Paul Johnson

Şi totuşi autopromovarea practicată de Mailer avea şi un scop serios, acela de a promova conceptul care avea să devină tema dominantă a operei şi a vieţii sale – nevoia omului de a se elibera de o parte din constrângerile care inhibă recursul la forţa de care dispune acesta. Până atunci, oamenii cei mai instruiţi au identificat asemenea inhibiţii cu civilizaţia – poetul Yeats, de pildă, definise civilizaţia tocmai ca fiind „exerciţiul autoconstrângerii”. Mailer a pus această ipoteză sub semnul întrebării. Nu este posibil ca, uneori, violenţa personală să fie pentru unii necesară, ba chiar virtuoasă? A ajuns aici pe o cale ocolită. Tânăr fiind, a fost un tovarăş de drum obişnuit, ţinând optsprezece discursuri în favoarea lui Wallace, în timpul campaniei prezidenţiale din 1948.40 A rupt însă relaţiile cu Partidul Comunist cu ocazia notoriei Conferinţe Waldorf din 1949, după care vederile sale politice – deşi uneori nu făceau decât să reflecte consensul dintre liberali şi stânga – au devenit mai idiosincratice şi mai originale. Profesiunea sa de romancier şi de jurnalist a fost, în principal, aceea care 1-a determinat să exploreze situaţia negrilor şi premisele culturii negrilor în lumea Vestului. În numărul din vara lui 1957 al revistei lui Irving Howe Dissent, a publicat o teză intitulată The White Negro (Negrul cel alb), care s-a dovedit a fi scrierea sa cea mai influentă, de fapt, un docu-ment-cheie al epocii postbelice. În acest studiu a analizat „conştiinţa-hip”, comportamentul tinerilor negri lipsiţi de complexe şi încrezători, ca fiind o formă de contracultură. A explicat-o şi a justificat-o; de fapt, a cerut cu insistenţă ca o asemenea poziţie să fie adoptată de albii radicali. După cum argumentează Mailer, existau multe aspecte ale culturii negrilor pe care intelectualii progresişti ar trebui să fie pregătiţi să le examineze cu grijă: antiraţionalismul, misticismul, încrederea în forţa vitală şi, nu în cele din urmă, rolul violenţei şi chiar al revoluţiei. Luaţi în discuţie, scria Mailer, cazul concret a doi tineri care-1 omoară în bătaie pe proprietarul unui magazin de dulciuri. Oare acest fapt nu a avut şi un aspect benefic? „A fost omorât nu numai un bătrân slab de cincizeci de ani, ci şi o instituţie, a fost violată proprietatea privată, a fost stabilită o nouă relaţie cu poliţia, iar viaţa a căpătat un aspect periculos.” De vreme ce furia, atunci când este stăpânită, reprezintă un pericol pentru creativitate, asta nu înseamnă oare că violenţa, atunci când este folosită, exteriorizată şi încurajată, este creativă?

Aceasta a fost prima încercare gândită cu grijă şi bine scrisă de legitimare a violenţei personale – ca o contrapondere la violenţa „instituţionalizată” în societate – şi a dat naştere unei furii uşor de înţeles în anumite sectoare social-politice. De fapt, Howe însuşi a recunoscut ulterior că ar fi trebuit să renunţe la pasajul cu privire la vânzătorul de dulciuri. In momentul apariţiei, Norman Podhoretz a atacat textul, considerându-1 drept „una dintre ideile cele mai înfiorătoare din punct de vedere moral pe care am întâlnit-o vreodată”, un text care arăta „unde poate duce ideologia hipsterism-ului”41. Dar un număr foarte mare de tineri, atât albi cât şi negri, nu aşteptau decât o asemenea nadă şi o teoretizare. Negrul alb a fost documentul invocat ca muză pentru multe dintre ororile petrecute în anii '60 şi '70. Textul a conferit responsabilitate intelectuală multor fapte şi atitudini considerate anterior ca aflându-se în afara unui comportament civilizat şi a adăugat câteva puncte semnificative şi dăunătoare pe agenda, destul de tolerantă, pe care o propusese Cyril Connolly cu un deceniu în urmă.

Mesajul a avut un impact cu atât mai mare cu cât Mailer 1-a susţinut şi 1-a pus în practică prin propriile sale acţiuni, publice şi private. Pe 23 iulie 1960, a fost judecat pentru rolul jucat într-o încăierare de la o secţie de poliţie din Province-town şi a fost găsit vinovat de faptul că era beat, dar nu şi de „comportament care atentează la ordine”. Pe 14 noiembrie a fost acuzat din nou de atentat la ordine într-un club de pe Broadway. Cinci zile mai târziu a dat o mare petrecere în locuinţa sa din New York pentru a-şi anunţa candidatura la funcţia de primar al New York-ului. Către miezul nopţii era deja beat şi se lua la bătaie pe trotuarul din faţa casei sale, unde le căra la pumni unor intelectuali precum Jason Epstein şi George Plimpton, care plecau de la petrecere. Pe la patru şi jumătate dimineaţa s-a întors din stradă cu un ochi învineţit, cu o buză ruptă şi cu cămaşa pătată de sânge. A doua sa soţie, Adele Morales, o pictoriţă spaniolo-peru-viană, s-a luat la ceartă cu el; la care Mailer a scos un briceag cu lama de şase centimetri şi a înjunghiat-o în abdomen şi în spate. Una dintre răni avea o adâncime de şapte centimetri. Femeia a avut norocul să nu moară. Procesele care au urmat acestui incident au fost de natură complexă; Adele însă a refuzat să semneze o plângere. Acţiunea judiciară a luat sfârşit un an mai târziu, când lui Mailer i s-a suspendat sentinţa şi a fost eliberat pe cauţiune. Din comentariile pe care le-a făcut între timp, nu pare să reiasă că ar fi avut vreo remuşcare. Cu prilejul unei întrevederi cu Mike Wallace, a spus: „Pentru un delincvent juvenil, cuţitul e foarte semnificativ. Ştii, pentru el e ca o spadă, îi simbolizează bărbăţia.” A adăugat că ar trebui să se organizeze turniruri anuale ale gangsterilor, în Central Park. Pe 6 februarie 1961, a făcut o lectură publică din versurile sale la Centrul de Poezie al Asociaţiei Tinerilor Evrei. Recitalul a inclus versurile: „Atâta vreme cât îţi foloseşti cuţitul/Ţi-a mai rămas puţină dragoste.” Regizorul a întrerupt recitalul pentru motive de obscenitate. După ce s-a încheiat întregul episod, Mailer a spus, în chip de concluzie: „Am făcut-o din cauza furiei acumulate timp de un deceniu. După aceea, m-am simţit mai bine.”42

Mailer a făcut însă şi eforturi publice mai calculate pentru a promova contracultura. Unul dintre intelectualii care se inspiraseră din Negrul alb a fost Yippie Jeny Rubin, iar Mailer a fost oratorul vedetă la uriaşul miting împotriva Vietnamului, din 2 mai 1965, regizat de Rubin la Berkeley. Atunci a declarat: „Marea Societate” a preşedintelui Lyndon Johnson mergea „de la lagăr la rahat” şi a cerut insistent celor două zeci de mii de studenţi nu numai să-1 critice pe preşedinte, ci să-1 şi insulte, lipindu-i fotografia cu susul în jos, pe ziduri. Unul dintre cei care au asistat la acel discurs a fost Abbie Hoffmann, care avea să ajungă, curând, marele preot al con-traculturii. După cum argumenta acesta din urmă, Mailer a arătat „cum îţi poţi concentra în mod eficient sentimentele de protest ţintind nu spre decizii, ci spre mobilurile interioare ale factorilor de decizie”43. Doi ani mai târziu, Mailer a avut un rol răsunător în marele marş spre Pentagon, pe 21 octombrie 1967; cu această ocazie, el a distrat şi a provocat uriaşa asistenţă cu obscenităţile sale, spunând: „Vom încerca să muşcăm guvernul de cur chiar dacă e să o facem prin sfincterul Pentagonului.” Mailer a fost arestat şi condamnat la şaizeci de zile de temniţă (douăzeci şi cinci au fost suspendate). Odată eliberat, le-a spus reporterilor: „Vedeţi, dragi compatrioţi, azi e duminică, iar noi ardem trupul şi sângele lui Cristos în Vietnam”; în sprijinul acestei aluzii a spus că, deşi el nu era creştin, acum era căsătorit cu o creştină. Aceasta era cea de-a patra soţie a sa, care avea să se plângă mai târziu că, atunci când o critica pe mama lui Mailer, el o lovea în părţile intime.

De fapt, Mailer a introdus în politică limbajul obscen, vocea străzii. A erodat imaginea hieratică a oamenilor de stat şi multe dintre clişeele care o însoţeau. În mai 1968, în momentul culminant al tulburărilor studenţeşti, un autor care publica în Village Voice, analizând apelul lui Mailer, scria: „Cum ar fi putut să nu-1 dezgroape pe Mailer? Pe Mailer, care a predicat revoluţia înainte de a fi existat vreo mişcare în acest sens, pe Mailer, care îl numea pe Lyndon B. Johnson un monstru, în vreme ce liberalii alunecoşi îi mai scriau încă discursurile, pe Mailer, care era implicat în mişcarea negrilor, în obscenitate, în agitaţia cu privire la Cuba, în violenţă, în existenţialism., în vreme ce Noua Stângă încă mai făcea cu ochiul lui C. Wright Mills.”44 Dar, deşi este sigur că Mailer a coborât tonul discursului politic, nu e limpede dacă i-a îmbunătăţit conţinutul. A avut un impact similar şi asupra vieţii literare. Certurile sale cu colegii de breaslă le-au egalat, ba chiar le-au depăşit, pe cele ale lui Ibsen, Tolstoi, Sartre şi Hemingway. S-a certat, în particular, cu William Styron, James Jones, Calder Willingham, James Baldwin şi Gore Vidai, pentru a nu menţiona decât câţiva. Ca şi în cazul lui Hemingway, aceste certuri luau, uneori, forme violente. În 1956, un raport al poliţiei arăta că Mailer se bătea pe straturile de flori din faţa casei lui Styron. Adversarul său era Bennett Cerf, căruia i-a spus: „Nu eşti editor, eşti dentist.” în 1971 s-a pălmuit cu Gore Vidai şi s-au dat reciproc cu capul de pereţi, înaintea unui spectacol de televiziune al lui Dick Cavett; la o petrecere din 1977, scenariul preciza: „Mailer îi spune lui Vidai: „Arăţi ca un jidan împuţit”; Vidai: „Păi, tu arăţi ca un jidan împuţit”. Mailer îi aruncă lui Vidai băutura în faţă, Vidai îl muşcă pe Mailer de deget.”45 Dezbaterea televizată care a urmat episodului păl-muirii şi care a implicat-o şi pe inofensiva şi foarte civilizata corespondentă a ziarului New Yorker la Paris, Janet Flanner, a degenerat într-o discuţie furioasă între Vidai şi Mailer referitoare la pederastie. Apoi:

Flanner: „Oh, pentru numele lui Dumnezeu!” [râsete] Mailer: „Ştiu că tu ai trăit mulţi ani în Franţa, dar cre-de-mă, Janet, e posibil să pătrunzi şi în alt fel o femeie.” Flanner: „Am auzit.” [noi râsete] Cavett: „Pe această notă elevată, vom încheia spectacolul.”

Mailer a simbolizat amestecul de toleranţă şi violenţă care a caracterizat anii '60 şi '70; a supravieţuit în mod miraculos propriilor sale bufonade. Alţii nu au fost atât de norocoşi, nici atât de optimişti. De fapt, chiar au apărut câteva incidente atunci când intelectualii au virat de la viziunea utopică de tip vechi spre hedonismul de tip nou, vertiginos şi tot mai brutal. Atunci când Cyril Connolly şi-a publicat manifestul, în iunie 1946, Kenneth Peacock Tynan tocmai absolvise primul an la Magdalen College, Oxford, şi devenise liderul societăţii intelectuale de acolo. Patru luni mai târziu, când a început trimestrul următor, eu eram în anul întâi şi asistam înfiorat la sosirea sa la căminul colegiului. Mă holbam uimit la tânărul acela înalt, frumos, cu o figură de hermafrodit, cu bucle de un blond spălăcit. Imberb, bâlbâindu-se cum era la modă, cu un costum de culoarea prunei, cu o cravată de culoarea levănţicăi şi cu un inel cu pecete de rubin. Eu îmi târâm cu greu cufărul reglementar al studentului. El părea să umple tot căminul cu efectele sale personale şi cu servitorii cărora le dădea tot timpul ordine, cu o autoritate calmă şi impetuoasă. Am fost izbit cu precădere de o frază: „Ai grijă de lada aia, omule, e plină cu cămăşi aurii!” Dar eu nu eram singurul care avea să fie şocat de această risipă ostentativă de eleganţă. În 1946, Tynan şi cu mine ne număram printre puţinii studenţi veniţi la universitate direct de pe băncile şcolii. Marea majoritate făcuseră războiul, unii avuseseră grade superioare şi asistaseră, sau poate chiar participaseră, la scene înfiorătoare de măcel. Dar nu văzuseră nimic asemănător. Namile de maiori din Gărzile de Infanterie erau muţi de stupoare. Piloţi de bombardiere, care uciseseră mii de oameni în atacurile aeriene asupra Berlinului, nu făceau decât să se holbeze fără grai. Comandori, adjuncţi care scufundaseră nava Bismarck erau stupefiaţi. Sergenţi eleganţi, din companiile de lăncieri, subofiţeri sclivisiţi de la artilerie se simţeau puşi în umbră. Calculându-şi efectele la secundă, perfect stăpân pe scena pe care o regizase, Tynan s-a îndepărtat maiestuos, urmat de hamalii ce se opinteau din greu.

În spatele acestui tânăr ciudat, se ascundea (deşi, pe atunci, el nu o ştia) o poveste încă şi mai ciudată. Ar fi putut fi scoasă nu din paginile acelor absolvenţi şi eroi de la Magdalen College, precum Oscar Wilde sau Compton Mac-kenzie, ci chiar din romanele lui Arnold Bennett. Toate faptele privitoare la viaţa lui Tynan au fost adunate cu grijă de cea de-a doua soţie a sa Kathleen, şi publicate într-o biografie tandră şi plină de regrete, un text model în felul său.41 Tynan s-a născut în 1927 şi a crescut la Birmingham, a urmat celebra şcoală primară din oraş şi a strălucit puternic acolo, a jucat rolul principal din Hamlet şi a câştigat o bursă parţială la Oxford. Se credea unicul, mult adoratul şi răsfăţatul copil al lui Rose şi Peter Tynan, postăvar. La fiecare două săptămâni, tatăl său îi dădea douăzeci de lire ca bani de buzunar, ceea ce însemna foarte mult pe vremea aceea. De fapt, Tynan era fiu nelegitim, iar tatăl său era ceea ce Bennett numea un „tip extravagant”, şi avea o viaţă dublă. Jumătate din săptămână era Peter Tynan din Birmingham. În cealaltă jumătate, îmbrăcat în redingotă, cu joben, cu ghetre cenuşii şi cu cămăşi de mătase cusute manual, era Sir Peter Peacock, judecător de pace, antreprenor de succes, de şase ori primar la Warrington; exista şi o lady Peacock, precum şi mulţi Peacock micuţi în jurul lor. Înşelăciunea a ieşit la iveală în 1948, la sfârşitul carierei lui Tynan de la Oxford, când Sir Peter a murit iar familia legitimă, indignată, a purces de la Warrington pentru a pretinde corpul defunctului; îndurerata mamă a lui Tynan a fost exclusă de la funeralii. Nu era ceva neobişnuit ca studenţii de la Oxford să descopere subit că sunt nelegitimi – i se mai întâmplase şi altui student de la Magdalen College, prezumptivul baronet Edward Hul-ton, care a fost obligat să-şi şteargă particula „sir” de pe plăcuţele cu numele său – şi Tynan a ripostat inventând pe loc o poveste potrivit căreia tatăl său fusese consilierul financiar al lui Lloyd George. Descoperirea însă 1-a durut. A renunţat la numele de „Peacock”. Mai mult, sentimentele de vinovăţie ale mamei sale pentru ceea ce-i făcuse fiului ne ajută să înţelegem de ce, încă de la început, ea 1-a protejat şi 1-a răsfăţat excesiv; de fapt, el a tratat-o întotdeauna ca pe un fel de servitoare mai răsărită.

