Paul goma soldatul câinelui



Yüklə 0.92 Mb.
səhifə3/18
tarix01.11.2017
ölçüsü0.92 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   18

O eventuală publicare în româneşte, postumă, nu-mi ajunge. Pentru că nu-mi slujeşte – aş avea nevoie de confruntare din care să trag foloase, fie şi pentru o improbabilă reeditare. Dar nu. De aceea mă simt în postura tragică şi caraghioasă a unui înotător lansat din avion, fără paraşută şi care, neştiind să zboare, înoată. Celor care mă îndemnau să-mi schimb limba, să încerc, de pildă, să scriu în franceză, le dădeam răspunsul cel mai comod: nu ştiu destulă franceză şi e prea târziu să mai învăţ. Adevăratul motiv fiind cel cunoscut de totdeauna: relaţiile dintre scriitor şi limbă nu sunt maritale – care se pot face, desface, uneori cu pierderi, alteori în câştig – ci filiale, nu întâmplător se spune: limbă maternă. Foarte adevărat, există şi bune mame vitrege şi buni fii adoptivi, dar excepţiile nu mă privesc. Eu ştiu că am o mamă („o singură mamă” ar fi un pleonasm) şi mai ştiu că dacă soţiile se pot schimba, că, uneori, un copil nu poate fi sigur de. Tatăl său (se mai întâmplă), mama rămâne, fie şi în absenţă, una. Şi chiar dacă un „fiu” îşi schimbă „mama”, tot „orfan” va rămâne – chiar atunci când va fi un adoptiv exemplar (mă gândesc, de pildă, la Cioran). In acest caz, comparaţia scriitorului cu sculptorul („sculptor de cuvinte”) este adevărată, dar numai pentru cioplitor, cel care scoate din blocul de piatră, din trunchiul de lemn, nu ceea ce vrea doar el, cioplitorul, ci ş/ceea ce îi îngăduie materialul. Modelatorul în lut (apoi turnător în metal) este mult mai liber, mai independent, de material, dar şi mai îndepărtat de materie. Pentru că el, privind-o ca materie (lut, bronz), vede ceea ce vrea el, iar rezultatul va fi, de pildă, o femeie de bronz; cioplitorul, în schimb, are şi el libertatea de a-şi alege un anume bloc, un anume trunchi, dar odată ales, va trebui să ţină seama nu doar de materie, ci şi de structura şi forma ei, iniţiale, aşa că va ieşi o femeie-lemn, o femeie-piatră. Asta să însemneze că adevărata libertate este posibilitatea de a-ţi construi singur, după chipul şi asemănarea ta, celula?

Nu ştiu, poate, în ceea ce mă priveşte, nu vreau să „cioplesc” decât limba pe care o cunosc destul de bine şi în care mă simt un deţinut liber să organizeze altfel zidurile celulei. Dacă m-aş muta, aş nimeri în altă celulă, şi necunoscută, şi nemodificabilă, şi care m-ar preface în alt puşcăriaş. Cioplesc ceea ce am mai cioplit, şi dacă, de la o vreme, am senzaţia că cioplesc aer, e prea târziu pentru mine, înotător, să mai învăţ să zbor. Aşa că mă scufund.

În fântâna trecutului, care adâncă este, ca într-o carte aleasă după de-ter-mi-nan-ţa rolului copertelor – ce coperte vor avea cărţile mele imprimate postum?

Aş vrea să fie. Nu ştiu şi nu mă preocup, dar dacă tot visez, atunci visez cărţile mele multiplicate în manuscris. M-aş face caligraf (la o Dragomirna) şi aş copia, cu pană de gâscă, doar ultimele variante ale delictelor mele literare. Apoi aş încredinţa paralelipipedul de hârtie unui frate, să-1 închidă între două scânduri de tei.

Determinantă este fântâna – „pe măsură ce se sapă mai adânc, se pătrunde şi se pipăie mai profund în lumea subterană a trecutului, bazele iniţiale ale omenescului, ale istoriei, ale moravurilor sale se vădesc cu totul insondabile şi se retrag mereu, iarăşi, mereu mai departe dinaintea sondei noastre.” – mda, nu e rău spus, deşi parcă eu aş fi evitat „mereu, iarăşi”, eu aş fi tradus: „mereu şi mereu” – dar nu: pleonasmele bine dozate, subtil aşezate, fac poezie (?), ele împiedică o limbă de a fi doar o sculă de notar, aşa că: „mereu, iarăşi” ne întoarcem, pătrunzând – mereu, iarăşi – mai adânc, urcând, mereu, iarăşi spre celălalt capăt al nostru, al fiecăruia, alunecând, dreptunghiulari-zaţi prin gâtlejul fântânii necăpăcite de coperte şi de de-ter-mi-nan-tul rol al lor.

