăra pe cel-mai-bun-prieten al său (şi ăsta!), sigur, va tăcea asurzitor la întrebările despre Cecenia. Dealtfel, Franţa este, în continuare, curvă: nu acceptă cererile de azil politic ale cecenilor supravieţuitori – există doar vreo cinci, însă obţinute numai cu mari pile politice.

 propos de. Puţin: ieri am primit prin poştă, din partea „ambasadorului Rusiei în Franţa, Alexandru Avdeev”, o invitaţie cu ocazia apariţiei cărţii „Le Monde apres le 11 septembrie et la guerre en Irak”, autor: primul ministru Evgheni Primakov – la. Presses de la Renaissance.

Bănuiesc un banc-prost, dar nu îl pot arăta cu degetul pe prostul-bancurist

Tot deprimat. Tot mai obosit. Mâine mergem la nenea doftoru' -de la el aşteptăm minuni. Să ne doftoricească el, prin cuvinte.