Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)

Ei şi? Matematicianul emailiot nu ştie (de unde să ştie, dacă el nu citeşte nimic, fiind extrem de ocupat cu producerea propriilor produse emailice!) că Bujor Nedelcovici nu fusese nici înainte de decembrie 1989 exilat – motiv pentru care, în vara aceluiaşi an, dimpreună cu Ţepeneag, Breban încercase să facă – la Paris – o Uniune a Scriitorilor Români, ca s-o concureze-anuleze pe cea de la Bucureşti, însă doamne-fereşte să spună că Uniunea cu pricina e alcătuită din scriitori, dacă nu exilaţi, măcar „domiciliaţi în afara ţării”.

Descoperirea (pe cale experimentală) a matematicianului Suceavă că nu există exil nu are importanţă. El se exprimă în perfectă necu-noştinţă de cauză (altfel spus: româneşte), deci nu-1 voi lua în seamă, îl voi lăsa cu „experimentalele”-i care de care mai perfect inutilă.

Dar nu pot să nu-mi amintesc de un alt negator al exilului românesc: fostul june şi istoric Adrian Niculescu, altfel activ militant pentru drepturile omului – în exil – înainte de decembrie 89. Prin 1992, când dădea din coate şi din falcă să intre în graţiile (sic) Zoiei Petre (nu a reuşit, în schimb/! /a izbutit să-1 „consilieze” pe Iliescu!), s-a pomenit vorbind pe hârtie cam aşa – citatul respectă spiritul, nu litera: „Exilul românesc a luat sfârşit în clipa în care Mihnea Berindei a pus piciorul pe pământ românesc'.

Vorba celuia: ca glumă (involuntară) e bună. Legătura dintre piciorul lui Mihnea şi sfârşitul exilului: evidentă!

Coincidenţă – ah, ce neîntâmplătoare-s unele întâmplări!: pe pagina a 2-a a Timpului, în dreapta-sus se află textul matematicului Suceavă anunţând descoperirea epocală: că nu există exil!

— Vorba lui Barbăneagră: „De ce nu.?”;

Din dreapta-jos ne face cu ochiul un textulete intitulat cum nu se poate mai. Întâmplător: „Mofturi şi moftangii”. Totul a fost spus.

Miercuri 31 decembrie 2003

Ieri, cu o ureche ascultând France Musique, nu am băgat de seamă că începuse un interviu cu Finkielkraut. Am vrut să închid radioul, dar crainica apucase să-1 prezinte pe filosoful de serviciu ca pe „cineva care, de la o vreme şi-a schimbat opiniile.” Nu puteam pierde un asemenea eveniment, deci am deschis ambele-două urechi.

Într-adevăr, ceea ce am auzit era. Neamaiauzit: Finkielkraut sprijină din toată inima „iniţiativa de la Geneva”! Iată că, în cele din urmă, biruie raţiunea!

Bucuria nu a durat mai mult de zece secunde. F. cu acelaşi nume din a doua frază a spus că el este de acord cu „Geneva”. „cu condiţia ca palestinienii să declare în scris că renunţă la clauza returului”!

Deci F. (de la filosof) a rămas tot apărătorul „demografiei Palestinei” (citeşte: a Israelului) – aceea fiind adevărata, unica problemă!

Am verificat jurnalul – din iulie încoace, nu am dat de însemnarea care urmează (o primisem de la Culcer, prin august, însă probabil din pricina caniculei am uitat-o – acum o preiau din Convorbiri literare 10 şi 11/2003 în traducerea lui Liviu Papuc):

Sub titlul „îl vor interzice pe Eliade şi (pe) Cioran?” Jean-Claude Maurin – în Elements pour la civilisation europeenne nr 109, iulie 2003 – face un istoric al campaniei împotriva „antisemiţilor” Eliade, Cioran, Ionesco – şi, ca supliment: Goma. Cum atacurile împotriva celor trei mari sunt cunoscute, mă opresc la pasajul despre mine: „Personaj cultivat şi slugarnic, Isac Chiva, foarte activ la Casa Ştiinţelor Omului, este un apropiat al Alexandrei Laignel-Lavastine şi Nicolas Weil. El participă ocazional la „cruciada” acestora. Recent a fost organizator al unui colocviu de etnologie (.) ce i-a permis lui Nicolas Weil să facă o dare de seamă în Le Monde (.) Se întâmplă ca Alexandra să-i ţină pana (sic). Citind un articol din Les Temps modernes, descoperi că textul a fost scris de Laignel-Lavastine.