În această noapte de 3 spre 4 februarie ţin pe piept o carte, una groasă, deschisă la prima ei pagină, cartea-somnifer care mă ajutase de atâtea ori să alunec, în sfârşit, în somn fără vise, fiindcă mă cam săturasem de atâta trezie şi în vis, adeseori de coşmar rece, deci, de nealungat; pe ea, pe această carte, ca pe un covor zburător, mă mutam întru odihnă; nu în altceva, ci în absenţă, pauză de respiraţie între o lovitură primită şi alta, între un pas şi următorul, ca să pot aduna rezerve pentru încă altele, alţii – ca să ajung, unde? Aici.

Aici şi acum, faţă către faţă cu această gură dreptunghiulară de fântână (adâncă) săpată în pământul de hârtie? Aici şi aşa, simetrizaţi şi de sens contrar? Scriitorul şi cartea? Scriitorul sau cartea? O, măcar dacă ar fi fost a mea, cercul s-ar fi închis frumos, rotund, iar peste ani, un mai degrabă arhivar decât cercetător literar ar avea şi el dreptul la o secundă de scânteie, repunând faţă-n faţă autorii reciproci.

„Adâncă este fântâna trecutului” – urmăresc scrisul şi îl ritmez cu limba şi mă întreb ce întrebare îşi va fi pus Thomas Mann dacă s-ar fi trezit faţă către faţă cu „Iosif.”, scobit dreptunghiular, dreptunghiul scobit umplut fiind cu.? Întrebare inutilă, îmi spun, mai bine m-aş întreba ce întrebare mi-aş fi pus eu, dacă, în locul memoriilor lui Nikita, în spaniolă, m-aş fi întâlnit cu, să zicem, Ostinato m germană – alegere determinată de copertele groase, determinante?

Mă surprind râzând: ce întrebare-i asta: ce întrebare mi-aş fi pus? Fireşte: „Cuce?”

Ei, da: cu ce săpase?

Cu ce săpase locul, lăcaşul? Cu o lamă? Cu un bisturiu? Cu un cuţit de cizmărie – în lipsa unui cuţit de legătorie (va fi existând şi aşa ceva)? Cu o foarfecă, pagină cu pagină, după un şablon, sau unind cele patru puncte, mai întâi însemnate cu acul? Sau poate cu un cuţit special, de săpat lăcaşuri speciale, în cărţi speciale, având coperte de-ter-mi-nant de speciale?

Scrutez adâncul fântânii adânci, căutând să întâlnesc, imprimat, scrijelat în eventuala ei oglindă, chipul fântânarului. Un june din ultima generaţie de securişti, bine îmbrăcat, bine tuns, bine bărbierit? Un vârstnic, nebărbierit, asudat şi cu chelie? Un tip de ceasornicar, cu cozoroc cu elastic, mânecuţe şi, înfiptă în orbită, lupa de ceasornicar? Un mijlociu, din categoria „inginerilor” de la Securitate, cu suficientă experienţă, ca să execute o comandă ca aceasta, dar mai mult inginer decât securist, făcând lucrul bine şi la rece, fără să-şi pună întrebări care l-ar tulbura din lucru, dar nici lucrând cu ură, febril, ca un securist? Sau poate se lucrase în echipă? Unul marcase conturul, al doilea săpase lăcaşul, al treilea confecţionase bomba, un al patrulea o montase.

Nu-1 pot vedea (e unul singur), stă cu spatele. Ba nu, sunt mai mulţi: cinci, şapte, opt. Singur al nouălea este cu faţa încoace – îl văd, îl recunosc, însă nu el mă interesează, tocmai pentru că el este Şeful, însă nu Cel-Mare, autorul, ci un intermediar oarecare, cel care a purtat de colo dincoace un ordin, o comandă; eu îl caut pe „tehnician”, pe meseriaş, pe executant, el se leagă de viitoarea victimă prin „munca mâinilor sale”, aşa cum doar gardianul se leagă de deţinut prin ciomag sau şi mai direct, prin pumn – la ce se va fi gândit executantul în timp ce executa? Îl va fi trădat omul, măcar pentru o secundă, pe „tehnician”, ca să încerce să desluşească în fântâna pe care o săpa chipul celui care avea să fie înecat în ea? Probabil, nu, fiindcă „cine gândeşte mult trăieşte puţin”: bineînţeles, nu, fiindcă „decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa”.