Tynan a avut întotdeauna obiceiul de a le da ordine celor din jur; părea făcut să comande. La Oxford, se îmbrăca princiar, într-o perioadă în care îmbrăcămintea era strict raţionalizată. Pe lângă costumul de culoarea prunei şi cămăşile aurii, avea o manta căptuşită cu mătase roşie, un costum strâns pe talie din piele de căprioară, încă un costum de culoare verde, despre care se spunea că e făcut din postav pentru mesele de biliard, şi pantofi din piele verde; se şi machia – „doar puţin lac stacojiu în jurul gurii”47. Astfel a reabilitat el reputaţia Oxfordului cu privire la extravaganţa estetică. In tot timpul petrecut acolo, nu i-a fost greu să fie persoana despre care s-a vorbit cel mai mult în tot oraşul. A regizat piese şi a jucat în ele. A ţinut discursuri strălucite la sindicat. A scris articole şi a editat reviste. A dat petreceri senzaţionale, la care veneau celebrităţi londoneze din lumea spectacolului. Avea o curte de tineri admiratori de ambele sexe. Invidioşii şi furioşii îi ardeau efigia. Părea să dea viaţă paginilor cărţii Brideshead Revisited (Reîntoarcerea de la Brideshead), pe atunci un bestseller recent, adăugându-i chiar pagini noi.

În plus, spre deosebire de majoritatea celor care produc senzaţie mondenă la Oxford, Tynan a făcut ulterior carieră. A produs piese şi spectacole de revistă. A jucat alături de Alee Guiness. Mai mult încă, a devenit repede cunoscut drept cel mai îndrăzneţ jurnalist literar din Londra. Deviza sa era: „Scrieţi erezii, simple erezii.” Şi-a arborat pe birou sloganul hazliu: „înfuriaţi-i, daţi-le pinteni, sfâşiaţi-i, provocaţi furtuni.” El urma întotdeauna aceste îndemnuri. O asemenea comportare i-a adus repede mult râvnita consacrare de critic dramatic la Evening Standard şi, la timpul potrivit, postul încă şi mai influent de critic dramatic la Observer, pe vremea aceea cea mai bună publicaţie periodică din Marea Britanie. Cititorii se holbau uimiţi, cum o făceau pe vremuri studenţii din căminul de la Magdalen College, la acest fenomen uimitor care părea să cunoască toată literatura universală şi folosea cuvinte precum esurient, cateran, cisisbeism şi eretheism4S. A devenit o personalitate în lumea teatrelor londoneze, unde era privit cu înfiorare, cu teamă şi cu ură. A făcut din piesa lui Osborne Look Back în Anger (Priveşte înapoi cu mânie) un succes şi a lansat legenda Tinerilor Furioşi. L-a introdus pe Brecht în Marea Britanie. Nu în cele din urmă, a făcut o campanie puternică pentru tipul de teatru subvenţionat, care a adus succesul dramei brechtiene. Când Marea Britanie şi-a înfiinţat propriul Teatru Naţional, el a devenit primul director literar al acestuia, între 1963 şi 1973, şi i-a creat un puternic repertoriu cosmopolit: din cele şaptezeci şi nouă de piese jucate acolo în timpul directoratului său, multe propuse de el, jumătate au fost succese, ceea ce înseamnă un record uimitor. Era deja bine cunoscut în Statele Unite, datorită unor cronici splendide în The New Yorker, între 1958 şi 1960. La Teatrul Naţional, reputaţia sa a devenit internaţională. Într-adevăr, în anumite perioade, în anii '60, a avut probabil o influenţă mai mare decât oricine altcineva în teatrul mondial; şi, după cum am argumentat în această carte, până la urmă influenţa teatrului asupra comportamentului uman e mai mare decât a oricărei alte arte.

Dar nici Tynan nu era lipsit de un scop serios. Ca şi Con-nolly, şi într-un mod la fel de vag ca şi acesta, el punea hedonismul şi toleranţa în legătură cu socialismul. În Declaration {Declaraţie), 1957, manifestul Furioşilor, el a fost cel care a formulat declaraţia de principii. Arta, insista el, trebuia să „iasă la rampă”, să „se angajeze”. Dar şi socialismul trebuia să însemne „progres, deschidere spre plăcere”, trebuia să fie „a gay internaţional afirmation” („o ratificare internaţională veselă” – asta se petrecea înaintea epocii în care termenul gay a fost confiscat de homosexuali).49 Scriind în anul în care Mailer publica Negrul alb, el avea, în parte, acelaşi scop: voia să elimine inhibiţiile lingvistice de pe scenă şi din presa scrisă. Nimeni în Marea Britanie nu a jucat un rol mai mare în distrugerea vechiului sistem de cenzură, formală sau informală. Eforturile sale în acest sens au fost punctate de gesturi politice mai tradiţionale, deşi chiar şi acestea aveau un aspect tolerant. In 1960, după multe manevre de culise, a reuşit să introducă în ziarul The Observer un cuvânt obscen. În anul următor, a organizat în Hyde Park o demonstraţie în favoarea lui Castro, cu ajutorul câtorva zeci de fete drăguţe. Pe 13 noiembrie 1965, şi-a desăvârşit capodopera de autopubli-citate calculată, atunci când a pronunţat cuvântul/wcA: într-o emisiune nocturnă de satiră pe postul de televiziune BBC. Pentru o vreme, asta i-a adus cea mai mare notorietate din ţară. Pe 17 iunie 1969, a folosit actori goi pe scenă în revista sa Oh! Calcutta! În cele din urmă, spectacolul s-a jucat în toată lumea şi a adus peste trei sute şaizeci de milioane de dolari.

Totuşi, distrugând cenzura, Tynan s-a distrus şi pe sine. Moartea sa, survenită în 1980, a fost cauzată de un emfizem, rezultat al fumatului neîntrerupt asupra unor plămâni slabi, moşteniţi de la tatăl său. Dar cu ceva timp în urmă, îşi produsese sieşi, în calitate de fiinţă morală, daune ireparabile printr-o acţiune care nu s-ar putea numi altfel decât sacrificiul de sine pe altarul sexului. Obsesiile sale sexuale au început devreme. Ulterior a pretins că se masturba de la vârsta de unsprezece ani şi adesea se lăuda cu bucuriile pe care i le producea această practică; spre sfârşitul vieţii, într-o autocaracterizare obsedantă, se considera o specie pe cale de dispariţie Tynanosaurus homo masturbans. Tot pe când era copil, s-a străduit din răsputeri să colecţioneze materiale pornografice, ceea ce nu era deloc uşor în vreme de război, la Birmingham. În anii de liceu, când juca în Hamlet, 1-a convins pe James Agate, cel mai renumit critic al momentului şi un homosexual notoriu, să scrie o notă despre spectacol. Agate a făcut ce 1-a rugat şi apoi 1-a invitat pe tânăr în apartamentul său din Londra şi i-a pus o mână pe genunchi: „Eşti homo, băiatule?” „Mă tem că nu.” „Ei bine, mi-am zis că e bine să clarificăm chestia asta.”50 Tynan spunea adevărul. Uneori îi plăcea să se deghizeze în haine femeieşti şi nu combătea prea tare zvonul că ar fi homosexual, crezând că în felul acesta poate aborda mai uşor femeile. Nu a avut însă niciodată o experienţă homosexuală, „nici chiar o tentativă vagă”, cum se exprima el.51 îl interesa totuşi sado-masochismul. Când Agate a aflat asta, i-a permis accesul liber la vasta sa colecţie pornografică, şi astfel a fost desăvârşită coruperea lui Tynan.

Ulterior, Tynan şi-a construit propria sa colecţie pornografică. La timpul potrivit, câteva dintre gazdele sale şi ambele sale soţii au dat peste ea şi au fost profund şocate. Faptul este ciudat, deoarece Tynan nu s-a obosit niciodată să-şi ascundă interesele sexuale, ba uneori chiar le clama cu glas tare. În timpul unei dezbateri a sindicatului de la Oxford, a anunţat: „Tema mea este – doar un bici în amurg.” La Oxford, a stabilit relaţii cu un număr mare de femei tinere cărora le cerea de obicei să-i dăruiască o pereche de chiloţi cu picior, pe care să-i agate alături de biciul cu care îşi împodobea pereţii. Îi plăceau tinerele evreice voluptuoase, mai ales acelea care aveau taţi severi şi erau obişnuite cu pedepsele corporale. Uneia dintre ele i-a spus că termenul „a pedepsi prin bătaie” avea „un plăcut parfum victorian, ce sugera răsplata după fapte”. A adăugat: „Expresia „palmă peste fund” e foarte sugestivă şi are exact tenta potrivită pentru a-ţi sugera o şcolăriţă. Relaţiile sexuale implică palme peste fund, iar frumuseţea implică fundul şi aşa va fi întotdeauna.”52 Nu se aştepta ca vreuna dintre soţiile sale să accepte să se preteze la asemenea lucruri, pe care el le asocia cu păcatul şi cu ticăloşia, lucruri ce trebuie gustate cu un sentiment de vinovăţie. Dar, de vreme ce era unul dintre potentaţii teatrului, nu era nici o greutate să găsească actriţe fără slujbă, care cooperau în schimbul unui mic sprijin.

Se pare că femeile aveau mai puţine obiecţii la sadismul său, care îmbrăca o formă destul de blândă, decât la vanitatea şi autoritarismul de care dădea dovadă. Una 1-a părăsit când a observat că, la intrarea în restaurant, el o împiedica întotdeauna să se folosească de oglindă. Alta a relatat: „Din clipa în care îl părăseai, îi dispăreai şi din minte.” Trata femeile ca pe nişte posesiuni. In multe privinţe, avea un caracter blând şi putea fi sensibil şi înţelegător. Se aştepta însă ca femeile să se rotească în jurul bărbaţilor ca sateliţii în jurul planetelor. Prima sa soţie, Elaine Dundy, avea propriile ei ambiţii şi, în cele din urmă, a scris un roman de prima mână*. Acest lucru a iscat certuri spectaculoase, aproape teatrale, cu ţipete, vase sparte, şi urlete de genul: „O să te omor, ţi-căloaso!”

Mailer, care se cam pricepea la certurile conjugale, aprecia foarte tare familia Tynan: „îşi dădeau lovituri atât de interesante, încât îţi venea să-i urmăreşti şi să-i aplauzi ca la o luptă de cocoşi.” Deşi Tynan îşi rezerva dreptul incontestabil de a fi necredincios, se aştepta ca soţia să-i fie absolut fidelă. Odată, pe când se întorcea de la amanta sa întrebat dacă romanul ar putea avea vreo valoare, Cyril Connolly a răspuns: „Oh! N-aş crede. Încă o nevastă care încearcă să arate că există.” acea oră, intrând în apartamentul său din Londra şi-a găsit prima soţie în bucătărie, cu un bărbat gol. Tynan a văzut că tipul era poet, producător la BBC şi, prin urmare, moale, aşa că a avut îndrăzneala să-i înşface hainele din dormitor şi să le arunce în casa liftului. De obicei, nu era atât de curajos. După ce a divorţat de prima nevastă, a convins-o pe Kathleen Gates, care avea să devină a doua sa soţie, să-şi părăsească soţul şi să trăiască cu el. Soţul părăsit s-a năpustit pe uşa din faţă a lui Tynan, în timp ce acesta se ghemuia după sofa. Mai târziu, soţul a dat peste el lângă casa mamei lui Kathleen, în Hampstead; au urmat pumni şi, înainte ca Tynan să se poată adăposti în casă, i-au fost smulse smocuri din părul blond care începuse să încărunţească. Relatarea celei de-a doua soţii, continuă: „Pentru o vreme, Ken şi cu mine am reuşit să rămânem la adăpost în casa mamei mele. Apoi ne-am strecurat în noapte. După ce ne îndepărtasem o bucată de drum, Ken s-a jurat că suntem urmăriţi şi s-a ascuns într-o pubelă din apropiere.”53 Tynan nu aprecia în mod deosebit această paralelă involuntară cu Samuel Beckett, un dramaturg pe care nu 1-a agreat dintru bun început.