„Printre oile negre ale trioului figurează scriitorul român Paul Goma, căruia adversarii săi nu-i iartă că n-a încetat niciodată să-i critice pe cei care-i consideră vinovaţi de compromisuri cu puterea comunistă sau post-comunistă românească. Edgar Reichman, în Le Monde i-a reproşat că a evocat într-o carte autobiografică un comisar evreu al NKVD care l-ar fî anchetat [nu: „l-ar fî anchetat”; ci „1-a arestat”] pe tatăl său în Basarabia ocupată de sovietici. Isac Chiva îi atribuie „scrieri negativiste”. Opozant de-al lui Ceauşescu, Goma a fost arestat în 1977(.). A emigrat în Franţa (.) Opera i-a adus un renume mondial. În 1999 el a fost (împreună cu poetul suprarealist Gellu Naum şi Mircea Ivănescu) unul din cei trei scriitori propuşi la Premiul Nobel pentru literatură de către Uniunea Scriitorilor din România”.

Mă opresc aici cu citatele, fac lista „acuzatorilor” lui Eliade, Cioran, Ionescu (şi eu) pomeniţi de Jean-Claude Maurin:

Jean-Yves Boissau, Tertulian, Claude Lanzmann, Jean-Paul Enthoven, Bernard-Henri Levy, Lavastine; Alfonso M. di Nola, Furio Jesi; Reichmann, Dubuisson, Norman Manea/Miron Constantinescu, în 1971; Lucien Goldmann/revista israeliană Toladot; Volovici, Saul Bellow, Adriana Berger, Bertrand Poirot-Delpech, Laurent Lemire, Jacques Moran, Pierre Pachet, Etienne Boisserie, Nicolas Weil, Isac Chiva, Serge şi Pierre Moscovici, Patrick Kechichian, Roger-Pol Droit, Maurice Olender, Michel Wieviorka, R. Ioanid.

— Cum de lipsesc Lilly Marcou, Cristina Boico, Nina Cassian, Crohmălniceanu, S. Damian, Oişteanu, Shafâr.?

Acum, când mă aflu pe cale de a încheia jurnalul pe acest an trist, scăldat în sânge, sudoare, moarte, ură, mă consolez şi cu ce pot:

S-a anunţat adineauri că Franţa se declară în dezacord cu multiplicarea coloniilor israeliene în zona Golan.

Măcar atâta. Că, vorba românului: Franţa „îşi permite” să se opună – în vorbe – Israelului, că şi-aşa este desemnată ca „antisemită fără frontiere”.

Pot eu să nu-mi aduc aminte „permisiunea” de care mă bucuram eu, în România, în anii 70?:

Aşadar, în urmă cu peste 30 ani, la Bucureşti, bunii prieteni ai mei, oniricii, îmi explicau răbdător: „Tu îţipermiţi să faci pe curajosul, să sfidezi securitatea, trimiţând manuscrise în Occident -fiindcă tu tot nu mai ai ce pierde, dar noi.?”

Am citit adineauri în programul de TV: un episod dintr-un serial poliţist a fost eliminat, nu va mai fî difuzat, din cauza protestului evreilor din. Toată lumea (uite, nu ştiam că toată-lumea priveşte tembeliziunea franceză, mai cu seamă acest serial pasabil căcăcios.).

De ce? Simplu: filmul se rezema pe un fapt real, relatat în presă: o sinagogă din Paris este incendiată, toată lumea politico-culturală intră în agitaţiune efervescenţială, încep protestele evreilor, plouă declaraţiile de solidarizare-condamnare a actului antisemit.

— Numai că ancheta dovedeşte că incendiul fusese provocat de un elev evreu, sfătuit să facă acest lucru de un rabin – „pentru cauza noastră”.

Ei, da: cauza lor este apărată pe două sferturi de minciuni, pe un sfert de provocări – tot în anul acesta un arab a înjunghiat un rabin, în sinagogă – poliţia (antisemită şi rasistă!) a constatat; rabinul se. Zgâriase singur pe abdomen, cu coada furculiţei; şi tot pentru cauză.

Însă pentru că eu, orice-ar zice Buzura, Blandiana, Liiceanu, Adameşteanca, Zoaia Petrii – chiar şi Doina Cornea – că aş fî rău, veninos, mai ales: neiertător, uite, nu mai vorbesc de porcăriile mai sus scrise. Nu pentru că i-aş ierta – să-i ierte Dracu!

— Dar zic: de Anul Nou am să fâu cuminte, n-am să mai „înjur” pe nimeni dintre cei care, fâe vorba între noi, o merită cu vârf şi îndesat!

SFÂRŞIT