La urma urmei, ce voi fi vrând de la el – care are o nevastă rea de muscă, rate la maşină, pietre la rinichi şi, în plus, nu a găsit cafea nici măcar la magazinul lor, special? Ca ce chestie să se gândească el la mine? Dacă-i pe gândite, de ce nu mă gândisem eu la mine însumi, atunci când am comis ceea ce comisesem, de provocasem comanda pe care el o executa, conştiincios? Şi dacă tot e pe gândite, ce, eu mă gândisem la el, atunci când comisesem, punându-1 pe el în plicticoasa situaţie de a executa comanda? Nu mă gândisem, şi-atunci cu ce pretenţii veneam eu la el? Să-1 trag la răspundere că acceptase să facă asta? Dar ce, la noi merge pe acceptate? Şi chiar dacă, să zicem, s-ar fi aranjat să n-o facă el, nu s-ar fi găsit alţi douăzeci? Ei, ba nu! Auzi, să se gândească – uite, s-a gândit un pic, adineauri şi cu ce s-a ales: din neatenţie, s-a crestat la deget cu scula de tăiat hârtie:

— Mnezeii mă-ti, io-te ce mi-ai făcut!

'Mnezeii mamei, io-te ce i-am făcut: l-am pus în situaţia şi-acu iote cum dă tot sângele din el, prin deşt!

— Mnezeii mă-ti, io-te ce mi-ai făcut!

'Mnezeii mamei, io-te ce-i făcusem locotenentului Târlea, în iarna lui '56-'57, la Interne, îl pusesem în situaţia şi io-te: îşi zdrelise, în dinţii mei, pielea de pe un deget şi io-te cum îi curge maţele lui de locotenent!

— Mnezeii mă-ti, io-te ce ne-ai făcu' cu cărţili teii!

'Mnezeii tot ai mamei – Dumnezeu s-o hodinească – io-te ce le făcusem celor doi Niculae: Pleşiţă şi Ceauşescu, în '77, cu cărţili meii, îi pusesem în situaţia – şi de-aia, că io-te cum le curge maţili lor de ide-pedenţi!

Asta era: ce le făcusem – eu lor – cu cărţili meii! Şi atunci, de ce mă plâng că îmi aruncaseră înapoi bomba?

În această noapte de 3 spre 4 februarie, îndepărtez lampa de căpătâi şi închid ochii, încercând să văd ce s-ar fi întâmplat, dacă. Însă nu reuşesc să-mi aduc dinainte nici măcar culoarea roşie a sângelui, ci doar, mai apăsat, mai adânc, negrul dreptunghiului săpat în carnea de hârtie.

Sting lampa, mă culc pe burtă, îmi apăs pleoapele închise în pernă. Straturile de întuneric în care m-am învelit nu fac decât să întunece şi mai adânc negrul dreptunghiului. Dezlipind pleoapele, în pernă, mă întreb dacă văzusem, într-adevăr, obiectul metalic asemănător unei baterii paralelipipedice? Văzusem, într-adevăr, bornele, firele? Se pare că da. Da, le văzusem, însă le descrisesem de atâtea ori diferiţilor poliţişti (comisariatul de cartier, pompieri, Police-Secours, R. G., Brigada Criminală, Serviciul de Deminaj, D. S. T.), încât. Mă golisem, golind şi „umplutura” – în timp ce lăcaşul se săpase şi mai net şi mai negru.

Adâncă este fântâna trecutului, spune Thomas Mann cu atâta convingere, încât nu rezişti acestei noutăţi. Ceea ce nu spune autorul cel puţin aici, pe prima pagină din Iosif. -: ce anume îl împinsese pe el, descoperitor, să descopere descoperirea. Presupun că o asemenea fântână nu ţi se arată dacă nu ai o cheie, o parolă, fiindcă nu dai peste aşa ceva din întâmplare. Nu, întâmplarea nu joacă nici un rol. Cu atât mai vârtos, cu cât are o formă dreptunghiulară. Cu atât mai-mai vârtos, cu cât este săpată într-o carte.

