Paul Johnson

Băutura era capabilă să detoneze explozia. Ibsen nu a fost niciodată un alcoolic; nici măcar beţiv, exceptând o scurtă perioadă. Nu a băut niciodată în timpul perioadelor în care lucra şi stătea dimineaţa la birou nu doar treaz şi fără semne de mahmureală, dar mai şi purta o redingotă proaspăt călcată. Bea însă în societate, pentru a-şi învinge marea timiditate şi pornirile taciturne, iar alcoolul care-i clădea drumul la gură îi putea la fel de bine aprinde furia. La Clubul Scandinav din Roma erau vestite izbucnirile sale de după cină. Acestea erau înspăimântătoare pentru cei care ajungeau să le fie martori. Surveneau cu precădere la nesfârşitele banchete date în onoarea vreunei personalităţi, atât de caracteristice secolului al XlX-lea peste tot în Europa şi America de Nord şi îndrăgite în mod special de scandinavi. Ibsen pare să fi participat la sute de asemenea banchete, adesea cu rezultate dezastruoase. Fre-derick Knudtzon, care 1-a cunoscut în Italia, povesteşte despre o cină amicală în cursul căreia Ibsen 1-a atacat pe tânărul pictor August Lorange, care suferea de tuberculoză (motiv pentru care în sud puteau fi întâlniţi atâţia scandinavi). Ibsen i-a spus că era un pictor prost: „Nu meriţi să mergi în două picioare, ci ar trebui să te târăşti pe patru.” Knudtzon adaugă: „Am rămas cu toţii fără grai în faţa unui asemenea atac la adresa unui om care nu jignea pe nimeni şi care era lipsit de apărare, un tuberculos nefericit care avea destule cu care să se lupte fără ca Ibsen să trebuiască să-i mai dea în cap.” Când, în cele din urmă, s-au ridicat de la masă, Ibsen nu era în stare să se ţină pe picioare şi a trebuit să fie dus acasă.20 Din păcate, băutura care-i înmuia picioarele nu-i potolea neapărat şi limba sălbatică. Când, după un alt dineu festiv organizat la Roma, Georg Pauli şi pictorul norvegian Chris-tian Ross l-au dus acasă pe Ibsen, încărcat cu toate medaliile lui, el „şi-a arătat recunoştinţa împărtăşindu-ne întruna părerea lui despre cât eram de insignifianţi. Eu, spunea el, eram „un căţeluş fricos”, iar Ross „un personaj foarte respingător”.”21 în 1891, când Brandes a dat un dineu în onoarea lui la Grand Hotel, în Christiania, Ibsen a creat o „atmosferă apăsătoare”; şi-a scuturat capul ostentativ în timpul generosului discurs rostit în onoarea lui de Brandes, a refuzat să ia apoi cuvântul, spunând doar „S-ar putea spune multe despre discursul acela”, şi în cele din urmă şi-a insultat gazda declarând că „nu ştia nimic” despre literatura norvegiană. La alte recepţii la care a fost oaspete de onoare le întorcea spatele celor din jurul său. Uneori era atât de beat, încât spunea întruna doar „Ce, ce, ce?”.

