Paul Johnson

Era, în consecinţă, apt şi gata pregătit pentru acea „decadă josnică, necinstită” a anilor '30. Hemingway nu a avut niciodată convingeri politice consecvente – oricare ar fi fost acelea. Etica sa privea într-adevăr loialităţile personale. Prietenul său de odinioară Dos Passos considera că, în tinereţe, Hemingway „avusese una dintre minţile cele mai înzestrate pentru demascarea prefăcătoriei politice pe care am întâlnit-o vreodată”39. Sunt însă greu de găsit multe dovezi care să susţină această afirmaţie. La alegerile din 1932, Hemingway 1-a susţinut pe socialistul Eugene Debs. În 1935 devenise însă, în multe privinţe, un reprezentant servil al liniei Partidului Comunist. În numărul din 17 septembrie al ziarului Partidului Comunist New Masses, a publicat un articol violent intitulat „Cine i-a omorât pe veterani?”, articol prin care acuza guvernul ca fiind răspunzător de moartea, într-un uragan din Florida, a patru sute cincizeci de foşti militari angajaţi la căile ferate pentru proiecte federale – un exerciţiu tipic pentru propaganda de agitaţie a Partidului Comunist. De-a lungul unui deceniu, punctul de vedere al lui Hemingway pare să fi fost acela că Partidul Comunist era singurul conducător legitim şi demn de încredere al cruciadei antifasciste şi că a-1 critica sau a participa la activităţi care nu se aflau sub controlul Partidului însemna trădare. A spus că oricine ar fi adoptat o linie împotriva Partidului Comunist era „sau nebun, sau escroc” şi a afirmat că nu va permite ca numele său să apară pe coperta noii reviste de stânga Ken, lansată de Esquire – atunci când a descoperit că nu era un organ al Partidului Comunist.

Acest mod de abordare i-a dictat răspunsul în faţa Războiului Civil din Spania, pe care 1-a salutat, pe considerente profesionale, drept o sursă de material – „Războiul civil este cel mai bun război pentru un scriitor, cel mai complet.”40 însă – fapt curios ţinând seama de codul său etic, în care existau stipulaţii elaborate pentru conflicte de loialitate, puterea tradiţiei şi diferite idei de justiţie – Hemingway a acceptat de la început şi până la sfârşit linia Partidului Comunist în privinţa războiului cu toate cruzimile sale. A făcut patru descinderi pe front (în primăvara şi toamna lui 1937, în primăvara şi toamna lui 1938), dar îşi formase o părere în privinţa semnificaţiei Războiului Civil încă înainte de a părăsi New York-ul şi se angajase deja în proiectul unui film de propagandă, Spania în flăcări, alături de Dos Passos, Lillian Hellman şi Archibald MacLeish. „Simpatia mea”, scria el, „se îndreaptă mereu spre populaţia muncitorească exploatată şi se ridică împotriva proprietarilor absenteişti, chiar dacă beau un pahar alături de proprietari şi vânez cu ei porumbei.” Partidul Comunist reprezenta „oamenii acestei ţări” şi războiul era o luptă între „popor” şi „moşierii absenteişti, mauri, italieni şi germani”. A afirmat că îi plăcea şi respecta Partidul Comunist spaniol, care reunea „cei mai buni oameni” angajaţi în război.41