De ce te miri? Se mirase Ana, văzând ca nu mă mir. Tu le-ai trimis cărţi, ţi-au trimis şi ei o carte.

Eu mă mir? Mă mirasem. Nu li le-am trimis, n-am aruncat cu cărţi în ei, au căzut ei în ele, precum răcanii, în propria lor baionetă – şi io-te ce le făcui!

Adâncă este fântâna trecutului. Un adânc care mi-ar fi fost fără de întoarcere, fiindcă atunci când mă privisem în oglinda-i.

A, nu: atunci nu puteam citi nimic, cu atât mai puţin viitorul, trifoiul îşi pierduse două frunze în cel mai firesc mod cu putinţă şi tot aşa, era prezent perpetuu care ar fi putut dăinui până la judecata de apoi, dacă. Însă nici pentru „dacă” nu mai era loc, privirea, cu care priveam, gândurile cu care gândeam, mişcările care mă mişcau nu îl străbăteau, eram amândoi unul în altul, eram fiecare în celălalt – în cel mai firesc mod cu putinţă – drumul (îi zic aşa, pentru că nu găsesc alt termen) dintre răspântia unde mi s-a arătat fântâna dreptunghiulară umplută cu ceva din metal şi cu parcă fire şi cealaltă răspântie unde capacul de-ter-mi-nant a căpăcit-o, drumul, zic, a fost pe rotund, cu, capete îmbinate şi răspântiile suprapuse – apoi nu au mai fost decât spaţiile: unul tictacat între masa din bucătărie şi solul sălii de baie (lingă cadă); celălalt tras, întins ca un elastic şi trăgându-mă înapoi, spre ea, dar am avut destulă tărie să-1 ţin aşa, cât să mă întreb: „Dacă dau telefon la poliţie, or să mă creadă, dacă n-or să audă, în receptor şi bum!

— Ui?” Primii nu m-au prea crezut – firesc: bum!

— Ui nu mă sprijinise – însă cei de la D. S. T. nici nu m-au lăsat să termin şi mi-au urlat în receptor:

— Touchez pas! *

Abia atunci m-a atins îndoiala: Şi dacă e adevărată, curva? Însă cel care, la început, îmi răcnise să n-o ating după ce mi-a spus să ies numaidecât din apartament şi să-i alertez şi pe vecinii din dreapta şi din stânga, de dedesubt şi de deasupra, mi-a recomandat să o acopăr cu ceva, de pildă, cu nişte pături. Asta m-a readus la mine: nu era adevărată, curva – aşa că am acoperit-o cu covorul din salon, pliat în patru şi am ieşit, lăsând uşa deschisă: „Acum să vină un hoţ.” deşi hoţii n-aveau ce hoţi de la noi. Decât – eventual – covorul.

Mai târziu, cu un fel de mândrie voluptuos-prostească, încercasem să-i conving pe poliţişti că nu prudenţa (doar desfăcusem coletul), nici ştiinţa (de unde să ştiu că numai deschizând coperta dincolo de nouăzeci de grade se declanşează explozia?) mă scutiseră de ceea ce nu fusese scutit Penescu – ci norocul. Probabil, pentru că, în locul meu, fusese rănit Inginerul, mă simţeam vinovat, cu atât mai vinovat (şi norocos), cu cât nici în clipa exploziei, în sala de baie, nu mă aflam prin preajmă – deşi fusesem, cu trei, patru secunde înainte şi ieşisem, fiindcă trebuia să-i fac loc „Inginerului” să intre, încă o dată norocos, pentru că singura „schijă” (arăta ca dulia unui bec electric), proiectată în uşa sălii de baie, deschisă, străbătuse antreul – unde mă aflam în acel moment – trecuse prin uşa salonului, şi ea deschisă, ajungând tocmai în colţul diagonal, lângă televizor. Nu mă atinsese nici asta; nici măcar în creştet; nici măcar nu-mi ştersese barba.