Este adevărat că Ibsen era uneori, la rândul său, victima beţiilor vikingilor. S-ar putea într-adevăr scrie o carte descriind banchetele scandinave din acea perioadă care au mers prost. La unul extrem de solemn, dat în 1898 la Copenhaga, în cinstea lui Ibsen, vorbitorul principal, profesorul Sophus Schandorph, era atât de beat, încât cei doi vecini ai săi, un episcop şi un conte, au trebuit să-1 susţină, iar atunci când unul dintre oaspeţi abia dacă a chicotit, el a strigat: „Tacă-vă gurile, când vorbesc!” Cu aceeaşi ocazie, Ibsen a fost strâns zdravăn în braţe de un pictor admirativ, dar beat şi a strigat furios, „Liiaţi-1 de aici pe omul ăsta!” Când era treaz, arăta intransigenţă faţă de un comportament de care se făcea el însuşi vinovat de obicei. Putea fi într-adevăr foarte sever. Când o fată, îmbrăcată bărbăteşte, a fost ajutată să se strecoare în mod ilicit în Clubul Scandinav de la Roma, a insistat ca membrul clubului care se făcuse vinovat de incident să fie dat afară. Orice fel de comportament, fie extravagant, fie sobru, ar fi putut să-i dezlănţuie furia. Era specialist în furie, un om pentru care irascibilitatea reprezenta ea însăşi o formă de artă. I-a respectat chiar şi manifestările din natură. Pe când îşi scria piesa feroce Brand, avea el să noteze ulterior: „Aveam pe masă un scorpion într-o halbă goală de bere. Din când în când bruta suferea. Atunci aruncam cu o bucată de fruct copt în el, pe care să-şi reverse furia şi în care să-şi verse veninul. După aceea îi era bine din nou.”22

Vedea el oare în acea creatură un ecou al propriei sale nevoi de a se elibera de furia ce clocotea în el? Erau oare piesele sale, în care de obicei mocneşte furia şi uneori chiar răbufneşte, un vast exerciţiu terapeutic? Nimeni nu-1 cunoştea pe Ibsen în mod intim, dar multe dintre cunoştinţele sale erau conştiente că prima parte a vieţii, ca şi zbuciumul acelei perioade, i-au lăsat o imensă povară de resentimente de nevindecat. Din acest punct de vedere se asemăna cu Rousseau: eul său purta cicatricele pentru tot restul vieţii şi era în consecinţă un monstru al egocentrismului. Într-un mod destul de nedrept şi-a considerat mama şi tatăl răspunzători pentru tinereţea sa nefericită. Fraţii săi erau şi ei vinovaţi prin asociere. După ce, în 1858, a părăsit Skienul pentru a împrumuta bani de la bogatul său unchi, Christian Paus, nu şi-a mai vizitat cu bună ştiinţă părinţii. A avut oarecari legături cu sora sa, Hedvig, dar aceasta ar fi putut să aibă de-a face cu datoriile neplătite. In-tr-o scrisoare îngrozitoare adresată, în 1867, lui Bjornstjerne Bjornson, colegul său într-ale scrisului, a cărui fiică avea să se mărite ulterior cu fiul său, el a scris: „Furia îmi sporeşte puterea. Dacă e să fie război, atunci război să fie! Nu voi cruţa copilul din pântecele mamei, nici vreun gând, nici vreun sentiment care ar fi putut motiva acţiunile oricui ar merita onoarea de a-mi fi victimă. Ştii că toată viaţa le-am întors spatele părinţilor mei, întregii mele familii, deoarece nu puteam suporta să continui o relaţie bazată pe o înţelegere imperfectă?”23 Atunci când i-a murit tatăl, înl877, Ibsen nu mai avusese vreo legătură cu el de aproape patruzeci de ani. Justificându-se într-o scrisoare adresată unchiului său, Ibsen cita „circumstanţe imposibile datând dintr-un stadiu foarte timpuriu” ca fiind „principala cauză”. Prin aceasta el înţelegea de fapt că ei decăzuseră, în timp ce el se ridica, şi nu voia să fie tras în jos. Îi era ruşine de ei; se temea de posibilele lor cereri financiare. Cu cât devenea mai bogat, mai capabil de a-i ajuta, cu atât era mai puţin dispus să aibă vreo legătură cu ei. Nu a făcut nici un efort pentru a-1 ajuta pe mai tânărul său frate invalid, Nicolai Alexander, care a plecat în cele din urmă în Statele Unite şi a murit în 1888, la vârsta de cincizeci şi trei de ani aşa