Linia lui Hemingway, conformă politicii Partidului Comunist, era de a minimaliza rolul Uniunii Sovietice, mai ales prin antrenarea ferocei conduceri a Partidului Comunist spaniol în sângeroasa politică internă a Spaniei republicane. Acest lucru 1-a dus la o ruptură ruşinoasă cu Dos Passos. Translatorul lui Passos era Jose Robles, un fost profesor de la Universitatea Johns Hopkins care se alăturase forţelor republicane la izbucnirea războiului şi care era prieten cu An-dres Nin, conducătorul miliţiei anarhiste POUM. Fusese şi translatorul generalului Jan Antonovici Berzin, şeful misiunii militare sovietice din Spania, şi cunoştea de aceea o serie de secrete referitoare la afacerile Moscovei cu Ministerul Apărării de la Madrid. Berzin fusese asasinat de către Stalin, care a dat ulterior ordin Partidului Comunist spaniol să lichideze şi POUM-ul. Nin a fost torturat până şi-a dat sufletul, alte sute au fost arestaţi, acuzaţi de activităţi fasciste şi executaţi. S-a considerat prudent ca Robles să fie acuzat de spionaj şi împuşcat în secret. Dos Passos a ajuns să fie îngrijorat de dispariţia acestuia. Hemingway, care se considera ultrasofisticat în privinţa chestiunilor politice, iar pe Dos Passos îl privea ca pe un nou-venit naiv, i-a ridiculizat neliniştea. Hemingway stătea la hotelul Gaylord din Madrid, pe atunci reşedinţa şefilor Partidului Comunist, şi 1-a întrebat pe prietenul său intim Pepe Quintanilla (care, aşa cum avea să reiasă mai târziu, era răspunzător de majoritatea execuţiilor înfăptuite de Partidul Comunist) ce s-a întâmplat. Acesta 1-a asigurat că Robles era bine sănătos, ţinut la arest pentru mai multă siguranţă, dar că urma să aibă parte, mai mult ca sigur, de un proces corect. Hemingway a crezut toate acestea şi i le-a transmis lui Dos Passos. De fapt, în momentul acela Robles era deja mort, iar când Hemingway a aflat faptul – cu întârziere, de la un ziarist care abia sosise la Madrid – i-a spus lui Dos Passos că era clar că Robles fusese mai mult decât vinovat şi numai un nebun ar fi putut crede altceva. Profund afectat, Dos Passos a refuzat să accepte vina lui Robles şi i-a atacat în mod public pe comunişti. Faptul 1-a făcut pe Hemingway să-i adreseze următoarea mustrare: „In Spania se duce un război între oamenii de partea cărora ai fost până mai ieri şi fascişti. Dacă, cu ura ta faţă de comunişti, te simţi justificat să ataci, pentru bani, pe cei care mai luptă încă în acest război, cred că ar trebui cel puţin să ai grijă ca afirmaţiile pe care le faci să fie corecte.” însă aşa cum avea să reiasă, Dos Passos făcuse afirmaţii corecte: Hemingway era naivul, inocentul, cel tras pe sfoară.42

Aşa avea să şi rămână până la sfârşitul războiului şi încă o bucată de vreme după aceea. Activitatea sa în numele comuniştilor a atins punctul culminant pe 4 iunie 1937, când a luat cuvântul la cel de-Al Doilea Congres al Scriitorilor, congres ţinut la Carnegie Hali, în New York, de către Partidul Comunist prin intermediul unei organizaţii de acoperire. Punctul de vedere al lui Hemingway a fost acela că scriitorii trebuie să lupte împotriva fascismului, întrucât acesta era singurul regim care nu le-ar fi permis să spună adevărul; era de datoria intelectualilor să plece în Spania şi să facă ceva pentru ei înşişi – trebuiau să înceteze să se tot certe asupra unor puncte doctrinare stând în fotoliile lor şi să înceapă sa lupte: „Acum există şi va mai exista încă pentru multă vreme câte un război pentru fiecare scriitor care doreşte să meargă la faţa locului şi să-1 studieze.”43

Hemingway era cu siguranţă un naiv. Participa însă în mod conştient la o minciună, din moment ce reiese clar din romanul său dedicat războiului din Spania – Pentru cine bat clopotele – că avea cunoştinţă de partea întunecată a cauzei republicane şi, de bună seamă, ştia câte ceva privind adevărul despre Partidul Comunist spaniol. Cât a durat Războiul Civil, Hemingway a îmbrăţişat aceeaşi linie ca aceia care au încercat să suprime Homage to Catalonia (Omagiu Cataloniei) de George Orwell, şi anume aceea că adevărul era mult în spatele eficacităţii militare şi politice. Aşa se face că discursul ţinut de el la Congresul Scriitorilor a fost întru totul fraudulos.

Faptul era curios şi din altă privinţă, căci Hemingway nu arătase vreo înclinaţie de a-şi urma propriul sfat „studiind” războiul. În 1941, când America a început să se implice cu adevărat în cruciada contra nazismului, Hemingway s-a ţinut deoparte. În acel moment avea deja o casă a lui, Finea Vigia, în Cuba, în afara Havanei, casă care a rămas reşedinţa sa principală pentru aproape tot restul vieţii. Succesul înregistrat de Pentru cine bat clopotele, care a devenit unul dintre cele mai celebre bestselleruri ale secolului, i-a adus un venit enorm, iar Hemingway dorea să se bucure de aceşti bani, cu precădere în ceea ce era pe atunci sportul său preferat – pescuitul în larg. A rezultat un alt episod discreditant al vieţii sale, cunoscut sub numele de „Fabrica de escroci”.44

Hemingway avea o mare uşurinţă în a-şi face prieteni în lumea interlopă, şi asta mai ales în ţările de limbă spaniolă. Adora personajele dubioase care alcătuiau acele cuadril-las (escadroane) de luptători cu taurii, obişnuiţi ai cafenelelor de pe faleză, homosexuali, prostituate, pescari cu jumătate de normă, informatori ai poliţiei şi alţii de teapa lor, care răspundeau călduros băuturii pe gratis şi bacşişurilor oferite de Hemingway. În 1942, în Havana din timpul războiului, Hemingway ajunsese obsedat de ceea ce considera a fi pericolul iminent al unei invazii fasciste. Existau, argumenta el, 300000 de locuitori de origine spaniolă în Cuba, dintre care 15-30000 erau „falangişti violenţi”. Aceştia ar fi putut pune la cale o revoltă, transformând Cuba într-un avanpost nazist la porţile Americii. În plus, spunea el, era informat că submarinele germane străbăteau apele cubaneze şi a calculat că o forţă armată alcătuită din o sută de submarine ar fi putut debarca în Cuba o armată nazistă puternică, de circa 30000 de oameni, care s-ar fi alăturat insurgenţilor. Este greu de spus dacă Hemingway chiar credea în aceste idei fantastice: de-a lungul vieţii sale, făcuse dovada unei sofisticări superficiale, care ascundea o mare credulitate în aproape orice privinţă. S-ar fi putut să fie influenţat de romanul de spionaj al lui Ers-kine Childers, The Riddle ofthe Sands (Ghicitoarea nisipurilor). Oricum, 1-a convins pe ambasadorul Statelor Unite, unul dintre prietenii săi bogaţi, tovarăş de băutură şi de sport, pe nume Spruille Braden, că trebuia făcut ceva.

Ceea ce a propus Hemingway era ca Braden să recruteze şi să comande un grup de agenţi selectaţi dintre prietenii săi devotaţi din lumea interlopă loialistă. Aceştia ar fi stat cu ochii pe suspecţii fascişti şi în acelaşi timp el şi-ar fi folosit ambarcaţiunea personală – echipată cu armament adecvat – pentru a patrula în zonele care riscau a fi invadate de submarine, într-o tentativă de-a momi unul să iasă la suprafaţă. Braden a aprobat planul şi a cerut ulterior credit pentru acesta.45 Hemingway a primit o mie de dolari pe lună pentru a plăti şase agenţi cu normă întreagă şi douăzeci lucrând sub acoperire, selectaţi din rândurile acelor cuadrillas de cafenea. Mai mult încă, lucru important într-o perioadă de raţionalizare severă, el a primit 122 de galoane de benzină pe lună pentru barca sa, care a fost dotată cu o mitralieră grea şi încărcată cu grenade de mână.

Existenţa „Fabricii de escroci”, după cum o numea el, a sporit prestigiul de care se bucura Hemingway în rândurile grupurilor de băutori din Havana, însă nu există nici o dovadă ca ar fi demascat măcar un singur spion fascist. Şi asta dintr-o cauză precisă – Hemingway a făcut greşeala elementară de-a plăti mai mult pentru rapoartele senzaţionale. FBI-ul, care i-a tratat această întreprindere rivală cu cea mai mare dezaprobare posibilă, a raportat la Washington că tot ce producea banda lui Hemingway erau „rapoarte vagi şi nefondate, cu caracter senzaţional. Datele furnizate de Hemingway erau aproape toate lipsite de valoare.” Conştient de ostilitatea FBI-ului, Hemingway a raportat că toţi agenţii acestuia erau de origine irlandeză, romano-catolici, susţinători ai lui Franco sau „chiulangii” de la serviciul militar. Au existat câteva incidente absurde, prea puţin probabile pentru orice povestire cu spioni, printre care se numără un raport furnizat de unul dintre agenţii lui Hemingway privind un „pachet sinistru” din Bar Basque, care s-a dovedit a conţine o ediţie ieftină din Viaţa Sfintei Teresa din Avila. Cât priveşte patrula de submarine, aceasta a confirmat părerile criticilor lui Hemingway cum că el ar fi avut de fapt nevoie de benzină pentru pescuit. Un martor ocular a menţionat: „N-au făcut nici pe dracu' – nimic. Doar au navigat şi s-au simţit bine.”

Episodul a dat naştere uneia dintre aprigele dispute ale lui Hemingway. Printre oamenii din Spania pe care îi admira se număra şi generalul Durân, care (sub numele de „Ma-nuel”) i-a servit drept sursă de inspiraţie pentru eroul său Robert Jordan din Pentru cine bat clopotele. Durăn era tot ceea ce Hemingway şi-ar fi dorit să fie – intelectualul devenit maestru-strateg. Era muzician, prieten cu De Falia şi Segovia şi membru al elitei intelectuale spaniole antebelice. Considera, părere pe care Hemingway i-o întărea, că „războiul modern” cere „inteligenţă, este treabă de intelectuali. Războiul este şi poezie, poezie tragică.”46 In 1934, el a căpătat o numire ca rezervist în armata spaniolă, a fost concentrat la începutul Războiului Civil şi a devenit rapid un general strălucit, ajungând în cele din urmă la conducerea Corpului XX de armată. După colapsul republicii, Durăn s-a oferit voluntar atât pentru armata britanică, cât şi pentru cea sovietică, dar fără rezultat. Atunci când Hemingway a născocit ideea „Fabricii de escroci”, şi-a folosit influenţa pentru a face ca Durăn să fie ataşat Ambasadei Statelor Unite şi i-a dat conducerea planului. În acea perioadă, generalul şi Bonte, soţia sa – o englezoaică – erau oaspeţii lui Hemingway la Finea. Durân şi-a dat însă rapid seama că toată afacerea nu era decât o farsă şi că îşi pierdea timpul. A solicitat o altă muncă; în acelaşi timp a avut loc o dispută personală vehementă, în care au fost implicate Bonte şi soţia lui Hemingway din acel moment, Martha, ceartă care a culminat cu o adevărată explozie la un prânz oferit la ambasadă. De atunci, Hemingway nu i-a mai vorbit niciodată lui Durăn, excepţie făcând luna mai 1945, când cei doi s-au întâlnit întâmplător şi Hemingway 1-a ironizat: „Ai reuşit destul de bine să te ţii departe de război, nu-i aşa?”

Faptul era caracteristic pentru tonul pe care tindeau să-1 ia disputele lui Hemingway cu foştii săi prieteni. Pentru un om cu un cod moral care exalta, ca şi romanele sale, virtuţile prieteniei, lui Hemingway îi era surprinzător de greu să facă vreuna din ele să dureze prea mult. Ca în cazul multor intelectuali – de exemplu, Rousseau şi Ibsen – certurile lui Hemingway cu alţi scriitori erau extrem de urâte. Heming-way era deosebit de invidios pe talentul şi succesul celorlalţi, şi asta chiar în raport cu standardele vieţif literare. In 1937 ajunsese să se fi certat cu toţi scriitorii pe care îi cunoştea. A existat o singură excepţie notabilă, care este foarte sugestivă în ceea ce-1 priveşte. Singurul scriitor pe care nu 1-a atacat în autobiografie a fost Ezra Pound. De la început şi până la sfârşit Hemingway a scris în mod aprobativ despre Pound. Încă de la prima lor întâlnire, Hemingway admirase amabilitatea lipsită de egoism a acestuia faţă de ceilalţi scriitori. A acceptat de la Pound criticile severe pe care nu le-ar fi acceptat din partea nimănui, inclusiv sfatul inteligent pe care acesta i 1-a dat în 1926, că ar trebui să treacă mai curând la scrierea unui roman decât să publice un alt volum de povestiri, sfat exprimat caracteristic: „Wotter yer think yer are, a bloomink DILLYtante?” („Ce crezi că eşti, un diletant în afirmare?”)- Hemingway pare să fi admirat la Pound o virtute de care era conştient că ducea lipsă în cel mai înalt grad, absenţa totală a geloziei profesionale.47 Atunci când Pound a fost în pericol de a fi executat pentru trădare, în 1945, deoarece în timpul războiului făcuse peste trei sute de emisiuni la radio pentru Axă, Hemingway i-a salvat pur şi simplu viaţa. Doi ani mai înainte, atunci când Pound fusese acuzat în mod oficial, Hemingway argumentase: „Este clar că e nebun. Cred că aţi putea dovedi că era nebun încă de pe vremea ultimelor Cantos. Are un trecut îndelungat de ajutorare plină de generozitate şi altruism a altor artişti şi este unul dintre cei mai mari poeţi în viaţă.” Atunci Hemingway a fost cel răspunzător de apărarea pe considerente de nebunie, apărare încununată de succes, care a dus la internarea lui Pound în spital şi la salvarea sa de la camera de gazare.48 Hemingway a evitat şi o ceartă cu Joyce, poate pentru că i-a lipsit ocazia, poate deoarece continua să-i admire opera – numindu-1 odată „singurul scriitor în viaţă pe care l-am respectat vreodată”. În privinţa celorlalţi, totul nu era decât o poveste murdară. S-a certat cu Ford Madox Ford, Sinclair Lewis, Gertrude Stein, Max Eastman, Dorothy Parker, Ha-rold Loeb, Archibald MacLeish şi mulţi alţii. Disputele sale literare au scos la iveală o pornire aparte – o maliţiozitate brutală, înrudită cu înclinaţia sa spre minciună. Într-adevăr, multe dintre cele mai grozave minciuni ale lui Hemingway îi priveau pe scriitori. In autobiografia lui există un portret fals şi monstruos al lui Wyndham Lewis („Lewis nu-şi arăta răutatea; arăta doar răutăcios. Ochii erau aceia ai unui violator lipsit de succes”), aparent răzbunarea pentru o critică pe care Lewis i-o făcuse cândva.49 în aceeaşi carte a spus şi o serie de minciuni despre Scott Fitzgerald şi soţia sa Zelda. Aceasta jignise ego-ul lui Hemingway, dar Scott îl plăcuse şi îl admirase şi nu-i făcuse nici un rău. Atacurile repetate ale lui Hemingway la adresa acestui suflet fragil şi rănit sunt greu de înţeles, dacă facem abstracţie de o posibilă gelozie de nestăpânit. Conform spuselor lui Hemingway, Fitzgerald îi spusese: „Ştii că nu m-am culcat niciodată cu nimeni altcineva decât cu Zelda. Zelda a spus că aşa cum sunt eu făcut n-aş putea face niciodată fericită o femeie, şi acesta era lucrul care o necăjea.” După aceasta, pretindea Hemingway, ei s-ar fi dus la toaletă unde Fitzgerald şi-ar fi scos penisul pentru a i-1 arăta; generos, Hemingway îl asigurase: „Eşti perfect normal.” Se pare că acest episod nu este decât o pură invenţie. Cea mai răuvoitoare ceartă a lui Hemingway a fost aceea cu Dos Passos, dureroasă mai ales dacă se are în vedere faptul că se cunoşteau de foarte mult timp. Este evident că adevăratul motiv a fost invidia – în 1936, Dos Passos a apărut pe coperta revistei Time (Hemingway a trebuit să mai aştepte încă un an). A urmat apoi incidentul Robles, în Spania, şi o ceartă la New York atât cu Dos Passos, cât şi cu soţia acestuia, Katie, o prietenă şi mai veche. Hemingway 1-a numit pe Dos Passos un parazit care împrumuta bani fără a-i mai da vreodată înapoi, iar pe soţia lui cleptomană. Au existat şi multe ironii referitoare la originea sa portugheză şi presupusa naştere nelegitimă. Hemingway a încercat să insereze aceste calomnii în To Have and Have Not (A avea şi a nu avea), 1937, însă – ca urmare a unui sfat juridic – editorul său 1-a silit să le elimine. În 1947, i-a spus lui William Faulkner că Dos Passos era „un snob îngrozitor (legat de faptul că era un bastard) „. Drept răspuns, Dos Passos 1-a înfăţişat pe Hemingway sub chipul odiosului George Elbert Warner, din Chosen Country (Ţinutul ales), 1951, ceea ce 1-a făcut pe Hemingway să-1 informeze pe cumnatul lui Dos Passos, Bill Smith, că avea în Cuba o „haită fioroasă de pisici şi câini dresaţi să atace bastarzii portughezi care scriau minciuni despre prietenii lor”. A dezlănţuit o ultimă rundă de înţepături la adresa lui Dos Passos în Sărbătoare de neuitat – era un peşte-pilot înrăit, care conducea către pradă rechini aidoma lui Gerald Murphy şi care reuşise să distrugă prima căsătorie a lui Hemingway.50 Ultima afirmaţie era evident falsă din moment ce Hemingway nu avusese nevoie de nici un ajutor în a-şi distruge căsnicia. In romanele sale a scris adesea despre femei, dovedind o remarcabilă înţelegere a sufletului feminin. Avea în comun cu Kipling darul de a-şi adapta obişnuitul mod de abordare masculin cu prezentarea neaşteptată şi extrem de grăitoare a punctului de vedere feminin. In ceea ce-1 priveşte pe Hemingway, au existat tot felul de speculţii privitoare la o trăsătură feminină, chiar de transvestit sau transsexual, speculaţii izvorâte din aparenta sa obsesie legată de păr, mai ales de părul scurt la femei, acest aspect fiind atribuit faptului că mama sa refuzase să-1 îmbrace în haine de băiat şi nu 1-a tuns vreme mult prea îndelungată.51 Cu toate acestea, cert este că lui Hemingway i-a fost greu să aibă o relaţie civilizată cu o femeie, cel puţin pentru un timp mai îndelungat, dacă aceasta nu făcea dovada unui servilism total. Singura femeie din familie care i-a plăcut a fost sora lui cea mai mică, Ursula, „scumpa mea soră Ura” – după cum îi spunea el, şi asta deoarece fata îl adora şi-i era ca o sclavă. In 1950, Hemingway i-a spus unui prieten că în 1919, atunci când se întorsese din război, Ursula, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, „obişnuia întotdeauna să aştepte, dormind, în casa scării la etajul al treilea în faţa camerei mele. Voia să se trezească atunci când intram deoarece i se spusese că nu era bine pentru un bărbat să bea singur. Bea cu mine ceva uşor până ce mă duceam la culcare şi atunci ea se culca cu mine pentru a nu fi singur pe timpul nopţii. Dormeam întotdeauna cu lumina aprinsă, exceptând cazurile în care ea o stingea dacă vedea că dormeam şi stătea trează şi o aprindea dacă vedea că mă trezeam.”52

Faptul poate să fi fost o simplă invenţie – reflectând imaginea idealizată a lui Hemingway privitoare la modul în care o femeie ar trebui să se poarte cu el. Adevărată sau falsă, cert este că el nu avea să întâlnească o asemenea supunere în viaţa reală, de adult. Aşa cum se întâmplă, trei dintre cele patru soţii ale sale au fost neobişnuit de servile în comparaţie cu standardele americane ale secolului al XX-lea, însă aceasta nu i-a ajuns. Hemingway dorea varietate, schimbare şi, totodată, dramă. Prima sa nevastă, Hadley Richardson, era cu opt ani mai în vârstă decât el şi destul de înstărită; a trăit din banii ei până ce cărţile au început să i se vândă în număr mare. Era o femeie plăcută, înţelegătoare, atrăgătoare înainte de-a se îngraşă, gravidă fiind cu primul copil al lui Hemingway, Jack („Bumby”), şi neputând ulterior să mai slăbească.53 Hemingway nu-şi făcea scrupule în a pipăi alte femei în prezenţa ei – cum a fost, de exemplu, cazul cunoscutei Lady Twysden, născută Dorothy Smurthwaite – care apare în Fiesta sub chipul lui Brett Ashley – un flirt din Montparnasse şi cauza scandalului dintre el şi Harold Loeb. Hadley s-a împăcat cu această umilire şi ulterior cu legătura lui Hemingway cu Pauline Pfeiffer, o fată sexy, zveltă, mult mai bogată decât Hadley, al cărei tată era unul dintre cei mai mari proprietari şi comercianţi de cereale din Arkansas. Pauline se îndrăgostise până peste cap de Hemingway şi, de fapt, 1-a sedus. Cuplul de îndrăgostiţi a covins-o apoi pe Hadley să accepte un menage ă trois – „trei tăvi pentru micul dejun”, a scris ea cu amărăciune în 1926, de la Juan-les-Pins, „trei costume de baie ude pe frânghie, trei biciclete”. Când lucrul nu i-a mai mulţumit pe cei doi, ei au antrenat-o pe Hadley într-un proces de separaţie, după care s-a ajuns la divorţ. Ea a acceptat, scriindu-i lui Hemingway: „Te-am luat la bine şi la rău (şi am crezut-o).” Aranjamentul financiar a fost generos din partea ei, şi un Hemingway încântat i-a scris în termeni linguşitori: „poate că norocul cel mai mare pe care îl va avea vreodată Bumby este acela de-a te avea ca mamă. Cât îţi mai admir gândirea sănătoasă, mintea, inima şi foarte frumoasele tale mâini şi mă rog lui Dumnezeu să răscumpere marea durere pe care ţi-am pricinuit-o eu ţie – care eşti persoana cea mai bună şi mai sinceră şi mai drăguţă pe care am cunoscut-o vreodată”54.

A existat o umbră de sinceritate în această scrisoare în aceea că Hemingway considera că Headley se comportase în mod nobil. Pornind de aici, el a început să facă o legendă din sanctitatea lui Hadley, aceasta încă înainte de a se fi însurat cu Pauline. În ceea ce o priveşte, Pauline a remarcat abordarea dezinteresată a lui Hadley în problema divorţului şi a hotărât că data viitoare Hemingway nu va fi la fel de norocos. Şi-a folosit banii pentru a face viaţa lor mai îmbelşugată, cumpărând şi decorând o casă frumoasă în Key West, Horida, care a contribuit la deschiderea gustului lui Hemingway pentru pescuitul în larg, pe care a ajuns să-1 adore. Pauline i-a dăruit un fiu, Patrick. În 1931, când 1-a anunţat că aştepta un al doilea copil (Gregory), căsătoria lor a intrat însă în declin. Hemingway căpătase deja gustul pentru Havana şi acolo s-a încurcat cu o blondă, Jane Mason, soţia şefului liniilor aeriene Pan-American din Cuba, cu paisprezece ani mai tânără decât el. Era subţire, drăguţă, băutoare, o sportivă de primă clasă căreia îi plăcea să-şi petreacă vremea cu tovarăşii de băutură ai lui Hemingway, pentru ca apoi să conducă maşini sport cu o viteză ameţitoare. Era, din multe puncte de vedere, o eroină ideală pentru Hemingway, însă era şi o fire depresivă, care nu-şi putea controla viaţa complicată. A încercat să se sinucidă şi a reuşit să-şi frângă coloana, moment în care Hemingway şi-a pierdut interesul pentru ea.