Noroc. In aceşti patru ani şi ceva, Monica şi Virgil mi-au spus de cel puţin patru sute de ori că avusesem noroc. Numai că ei se gândeau la un anume noroc, cel din '77: Securitatea m-ar fi putut aresta imediat după scrisoarea adresată lui Kohout, difuzată de „Europa Liberă” la 9 februarie; m-ar fi putut lichida câteva zile mai târziu, în urma scrisorii deschise adresată lui Ceauşescu la Palatul Regal – nu a făcut-o decât abia la 1 aprilie, când era cam târziu. În cele două luni, Securitatea m-ar fi putut strivi de o sută de ori, în zece feluri: „accidentat” de o maşină, pe stradă, „pedepsit” de un semnatar răzgândit, „strivit” de cutremurul din 4 martie, „decedat după o lungă şi grea suferinţă”.

— Şi nu; odată arestat, m-ar fi putut „rezolva”, după obicei, fie cu parul, fie cu chimia – pe care o şi începuseră, însă nu o duseseră până la capăt, din lipsă de timp – fie înmormântându-mă cu o condamnare pe viaţă – şi nu; după 6 mai, când fuseseră siliţi să mă libereze, m-ar fi putut, de asemeni, lichida, aranjându-mi un „accident” sau – de ce nu?

— O „sinucidere”, sau (metodă mai „curată”) reţinându-mă în ţară şi sugrumându-mă cu încetul, mai ales că nu scăpasem nici un prilej de a-i asigura că voi scrie tot ce mi se întâmplase, tot ce ştiam despre ce se întâmplase cu ceilalţi. Şi nu: în noiembrie îmi dăduseră paşaport, respirând uşuraţi, că scapă de mine – ei, bine, abia aşa nu scăpaseră.

De prin '79 – de când, în ciuda tuturor demersurilor, acţiunilor, pe Paraschiv nu l-am putut scoate din azil, nici pe Calciu din închisoare, Monica îmi spune:

— De fiecare dată când ţi-e greu, aici, în exil, gândeşte-te ce noroc ai avut, gândeşte-te la Calciu şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a scos de acolo, înainte ca ei să-şi dea seama ce eroare au făcut, lăsândute să pleci.

Îi mulţumesc. Întâi îi mulţumesc, bine-bine (presupun că sunt cel mai bine plasat, ca să ştiu că puteam să crap atunci când îmi urcaseră tensiunea până la 27.), apoi îl întreb:

— Chiar crezi, Doamne, că am avut norocul să nu am întotdeauna ghinion?

Va fi ştiind El ceva, de aceea tace mâlc. Dacă, într-adevăr, există, ştie El bine că, în aceste din urmă decenii de tragedii „exemplare”, picătura care sunt eu poate figura şi ea „la loc de cinste” într-o eventuală antologie a suferinţei, a absurdului, a nedreptului, să admitem: şi a norocului, însă în egală măsură şi a nenorocului.

Oricând putem răsturna termenii, ca să vedem acea jumătate de pahar care ne convine. De pildă, nenorocului de a mă fi născut în Basarabia, în 1935, i se poate opune norocul de a fi ajuns (în 1977) la Paris; nenorocului de a fi intrat în închisoare, norocul de a fi ieşit (din închisoare); în fine, nenorocului de a mă fi trezit cu o bombă între mâini – norocului de a nu fi atins de explozia acelei bombe.

Şi Monica şi Virgil (şi nu doar ei: la fiecare întâlnire cu Eliade, îmi spune cel puţin o dată: „Când mă gândesc că le-ai scăpat, după câte le-ai făcut.”) mi-au spus de sute de ori că am avut noroc. Şi tot auzindu-i pe alţii, am început şi eu să mi-o spun.

Şi totuşi. A avea noroc înseamnă a primi, a găsi, a ţi se întâmpla ceva bun, plăcut, ceva pentru care nu ai depus nici un efort, nu ai consimţit la nici un sacrificiu: câştigi la loterie, găseşti o comoară, văduva unui miliardar te „ia” şi te trezeşti bogat, puternic. Dar dacă, umblând pe stradă, o cărămidă îţi cade. Între bocanci? Ai avut noroc – pentru că ţi-ar fi putut cădea în cap? Sau nu ai avut nenoroc – ce căuta cărămida aceea, în cădere, spre capul tău, când rolul şi locul ei erau în altă parte, altul? Desigur, există noroc şi nenoroc globale, în timp istoric şi în spaţiu uman – naţiune, familie, individ – de determinarea lor scăpând doar excepţiile. În ceea ce mă priveşte, am căzut, împreună cu toţi ceilalţi din acea parte a lumii, sub un asemenea nenoroc şi nu văd cum aş constitui o excepţie, din moment ce niciodată nu am întâlnit „norocul orb”, atunci când nenorocul se abătea asupra tuturor – din moment ce nu m-a lovit nenorocul în mijlocul celorlalţi, cruţaţi.