cum se menţiona pe mormântul acestuia, „De străini onorat şi de străini plâns”. Şi-a ignorat de asemenea fratele mezin, Ole Paus, rând pe rând marinar, îngrijitor de prăvălie, îngrijitor de far. Ole a fost întotdeauna sărac, dar a fost singurul care 1-a ajutat pe nenorocitul lor tată. Ibsen i-a trimis odată o scrisoare formală de recomandare pentru o slujbă, dar nu i-a dat niciodată vreun ban şi nici nu i-a lăsat nimic prin testament: Ole a murit sărac, într-un azil de bătrâni, în 1917.24 în spatele familiei oficiale se ascundea o poveste încă şi mai dureroasă, tăinuită cu multă grijă. Ar fi putut proveni din chiar una dintre piesele lui Ibsen – de fapt, dintr-un anumit punct de vedere, întreaga viaţă a lui Ibsen este o secretă dramă ibseniană. În 1846, când avea optsprezece ani şi mai trăia în prăvălia farmacistului, a avut o legătură cu o fată în casă angajată acolo, Elsie Sofie Jensdatter, care era cu zece ani mai mare ca el. Ea a rămas însărcinată şi a născut, pe 9 octombrie 1846, un fiu căruia i-a dat numele Hans Jacob Henriksen. Fata aceasta nu era o ţărăncuţă analfabetă, precum Lenchen a lui Marx, ci provenea dintr-o distinsă familie de mici fermieri; bunicul ei, Christian Lofthuus, condusese o vestită revoltă a fermierilor împotriva dominaţiei daneze şi murise, înlănţuit de stâncă, în fortăreaţa Akershus. Ca şi Lenchen, fata s-a comportat cu cea mai mare discreţie. S-a dus să nască acasă, la părinţii ei, şi nu a căutat niciodată să obţină ceva de la tatăl copilului.25 însă conform legii norvegiene, şi din ordinul consiliului local, Ibsen a fost silit să plătească pensie alimentară până ce Hans a ajuns la vârsta de paisprezece ani.26 Deja sărac, el a resimţit amar această reţinere din micul său salariu şi nu i-a iertat niciodată nici pe copil şi nici pe mamă. Ca şi Rousseau, ca şi Marx, nu 1-a recunoscut niciodată pe Hans Jacob, nu s-a interesat deloc de el şi nici nu i-a acordat nici cel mai mic ajutor din proprie iniţiativă, fie el financiar sau de altă natură. Băiatul a devenit fierar şi a locuit împreună cu mama sa până la vârsta de douăzeci şi nouă de ani. Ea a orbit şi atunci când casa părinţilor le-a fost luată, s-a mutat într-o colibă. Fiul a scrijelit în stâncă „Syltefjell” – Dealul înfometării. Elsie a murit şi ea săracă, la vârsta de şaptezeci şi patru de ani, pe 5 iunie 1892, şi este puţin probabil ca Ibsen să fi aflat despre moartea ei. Hans Jacob nu putea fi numit cu nici un chip un sălbatic. Era un mare amator de lectură, mai ales în domeniul istoriei şi al cărţilor de călătorie. În plus, era şi un lutier îndemânatic. Era însă beţiv şi leneş. Venea uneori în Christiania, unde aceia care îi cunoşteau secretul erau uluiţi de uimitoarea asemănare cu celebrul său tată. Câţiva dintre ei au pus la cale o farsă, intenţionând să-1 îmbrace pe Hans Jacob în haine asemănătoare celor purtate de Ibsen, să-1 pună să stea jos, din timp, la masa de la Grand Hotel pe care o ocupa de obicei marele om, în aşa fel încât atunci când acesta ar fi sosit pentru berea sa de dimineaţă să se vadă confruntat cu dovada propriului său păcat. Le-a lipsit însă curajul. Francis Bull, cea mai mare autoritate în ceea ce-1 priveşte pe Ibsen, spune că Hans Jacob şi-a întâlnit tatăl doar o singură dată. Aceasta s-a întâmplat în 1892, când fiul, fără nici o leţcaie, s-a dus la apartamentul tatălui său pentru a cere bani. Ibsen însuşi a deschis uşa, văzându-şi după toate aparenţele pentru prima dată fiul, pe atunci în vârstă de patruzeci şi şase de ani. Nu a negat relaţia de rudenie dintre ei, dar nu i-a dat lui Hans Jacob decât cinci coroane, spunându-i: „Atât i-am dat mamei tale. Ar trebui să fie suficient şi pentru tine.” – după care i-a trântit uşa în nas.27 Tatăl şi fiul nu s-au mai întâlnit niciodată, iar Hans Jacob nu a primit nimic prin testament de la Ibsen, murind sărac, pe 20 octombrie 1916.

Teama că familia sa, atât cea legitimă, cât şi cea nelegitimă, ar putea avea pretenţii asupra banilor lui a fost, fără îndoială, motivul pentru care Ibsen i-a îndepărtat. Penuria din prima parte a vieţii 1-a lăsat cu o veşnică nevoie de securitate, pe care doar câştigurile constante, economisirea şi păstrarea banilor o puteau alina. A fost una dintre marile forţe conducătoare ale vieţii sale. Era meschin şi, tot aşa cum o făcea cu toate celelalte, ajungea cu meschinăria până la limita maximă. Practic, era gata să şi mintă pentru bani: ţinând cont că era un ateu, care ura în taină monarhia, petiţia adresată regelui Cari al XV-lea prin care cerşea o pensie de o sută de lire este remarcabilă: „Nu mă lupt pentru o existenţă fără griji, ci pentru chemarea în care cred cu neclintire şi ştiu că mi-a dat-o Dumnezeu. Stă în mâinile regale ale Maiestăţii voastre dacă trebuie să rămân tăcut şi să mă înclin în faţa celei mai amare privaţiuni care poate răni sufletul unui om, frustrării de-a trebui să-mi abandonez chemarea, trebuind să cedez fără luptă atunci când ştiu că mi s-a dăruit armura spirituală pentru a mă lupta.” La acea vreme (1866), câştigând ceva bani de pe urma piesei Brand, începea să economisească. A început cu monede de argint într-un ciorap, după care a progresat, trecând la achiziţionarea de acţiuni guvernamentale. In Italia, camarazii săi de exil au remarcat că Ibsen nota într-un carnet chiar şi cea mai mică achiziţie. Din 1870 şi până la primul său atac de cord, în 1900, el a ţinut două registre negre, unul înregistrând câştigurile, celălalt investiţiile, care constau integral din acţiuni guvernamentale, mai mult decât sigure. Până în ultimele două decenii ale vieţii nu a avut câştiguri mari, cel puţin nu în conformitate cu standardele anglo-saxone, din moment ce piesele sale aveau nevoie de mult timp pentru a ajunge să fie reprezentate în toată lumea şi erau, oricum, slab protejate de copyright. În 1880 însă a câştigat, pentru prima dată, o mie de lire, un venit enorm comparativ cu standardul norvegian curent. Suma a continuat să crească sistematic. La fel şi investiţiile sale. De fapt, este puţin probabil ca vreun alt autor să fi investit vreodată un procent atât de mare din câştigurile sale – între o jumătate şi două treimi – pe parcursul ultimului sfert de veac al vieţii sale. Şi pentru ce toate acestea? Când fiul său legitim, Sigurd, 1-a întrebat de ce trăiau atât de modest, el a replicat: „Mai bine să dormi cum trebuie şi să nu mănânci bine, decât să mănânci bine şi să nu dormi bine.” în ciuda averii sale crescânde, el şi familia sa continuau să trăiască în nişte camere mobilate terne. Spunea că îl invidia pe Bjornson deoarece îşi avea casa şi terenul propriu. Însă el personal nu a încercat niciodată să achiziţioneze vreo proprietate sau măcar mobila lui personală. Ultimele apartamente ale familiei Ibsen, din Viktoria Terrace şi strada Arbiens, erau tot atât de impersonale şi de asemănătoare cu camerele de hotel ca şi celelalte. Cu toate acestea, toate apartamentele lui Ibsen au avut o trăsătură neobişnită: păreau să fie împărţite în două jumătăţi, soţul şi soţia instalaţi fiecare într-o fortăreaţă separată, în vederea unor operaţiuni ofensive şi defensive faţă de celălalt.28 Într-un mod curios, această situaţie îndeplinea un jurământ de tinereţe, din moment ce Ibsen îi spusese celui mai vechi prieten al său, Christopher Due, că „soţia sa, dacă va avea vreodată una, va trebui să locuiască la un alt etaj. S-ar vedea unul pe altul [doar] la vremea mesei, şi nu s-ar adresa unul altuia cu Du”19. Ibsen s-a căsătorit cu Suzannah Tho-resen, fiica decanului din Bergen, în 1858, după o logodnă destul de rece de doi ani. Ea era mare amatoare de cărţi, hotărâtă şi urâtă, dar cu un păr superb. Mama ei vitregă, o intelectuală sofisticată, spunea despre Ibsen cu dispreţ că, excepţie făcând Soren Kierkegaard, nu cunoscuse pe nimeni cu „aşa o nevoie marcantă de a fi singur cu sine”. Căsătoria era mai curând funcţională decât caldă. Dintr-un anumit punct de vedere a fost crucială pentru împlinirea lui Ibsen deoarece, într-o perioadă de mare descurajare din viaţa lui, când piesele îi erau refuzate sau deveneau nişte eşecuri, iar el se gândea în mod serios să-şi dezvolte celălalt talent al său, pictura, soţia sa i-a interzis complet să picteze şi 1-a silit să scrie zilnic. Aşa cum a afirmat ulterior Sigurd: „Lumea îi poate mulţumi mamei mele că are cu un pictor prost mai puţin şi că a primit în schimb un mare scriitor.”30 Sigurd, născut în 1859, şi-a descris întotdeauna mama drept forţa din spatele lui Ibsen: „El era geniul, ea personalitatea. Personalitatea lui. Iar el ştia asta, deşi nici până în ultima clipă nu ar fi recunoscut-o de bună voie.”

Desigur, Sigurd descria căsătoria ca pe un parteneriat. In acelaşi timp, alţii o priveau, ca şi pe el de altfel, în mod diferit. In jurnalul unui tânăr danez, Martin Schneekloth, există un tablou sfâşietor al familiei Ibsen, datând din perioada anilor petrecuţi în Italia. Ibsen, nota el, era în „situaţia disperată” de a fi căsătorit cu o femeie pe care nu o iubea şi „nici o reconciliere nu este posibilă”. Îl găsea pe Ibsen „o personalitate dominatoare, egocentric şi de neîngenuncheat, cu o masculinitate ardentă şi plin de un curios amalgam de laşitate personală, idealist până la constrângere şi totodată complet indiferent manifestării acelor idealuri în viaţa de zi cu zi. Ea este feminină, lipsită de tact, dar o fire stabilă, dură, un amestec de inteligenţă şi prostie, nu fără de sentimente, dar lipsită de umilinţă şi dragoste de femeie. Duc război unul cu celălalt, fără milă, cu răceală, şi totuşi ea îl iubeşte, dacă nu altfel, măcar prin fiul lor, bietul lor fiu, a cărui soartă este cea mai tristă soartă care ar fi putut fi hărăzită unui copil.” A continuat apoi: „Ibsen însuşi este atât de obsedat cu munca lui, încât proverbul „întâi omenirea, apoi arta” a fost de fapt inversat. Cred că dragostea lui pentru jievastă a dispărut demult. În prezent, vina lui este că nu se poate autodisci-plina pentru a corecta situaţia şi îşi afirmă mai curând natura posacă şi despotică faţă de ea şi de bietul lor fiu, dominat spiritual, înspăimântat.”31

Suzannah nu era în nici un caz lipsită de apărare în faţa egoismului de granit al lui Ibsen. Soţia lui Bjornson o citează a fi spus, după naşterea lui Sigurd, că nu vor mai urma alţi copii, ceea ce însemna la vremea aceea că nu vor mai face sex. (Aceasta era însă un martor ostil.) Existau din când în când zvonuri privind despărţirea. Desigur, lui Ibsen îi displăcea profund căsătoria ca atare: „Pune pe oricine amprenta sclaviei”, nota el în 1883. Însă prudent şi iubind siguranţa, o continua pe a sa. Se păstrează o scrisoare ciudată adresată de el soţiei sale, scrisoare datată 7 mai 1895 şi în care neagă cu ardoare zvonurile conform cărora ar fi intenţionat să o părăsească pentru Hildur Andersen, punând acele zvonuri pe seama mamei vitrege a lui Suzannah, Magda-lene Thoresen, pe care o ura.32 Ibsen era adesea dur şi uricios cu soţia lui. Ea ştia însă cum să-şi ia revanşa. Când el se înfuria, ea îi râdea pur şi simplu în faţă, conştientă de timiditatea lui inerentă şi de teama pe care i-o inspira violenţa. Ea juca, într-adevăr, cartea fricilor lui, căutând în ziare fapte oribile, dar de domeniul cotidianului, pe care i le comunica apoi lui Ibsen.33 Cei doi trebuie să fi format un cuplu nu prea plăcut de privit împreună.

Şi relaţiile lui Ibsen cu prietenii erau reci, adesea furtunoase. Poate că „prieteni” nu este cuvântul potrivit. Corespondenţa cu camaradul său scriitor Bjornson, pe care îl cunoştea la fel de bine, şi de cel mai mult timp, este dureroasă la lectură. Vedea în Bjornson un rival şi era gelos pe succesul timpuriu al acestuia, pe firea lui extravertită, pe modul lui de a fi bine dispus, amabil, pe înclinaţia manifestă a acestuia de a se bucura de viaţă. De fapt, Bjornson a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i câştiga lui Ibsen recunoaşterea publică, iar ingratitudinea crasă a acestuia le apare tuturor ca fiind demnă de milă. Relaţia dintre cei doi se aseamănă cu aceea dintre Rousseau şi Diderot, Ibsen luând, aidoma lui Rousseau, Bjornson dând, şi asta în ciuda faptului că nu a existat vreo ceartă finală, spectaculoasă.

Ibsen găsea reciprocitatea ca fiind foarte dificilă. Prin prisma a tot ceea ce făcuse Bjornson pentru el, telegrama de felicitare pe care s-a hotărât în cele din urmă să i-o trimită lui Bjornson cu ocazia celei de-a şaizecea aniversări este o capodoperă minimalistă: „Henrik Ibsen transmite urări de bine cu ocazia zilei dvs. de naştere.” Şi totuşi, Ibsen se aştepta ca Bjornson să facă multe pentru el. Atunci când criticul Clemens Petersen a publicat o cronică ostilă la Peer Gynt, Ibsen i-a scris lui Bjornson o scrisoare vehementă, deşi acesta nu avea nimic de-a face cu faptul în cauză. De ce nu 1-a doborât pe Petersen? „L-aş fi lăsat în nesimţire înainte de a-i mai permite să mai comită altă dată vreo asemenea ofensă premeditată împotriva adevărului şi a dreptăţii.” în ziua următoare a adăugat un post-scriptum: „Am adormit pe aceste rânduri şi le-am citit la rece. Cu toate acestea tot le voi trimite.” După care s-a ambalat din nou şi a continuat: „Iţi reproşez doar pasivitatea. Nu a fost bine că, nefăcând nimic, ai permis ca în absenţa mea să aibă loc un asemenea atac, pentru a-mi scoate reputaţia la licitaţie.”34

Insă deşi se aştepta ca Bjornson să se lupte pentru el, Ib-sen îl privea ca pe o ţintă potrivită pentru satiră. Îl prezintă sub chipul unui personaj neplăcut ca Stensgaard, din piesa Liga tinerimii, un atac sălbatic la adresa mişcării progresiste, în acest monument de ingratitudine, Ibsen i-a atacat pe toţi oamenii care îl ajutaseră cu bani şi semnaseră petiţia pentru ca el să primească acea bursă din partea statului. A adoptat punctul de vedere conform căruia orice persoană cu un oarecare prestigiu public era o ţintă legitimă. În schimb, orice referiri similare la propria sa persoană îi provocau resentimente puternice. Atunci când John Paulsen a publicat un roman despre un tată dominator pasionat de medalii, Ibsen a înşfăcat una dintre cărţile sale de vizită, a scris pe spatele ei un singur cuvânt, „Canalie”, şi a trimis-o, deschisă, pe numele lui Paulsen, la clubul acestuia – aceeaşi tehnică pe care marchizul de Queensbury avea să i-o aplice lui Oscar Wilde în următorul deceniu.

Practic, toate relaţiile lui Ibsen cu ceilalţi scriitori se înche-iau cu scandaluri. Chiar şi atunci când nu exista vreo ceartă, aceste relaţii aveau tendinţa de-a muri de „jnaniţie”. Nu putea să urmeze sfatul doctorului Johnson: „Prietenia trebuie întreţinută continuu.” El îşi ţinea relaţiile de amiciţie într-o tensiune constantă, presărată cu perioade de tăcere: întotdeauna partea cealaltă trebuia să facă efortul de-a o menţine. Ibsen aproape că ajunsese la formularea unei filosofii a anti-prieteniei. Atunci când Brandes – care trăia în păcat cu soţia altui bărbat şi, în consecinţă, era ostracizat la Copenhaga – i-a scris lui Ibsen o scrisoare prin care se plângea că era lipsit de prieteni, Ibsen a răspuns: „Când cineva se află, aşa cum faci tu” – şi, implicit, „cum o fac şi eu” – „într-o relaţie personală atât de intensă cu munca de-o viaţă a unui om, nu se poate aştepta să-şi păstreze prietenii. Prietenii sunt un lux costisitor, şi atunci când cineva îşi investeşte capitalul într-o chemare sau o misiune pe viaţă, acela nu-şi poate permite să aibă prieteni. Dificultatea în a avea prieteni nu stă în ce faci pentru ei, ci în ce laşi nefăcut, din consideraţie pentru aceştia. Multe ambiţii spirituale au fost astfel amputate. Am trecut prin asta şi de aceea a trebuit să aştept câţiva ani înainte de a reuşi să fiu eu însumi.”35 Această scrisoare tristă şi revelatoare exprimă, aşa cum am arătat şi în cazul celorlalţi intelectuali asupra cărora ne-am oprit, legătura intimă dintre doctrina publică şi slăbiciunea personală. Ibsen spunea omenirii: „Fiţi voi înşivă!” Şi totuşi în această scrisoare el recunoştea de fapt că a fi tu însuti implica sacrificarea celorlalţi, în cazul său, el nu putea fi un dramaturg eficient fără a-i ignora, neglija şi, dacă era necesar, fără a-i călca în picioare pe ceilalţi. Modul în care Ibsen îşi aborda arta era centrat pe doctrina egoismului creator. Aşa cum i-a scris Magdalenei Thoresen: „Marea parte a criticilor se rezumă la un reproş adus scriitorului pentru vina de-a fi el însuşi. Vital este să-ţi aperi latura cea mai intimă a personalităţii, să o păstrezi pură şi departe de toate elementele care-i sunt străine.”

Egoismul creator a reprezentat încercarea lui Ibsen de-a transforma vulnerabilitatea propriului caracter într-o sursă de putere. Băiat fiind, el fusese îngrozitor de singur: „faţa unui bătrân”, spunea profesorul său, „o personalitate introvertită”. Un contemporan a confirmat: „Noi, puştii, nu-1 plăceam, căci era mereu atât de acru.” A fost auzit doar o singură dată râzând „ca toate celelalte făpturi umane”. Ulterior, tânăr fiind, sărăcia i-a impus în continuare solitudinea: ieşea de unul singur pentru a face lungi plimbări, astfel încât ceilalţi chiriaşi şi servitorii din casa în care era găzduit să creadă că ieşise să ia cina. (Din păcate, meschinăria de mai târziu a lui Ibsen 1-a forţat pe fiul său la un subterfugiu similar: nedorind să-i invite pe ceilalţi băieţi în casa lui sumbră, el le spunea că mama lui era o negresă gigantică care-1 ţinea închis într-o cutie pe frăţiorul lui mai mic, care de fapt nici nu exista.) Plimbările lungi şi solitare ale lui Ibsen au devenit un obicei: „Am hoinărit”, scria el, „în diferite perioade, prin majoritatea statelor papale, pe jos, cu un rucsac în spate.” Ibsen era un exilat înnăscut: el privea comunitatea care-1 înconjura ca fiind, în cel mai bun caz, străină; adesea o vedea însă ca fiindu-i ostilă. În tinereţe scrisese: „M-am găsit într-o stare de război cu mica comunitate în care. Eram închis.”36 Aşa se face că nu este deloc surprinzător că Ibsen a ales exilul adevărat pentru cea mai mare şi mai productivă parte a vieţii sale. Ca şi în cazul lui Marx, aceasta i-a consolidat sentimentul de alienare şi 1-a izolat într-un grup extrem de parohial de expatriaţi, grup ce-şi avea certurile şi animozităţile proprii. Ibsen a început prin a recunoaşte efectele izolării sale. Într-o scrisoare din 1858, se descria ca „înconjurat de un fel de răceală izolatoare care face dificilă orice relaţie mai apropiată cu mine. Crede-mă, nu este plăcut să vezi lumea din punctul de vedere al lui octombrie.” Cu toate acestea, şase ani mai târziu, Ibsen se acomoda cu inabilitatea sa de a se apropia de ceilalţi, scriindu-i în 1864 lui Bjornson: „Nu pot stabili legături apropiate cu oamenii care îi cer cuiva să se dăruiască de bunăvoie şi fără rezerve. Prefer să-mi închid în mine adevărata-mi fire.” Solitudinea lui a devenit creatoare, o temă în sine. Începând cu prima poezie care s-a păstrat, Resemnare, scrisă în 1847, şi până când a încetat să mai scrie poezii, în 1870-1871, aceasta este tema fundamentală a versurilor sale. Aşa cum a afirmat Brandes, „este poezia singurătăţii, ilustrând nevoia singuratică, efortul singuratic, protestul singuratic”37. Scrierile sale, scrieri ce-i reflectă singurătatea, au devenit un mijloc de apărare, un refugiu în faţa unei lumi care-i era străină; „Toate gândurile şi pasiunile sale”, spunea Schneekloth despre viaţa dusă de Ibsen în Italia, s-au dedicat „numai goanei după faima literară”. Încetul cu încetul a ajuns să-şi privească izolarea egoistă şi închiderea în sine drept o tactică necesară, ba mai mult, drept o virtute. Întreaga existenţă umană, i-a spus el lui Brandes, era o epavă, şi de aceea „singura cale sănătoasă era aceea de a te salva pe tine însuţi”. La vârsta senectuţii, Ibsen a sfătuit-o pe o tânără: „Nu trebuie să spui niciodată oamenilor totul. A ţine lucrurile pentru tine este lucrul cel mai de preţ în viaţă.”38

Desigur însă, era nerealist să presupui că o asemenea tactică putea fi ţinută sub control. Ea degenera într-o ostilitate generală îndreptată împotriva umanităţii. Brandes a fost silit să conchidă: „Dispreţul său faţă de umanitate nu cunoştea limite.” Ura sa trecea în revistă sistematic toate aspectele societăţilor umane, întârziind din când în când, aproape cu dragoste, asupra vreunei idei sau instituţii care-i stârnea acel dezgust tipic. Îi ura pe conservatori. A fost probabil primul scriitor – pionierul a ceea ce avea să devină o armată imensă – care a ajuns să convingă un stat conservator să subvenţioneze o viaţă literară dedicată atacării a tot ce acesta preţuia. (Când a revenit pentru a cere mai mulţi bani, un membru al comisiei de burse, reverendul H. Riddervold, a spus că de fapt ceea ce merita Ibsen nu era o altă bursă, ci o bătaie bună.) A ajuns să-i urască încă şi mai mult pe liberali. Aceştia erau „nimicuri cu care să garniseşti baricadele”. Majoritatea erau „ipocriţi, mincinoşi, idioţi, javre”. La fel ca şi contemporanului său Tolstoi, i-a displăcut în mod special sistemul parlamentar, pe care îl privea drept sursă a unei corupţii şi a unei mistificări fără margini. Unul dintre motivele pentru care-i plăcea Rusia era acela că era lipsită de un asemenea sistem. Ura democraţia. Obiter dicta lui Ibsen, aşa cum apar în jurnalele lui Kristofer Janson, constituie o lectură sumbră.39 „Ce este majoritatea? Masa ignorantă. Inteligenţa aparţine întotdeauna minorităţii.” Majoritatea oamenilor, spunea el, „nu [era] îndreptăţită să aibă păreri”. I-a spus la fel şi lui Brandes: „în nici un caz nu mă voi lega de vreun partid care are în spatele său majoritatea.” Se vedea pe sine, dacă putem spune că se vedea în vreun fel, ca pe un anarhist, convins fiind în mod naiv (cum o făceau mulţi în acea perioadă) că anarhismul, comunismul şi socialismul erau în esenţă acelaşi lucru. „Statul trebuie abolit”, i-a spus el lui Brandes, căruia îi plăcea să adune părerile lui Ibsen. „Asta este într-adevăr o revoluţie căreia i-aş da bucuros o mână de ajutor. Aboliţi conceptul de stat, instauraţi principiul liberului arbitru.”