Adâncă este grădina Domnului!

— Mă răsucesc, caut pe bâjbâite, cu o mână, lampa, cu cealaltă îmi acopăr bine ochii.

Şovăi îndelung cu degetul pe bascula de plastic: s-o?; să n-o? Dar dacă eu o pe ea, ea, la rându-i, mă pe mine – de tot?

Mă hotărăsc să rămân în întuneric. Dacă au început să facă apel şi la „tehnică”, aşa cum au meşterit o carte-cu-bombă, pot să „bombeze” şi alte obiecte pe care le ating – de pildă, lampa: eu o aprind şi ea mă prăjeşte de tot, curva!

Ba nu: nici lampa, nici alt obiect de la îndemână. Şi nu pentru că nu ar putea (o joacă de copil să intre în casă, în absenţa noastră, să plaseze bombe sub pat, în frigider, în maşina de scris – am văzut eu într-un film – în bazinul closetului – ar fi în stare, closeticolii!). Ci pentru că nu vreau eu să pot crede. Eu nu vreau să fie – şi nu vorbesc de bomba lor, ci de bomba mea! Pentru că asta urmăresc ei: să mă sperie şi să mă pună să-mi pun eu mie bombe peste tot, ca să nu mai fac un sfert de pas fără frica-de-bombă. Şi mai ales să mă pună să-mi vâr singur în gură o bombă-căluş.

— Mama voastră de bombcăluşicoli!

Sar din pat şi mă năpustesc la atac: aprind lampa de la căpătâi, mai aprind o lampă, deschid, închid uşa, ţăcănesc în gol maşina de scris, scot din sertar stilourile, le scot şi le repun capacele, ba chiar, culme a curajului, extrag din raft o carte şi încă una şi nu la întâmplare: dacă l-au găurit pe Hruşciov, cu ce plăcere l-ar „umple” pe Ionescu ori pe Aron – ah, ce i-ar face lui Revel!

Nu, serios: cine mi-o fi trimis bomba? Evident, mă gândesc la ultima verigă, la cel care a dus coletul la poşta madrilenă. Sau coletele – pentru Penescu şi pentru mine. Dacă Ana are dreptate, atunci expeditorul-curier a făcut un singur drum pentru ambele „cărţi”: „revine” mai ieftin. Şi tot din raţiuni economice, va fi cerut funcţionarului de la poştă să-i facă o reducere – aşa, ca între latini.

Îl cam văd. De aici, de pe dunga patului, îl văd binişor.

Ceva mai bine îi văd Samsonita, în care duce cărţile.

Samsonita, fiindcă ea trecuse, prima, strada, printre maşini claxo-nânde – recunosc: amabil, ca la Madrid. O văd cum se strecoară printre maşini, se apropie de mine şi mă întreabă ceva din care nu înţeleg decât. Numele meu. A, un jurnalist – îi atârnă de rever legitimaţia unul care ne poate fi de folos. Aşa că răspund, în franţuzeşte, că eu sunt acela şi, scoţând din geantă un dosar, i-1 întind. Samsonita însă, în timp ce se bate cu o palmă peste burta de piele bună, brună, zice:

— Am.

Îmi zic: să fie englez (oaică)? American (că)? A zis: am sau I am?



— Vacarmul străzii. Oricum, ştiind că orice jurnalist înţelege măcar franceza (cu atât mai bine, cu cât este vorbită de un nefrancez), insist cu dosarul: îl rog să-1 ia, să-1 consulte şi să-1 dea unui delegat mai sensibil la problemele noastre – el, cu legitimaţia lui, putea pătrunde înăuntru, acolo unde „disidenţii” nu numai că nu puteau, dar le era interzis.

Păi, da, zice Samsonita. Că dacă n-aveţi intrare.

Cum, sunteţi român? Mă bucur eu, percepându-1, în sfârşit, pe purtătorul Samsonitei. Ce bine-mi pare!

— Şi îl bat amical peste cot

(până acolo ajunge mâna mea întinsă, bărbatul este un zdrahon, mă depăşeşte cu cel puţin un cap). In sfârşit, avem şi noi pe cineva de-al nostru, toate celelalte ţări, până şi balticii, s-au aranjat să-şi introducă măcar un om, măcar o fată în costum naţional, numai noi, românii, ca de obicei.

— Bietul dom' Amalrik! Mă întrerupe Samsonescu. Să fie el asasinat mişeleşte – am văzut ce v-au făcut, aseară, ăştia din Guardia Civil, când aţi vrut să ieşiţi în stradă, cu lumânări. *

Meseria lor – la cererea Kremlinului! Râd eu. Nu ne-au lăsat pe stradă, am făcut procesiunea în curtea interioară a hotelului.

Aici aveţi dreptate cu Kremlinu'! Mă aprobă compatriotul. Să ştiţi că v-am văzut, am văzut, era foarte. Cum să zic? Că ziceai că eşti într-un film din ăla cu deţinuţi. Adică chiar eraţi, că cu toţi aţi făcut: şi domnu' general Grigorenko, şi domnu' Bukovski, şi domnu'

Pliuşci, şi ăla, ovreiu-ăla cu păr alb, şi doamna Gorbanevskaia – este că şi dânsa a făcut?

Şi dânsa.

Păi, da. Dar ce ziceţi, dom' Paul, de bietul dom' Amalrik, Dumnezeu să-1 ierte? Este că Kaghebeu' 1-a lichidat? Este! Lucrează tare, bestiile!

Borisov şi. „ovreiu-ăla cu păr alb”, Fainberg, care erau cu el în maşină, spun că din cauza oboselii.

Ce oboseală! Ascultaţi la ce vă spun io: mâna Kaghebeului! Că ce voiam să mai zic, dom' Paul: că să ştiţi că şi soţia mea-i basarabeancă. Româncă adevărată, ca 'mneavoastră, dom' Paul, măcar că unii pretinde că. Basarabeancă adevărată, care simte româneşte!

De unde anume, din Basarabia?

Ii zice Bivolari. Pe Prut.

Într-adevăr, Bivolari este pe Prut, dar pe malul drept. Deci, soţia dumitale nu e basarabeancă.

Drept, stâng, ce contează, doar ştiţi cântecu-ăla cu Prutu' care nu-i desparte pe români niciodată.

Ştiu cântecul, dar uite că Prutul i-a despărţit.

— Că românu' român rămâne, oriunde-ar.

— Aud, pe sărite – 'mneavoastră, orice-ar zice. Tot pentru români. Lupta noastră.

Meleaguri. Că vor să ne răpească Transilvania. România. Naţia.

Deşi ciuruit, discursul îmi pare cunoscut. Întreb, ca să-1 abat puţin:

Ce ziar te-a trimis la Madrid?

Nu ziar, agenţie. Press.

— A trecut un camion. Urmăresc mâna care urcă şi degetul arătător care bate, repetat, în legitimaţia de la rever.

Insă eu nu mă uit la legitimaţie, ci la Samsonită: de ce zisese am – o fi având un dosar de-al nostru?

Aseară, la conferinţa lui domnu' Korne, am stat alături, în dreap ta 'mneavoas'.

A, da!


— Acum îl recunosc. Ai luat note tot timpul, ai avut ce transmite agenţiei.

Am avut, am avuuut! Râde Samson. Păcat că bestiile de la Kaghebeu au pus bomba aia.

Nu era nici o bombă, zic. Cineva a vrut să saboteze conferinţa de presă de aseară, s-o strice şi pe cea de azi. Bineînţeles, băieţii de la Secu!

Da de unde! Mâna Kaghebeului, ascultaţi-mă pe mine!

Nu ştiu a cui o fi mâna.

— Ba ştiu: a Rivuluţiei!

— Dar a lucrat bine: la conferinţa mea, de azi, au participat doar cinci persoane – cinci, cu mine. Insă pe dumneata nu te-am văzut, deşi aseară, înainte de telefonul care pretindea că o bombă are să explodeze, a anunţat-o şi Korne şi eu.

— Păi ce vă tot spun io, dom' Paul: bestiile de la Kaghebeu, ăştia v-au stricat conferinţa! Şi dacă vreţi să ştiţi un mic secret: legionarii.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   18


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə