Paulo coelho, scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro în 1947
««^^^■■■(■■■■■■^■■■■■■■■■IPPWWIlHPMBlPPPlilIMi
Yüklə 1,15 Mb.
|
««^^^■■■(■■■■■■^■■■■■■■■■IPPWWIlHPMBlPPPlilIMi înalt: să găsească pe cineva cu care să reconstruiască lumea. A făcut o pauză.
Fratele portar a aşezat ciorchinele în faţa lui şi şi-a petrecut toată dimineaţa admirându-1: era în tr-adevăr frumos. De aceea se hotărî să-1 ofere stare ţului, care totdeauna îl stimulase cu vorbe pline de înţelepciune. Stareţul a fost foarte mulţumit de struguri, dar şi-a adus aminte că în mănăstire era un călugăr bolnav, 134 aşa că s-a gândit: „O să-i dau ciorchinele. Cine ştie, f poate că-i aduce puţină bucurie de a trăi". | Dar strugurii n-au stat prea mult în cămăruţa fra- f telui bolnav, pentru că acesta se gândi: „Fratele bu- f; catar are grijă de mine, îmi dă să mănânc tot ce are | mai bun. Sunt sigur că asta-i va aduce multă fericire. :i
j; —Sunt pentru dumneata. Cum stai tot timpul în- ţ | tre roadele pe care ni le oferă natura, vei şti ce să faci I cu această minune a lui Dumnezeu. I Fratele bucătar fu uimit de frumuseţea ciorchi- nelui şi-i arătă ucenicului său perfecţiunea boabelor de strugure. Aşa de perfecte, încât nimerii nu le pu tea aprecia, în afara fratelui paracliser, responsabil ţ cu păstrarea Sfintei Cuminecături şi pe care mulţi din mănăstire îl priveau ca pe un sfânt. Fratele paracliser, la rândul lui, dărui ciorchinele
dată nu văzuse un ciorchine aşa de frumos. în ace laşi moment îşi aminti de prima dată când venise • la mănăstire, şi de omul care îi deschisese poarta; acest gest făcuse ca azi el să se afle în acea comuni tate de oameni care ştiau să preţuiască minunile. Aşa că, puţin înainte de căderea nopţii, duse cior
— Mănâncă şi bucură-te. Pentru că dumneata îţi petreci cea mai mare parte a timpului aici, singur, iar aceşti struguri îţi vor face bine. Fratele portar înţelese că acel ciorchine îi era cu adevărat destinat, savura fiecare boabă şi adormi . 135 '4 fericit. Astfel, cercul a fost închis; un cerc al fericirii şi bucuriei, care îi cuprinde totdeauna pe aceia care se află în contact cu Energia Iubirii". Femeia numită Alma bătu în talgerul de metal cu ornamente. — Ca în fiecare joi, ascultăm o poveste de iubire
Mai multe mâini s-au ridicat, inclusiv a mea — spre surprinderea Măriei. Zgomotul reîncepu, oa menii se agitau pe scaune. Mihail arătă spre o femeie frumoasă, înaltă, cu ochi albaştri. — Săptămâna trecută am fost în vizită la un prie
bările. Era singur? Da. Nici o puicuţă cu el? Nu. Aţi băut? Am băut. De ce nu vrei să vorbeşti despre asta? Dar despre asta vorbesc! Aţi stat singuri într-o casă de la munte, un scenariu romantic, nu-i aşa? Da. Şi nu s-a întâmplat nimic altceva în afară de conversa ţia voastră? Nu s-a întâmplat nimic. Şi tu ai impre sia că eu cred toate astea? De ce să nu crezi? Pentru că este împotriva naturii omului — un bărbat şi o femeie, dacă sunt împreună, dacă beau, dacă îşi îm părtăşesc gânduri intime, sfârşesc în pat! Sunt de acord cu soţul meu. Toate acestea sunt împotriva a ceea ce am fost învăţaţi. El nu va crede niciodată po vestea pe care i-am spus-o, dar e adevărul gol goluţ. De atunci, viaţa noastră a devenit un mic infern. O să treacă, dar e o suferinţă inutilă, o suferinţă cau zată de tot ce ne-au învăţat alţii: când un bărbat şi o femeie se admiră reciproc, dacă circumstanţele o permit, sfârşesc în pat. Aplauze. Ţigări care se aprind. Zgomot de sticle şi pahare.
—: Mai simplu? în mijlocul unor necunoscuţi care mâine se pot întâlni cu soţul sau soţia şi-i pot po vesti tot? Altcineva începuse să vorbească, aşa că nu i-am mai putut explica Măriei că n-avea nici o importanţă, 136 137
că toţi veneau aici ca să vorbească de absenţa dra gostei mascată în dragoste. — Sunt soţul femeii care tocmai şi-a istorisit în tâmplarea, spuse un bărbat care era cel puţin cu 20 de ani mai în vârstă decât tânăra blondă şi frumoasă. Tot ce a spus e adevărat. Dar este ceva ce ea nu ştie, iar eu n-am avut curajul să-i mărturisesc. O voi face acum. Când ea s-a dus la munte, n-am reuşit să dorm toată noaptea, îmi închipuiam — în detaliu — tot ce se petrecea. Ea intră în casă, căminul este aprins, îşi scoate haina, îşi dă jos puloverul — nu poartă su tien pe sub cămaşa fină. El îi poate vedea clar con turul sânilor. Ea se preface că nu observă privirea lui. Spune că se duce la bucătărie să mai ia o sticlă de şampanie. Poartă jeans foarte strâmţi, păşeşte lent, şi chiar dacă e cu spatele ştie că el o soarbe din ochi, din cap până în picioare. Ea se întoarce, îşi spun lu cruri cu adevărat intime şi asta le dă un sentiment de complicitate. Termină de discutat despre ceea ce a adus-o acolo. Celularul sună — sunt eu, vreau să ştiu dacă totul e în ordine. Ea se apropie de el, îi pune telefonul la ureche, amândoi mă ascultă, sunt cu vinte delicate, pentru că ştiu că e prea târziu să mai fac presiuni, cel mai bine este să mă prefac că nu-mi pasă, să-i sugerez să profite de vacanţa la munte fiind că a doua zi trebuie să se întoarcă la Paris, să aibă grijă de copii, de casă. închid telefonul, ştiind că el a ascultat discuţia. Acum amândoi — care până atunci stătuseră pe canapele separate — s-au aşezat unul lângă altul. In clipa aceea am încetat să mă mai gândesc la ce se petrecea acolo. M-am ridicat, m-am dus până în camera copiilor, apoi m-am dus la fe reastră şi am privit Parisul, şi ştiţi ce am observat? Că gândurile acelea m-au excitat. Foarte, foarte mult.- Gândul că soţia mea putea, în acel moment, să să rute un bărbat, să facă dragoste cu el. M-am simţit foarte prost. Cum mă putea excita aşa ceva? A doua zi, am stat de vorbă cu doi prieteni; desigur, nu le-am spus că trecusem prin asta, dar am întrebat dacă, vre odată, li s-a părut erotic momentul când, la o petre cere, surprindeau privirea altui bărbat în decolteul nevestei lor. Amândoi au evitat să răspundă — fiind că e un subiect tabu. Dar amândoi mi-au spus că e plăcut să ştii că nevasta îţi este dorită de alt bărbat, însă n-au mers mai departe. Va fi fiind aceasta o fan tezie secretă, ascunsă în sufletul tuturor bărbaţilor? Nu ştiu. Săptămâna asta a fost un infern pentru noi, fiindcă nu înţeleg ce a fost în sufletul meu. Şi cum nu înţeleg, o fac pe ea vinovată de a-mi fi provocat dezechilibrul interior. S-au aprins multe ţigări, dar nimeni nu a aplau dat, ca şi cum tema ar fi continuat să fie un tabu, chiar şi în acel loc. In timp ce stăteam cu mâna ridicată, m-am între bat dacă eram de acord cu bărbatul care vorbise îna inte. Da, eram de acord: îmi imaginasem deja ceva asemănător cu Esther şi cu soldaţii, dar nu îndrăz neam să recunosc asta nici măcar faţă de mine în sumi. Mihail s-a uitat în direcţia mea şi a făcut un semn cu mâna. Nu ştiu cum am reuşit să mă ridic, să privesc toa tă adunarea aceea încă vizibil şocată de povestea bărbatului care se excita gândindu-se la soţia lui po sedată de altul. Nimeni nu părea atent, iar asta m-a ajutat să încep. — Vă rog să mă iertaţi dacă nu voi fi aşa de direct ca predecesorii mei, dar trebuie să vă spun ceva. Azi 138 139
am fost într-o gară şi am descoperit că distanţa care separă şinele este de 143,5 centimetri, sau 4 picioare şi 8,5 ţoii. De ce o asemenea distanţă absurdă? I-am cerut iubitei mele să descopere motivul şi iată re zultatul: pentru că la început, când au fost construite primele vagoane de tren, s-au folosit aceleaşi utilaje de la construcţia vehiculelor. De ce vehiculele aveau o asemenea distanţă între roţi? Pentru că vechile dru muri fuseseră făcute pentru această mărime, în aşa fel ca vehiculele să poată merge pe ele. Cine a dis pus ca drumurile să fie făcute cu aceste dimensiuni? Aici din nou ne îndepărtăm în timp: romanii, pri mii mari constructori de drumuri, au hotărât asta. Motivul? Carele de război erau trase de doi cai — şi dacă aşezăm două animale unul lângă altul, ve dem că ocupă 143,5 centimetri. Cum vedeţi, distan ţa dintre şinele de azi, utilizate de ultramodernele noastre trenuri de mare viteză, a fost determinată de romani. Când emigranţii care s-au dus în Statele Unite au construit căi ferate, nu s-au întrebat dacă era mai bine să modifice distanţa, aşa că au conti nuat cu acelaşi etalon. Asta a ajuns să aibă repercu siuni până şi asupra construcţiei navelor spaţiale: inginerii americani considerau că tancurile de com bustibil trebuiau să fie mai late, dar erau fabricate în Utah, trebuiau transportate cu trenul până la Cen trul spaţial din Florida, iar tunelurile nu permiteau alte dimensiuni. Concluzie: a trebuit să se resemneze cu ceea ce romanii hotărâseră ca fiind măsura ide ală. Ce legătură are asta cu o căsnicie? Am făcut o pauză. Câţiva din sală nu erau deloc interesaţi de şinele de tren, aşa că începuseră să vor bească între ei. Alţii însă mă ascultau cu cea mai mare atenţie — între ei, Mărie şi Mihail. — Are o foarte strânsă legătură cu orice căsnicie şi cu cele două poveşti pe care le-am ascultat. In-tr-un anumit moment al istoriei, apare cineva care spune: când vă veţi căsători, amândoi veţi rămâne încremeniţi tot restul vieţii. Veţi merge unul lângă celălalt ca două şine de tren, supunându-vă acestui etalon. Chiar dacă uneori unul dintre voi simte ne voia să se depărteze sau să vină mai aproape, e împo triva regulilor. Regulile spun: fiţi înţelepţi, gândiţi-vă la viitor, la copii. Nu puteţi să schimbaţi nimic, tre buie să fiţi ca şinele: să aveţi aceeaşi distanţă între voi în punctul de plecare, la mijlocul drumului şi la destinaţie. Să nu îngăduiţi iubirii să schimbe ceva, nici să crească peste nivelul de la început, nici să sca dă la jumătate — e foarte riscant. De aceea; chiar dacă a trecut entuziasmul primilor ani, îşi menţin aceeaşi distanţă, aceeaşi soliditate, aceeaşi bună funcţionare. Dumneavoastră sunteţi mecanicii care au grijă ca trenul supravieţuirii speciei să meargă în direcţia vi itor: copiii nu vor fi fericiţi decât dacă veţi fi mereu ca la început — la 143,5 centimetri distanţă unul de celălalt. Dacă nu sunteţi mulţumiţi cu o viaţă care nu se schimbă deloc, atunci gândiţi-vă la ei, la copiii pe care i-aţi adus pe lume. Sau gândiţi-vă la vecini. Arătaţi-le că sunteţi fericiţi, că mâncaţi turtă dulce duminicile, că vă uitaţi la televizor, că-i ajutaţi pe cei din jur. Gândiţi-vă la societate: îmbrăcaţi-vă astfel încât să se vadă că între voi nu există conflicte. Nu vă uitaţi în jur, chiar dacă cineva se uită la voi, asta este o ispită, poate însemna divorţ, crize, depresie. Zâmbiţi în fotografii. Aşezaţi-vă pozele în salon, să le vadă toţi. Tundeţi gazonul, faceţi sport — mai ales faceţi sport, ca să puteţi rămâne congelaţi în timp. Când sportul nu mai ajută, treceţi la operaţii estetice.
140 141
Dar nu uitaţi niciodată: aceste reguli au fost stabi lite la un moment dat şi voi trebuie să le respectaţi. Cine le-a stabilit? Nu mai are importanţă, nu puneţi asemenea întrebări niciodată, pentru că ele vor con tinua să fie valabile chiar dacă voi nu sunteţi de acord cu ele. M-am aşezat. Câteva aplauze entuziaste, o oare care indiferenţă, nu-mi dădeam seama dacă nu cum va mersesem prea departe. Mărie mă privea cu un amestec de admiraţie şi surprindere. Femeia de pe podium a bătut în talger. I-am spus Măriei să rămână acolo, eu mă duc să fumez. — Acum vor dansa în numele iubirii, pentru „Sfânta".
* * * Deşi eram la începutul primăverii, era încă foarte frig, dar aveam nevoie de aer curat. De ce povesti sem istoria aceea? Căsătoria mea cu Esther nu fu sese niciodată aşa cum descrisesem eu căsătoriile: două şine, bărbatul şi femeia mereu unul lângă al tul, mereu corecţi, în linie dreaptă, aliniaţi. Am avut suişurile şi coborâşurile noastre, de multe ori unul dintre noi ameninţa că pleacă pentru totdeauna, dar până la urmă rămâneam împreună. Până acum doi ani. Sau până când ea a vrut să afle de ce era neferi cită. Nimeni nu trebuie să se întrebe: de ce sunt ne fericit? întrebarea asta închide în ea virusul distru gerii complete. Dacă ne întrebăm aşa ceva, vom dori 142
să aflăm ce ne face fericiţi. Dacă ce ne face fericiţi e diferit de ceea ce trăim, fie ne schimbăm dintr-o dată, fie devenim şi mai nefericiţi. Iar eu eram acum chiar în această situaţie: aveam o iubită cu personalitate, o profesie care începuse să meargă şi o mare şansă ca lucrurile să ajungă să se echilibreze cu timpul. Mai bine să mă conformez. Să accept ce-mi oferă viaţa şi să nu urmez exemplul Estherei, să nu dau importanţă părerii celorlalţi, mai bine să-mi amintesc de cuvintele Măriei, să-mi con struiesc o nouă existenţă alături de ea. Nu, nu pot gândi aşa. Dacă mă voi purta aşa cum se aşteaptă lumea să mă port, voi deveni un sclav. E nevoie de un control formidabil pentru ca aşa ceva să nu se întâmple, fiindcă tendinţa este să faci me reu pe placul cuiva — mai ales pe placul tău. Dacă mă conformez, pe lângă faptul că o pierd pe Esther, o voi pierde şi pe Mărie, şi munca mea, şi viitorul meu, respectul faţă de mine însumi, credinţa în tot ce-am spus şi am scris.
Am intrat tocmai când oamenii începuseră să iasă. Mihail îşi schimbase deja hainele când a apă rut lângă mine.
Mărie a înţeles mesajul şi a spus că trebuia să se culce devreme în seara aceea. I-am cerut taximetris-tului să ne ducă până la podul din faţa Turnului Eiffel — în felul acesta puteam să mă întorc pe jos acasă. M-am gândit să-1 întreb pe Mihail unde lo cuia, dar mi-am dat seama că întrebarea putea fi 143
Pe drum, ea 1-a presat pe Mihail încercând să afle ce era de fapt „întâlnirea", iar el i-a răspuns inva riabil că era un mod de a recupera iubirea. A pro fitat de ocazie ca să-mi spună că i-a plăcut istoria mea cu şinele de tren.
mine. Mărie nu ştia ce înseamnă „să asculte vocea", dar ajunsesem deja la pod. Am coborât şi am început să mergem prin noaptea rece a Parisului. — Ştiu că v-aţi speriat de ce aţi văzut. Cel mai
Fireşte că era epileptic, dar nu-mi folosea la nimic să-1 contrazic. încercam să mă port normal. Trebuia să ţin situaţia sub control — şi eram surprins de uşu rinţa cu care el acceptase întâlnirea de acum.
— Atunci, reformulez: am nevoie să scrieţi ceva despre noua Renaştere. -— Ce este noua Renaştere?
144 145
— Numai în mică parte. Facem acelaşi lucru vine rea, cu cerşetorii. Miercurea lucrăm cu noii nomazi. Noii nomazi? Mai bine nu-1 întrerup; Mihail cel care discută cu mine acum nu are aroganţa din pizze-rie, nici carisma din restaurant, nici nesiguranţa din librărie. Este o persoană normală, un camarad cu care îţi petreci seara vorbind despre problemele lumii.
Mi-am amintit ce spunea Esther despre tristeţea prefăcută din ochii celor care ar fi trebuit să fie cei mai nefericiţi oameni din lume. — Să mă mai gândesc. Ne apropiaserăm de Luvru, dar el s-a oprit, s-a sprijinit de parapetul ce mărginea apa şi am rămas aşa, uitându-ne la vapoarele care treceau şi ferin-du-ne ochii de lumina reflectoarelor.
oportun ca să-mi puneţi întrebarea pe care aţi pre gătit-o pentru mine. Acum sunteţi liber să discutaţi deschis despre tot ce vreţi să ştiţi. Nu era nici un pic de agresivitate în vocea lui, aşa că m-am hotărât să merg mai departe.
146 147
şi de un nomad pe care-1 cunoscuse acolo şi despre care credea că are răspuns la toate întrebările. Aş fi vrut să aflu ce era Tengri, dar întrebarea pu tea să aştepte. Mihail a continuat să vorbească, iar în ochii lui se oglindea acelaşi dor de Esther pe care-1 simţeam şi eu. — Am început să lucrăm împreună aici, la Pa
Mi-am adus aminte că Esther spunea că toate lu crurile importante din viaţa noastră au apărut din lungile dialoguri la o masă într-un restaurant, sau în plimbările pe străzi ori prin parcuri. — Ideea să ne întâlnim joia a fost a mea, pentru
— De ce m-a părăsit Esther? Oare n-o să-mi pot scoate asta din minte nicio dată? întrebarea 1-a cam iritat pe Mihail.
148 149
Energia, atunci ei îi ajută cu adevărat pe toţi băr baţii şi femeile din lume.
— Dimpotrivă. Mihail a pornit agale, iar eu l-am urmat.
sunt simptomele conectării mele cu Puterea. Ştiam că Ea era acolo ca să ne ajute pe amândoi. Dacă cre deţi că tot ce spun nu este decât boala unui tânăr epileptic care vrea să profite de sentimentele unui scriitor celebru, atunci mâine vă dau o hartă pe care e marcat locul unde se află ea, şi veţi pleca s-o cău taţi. Dar acum vocea ne spune ceva.
Am făcut semn spre o statuie aurită — o tânără pe cal. — Asta. Şi ea auzea voci. Cât timp oamenii au făcut ce spunea, a fost bine. Cum au început să aibă îndoieli, vântul victoriei a bătut spre cealaltă parte. Ioana d'Arc, fecioara din Orleans, eroina Războ iului de o sută de ani, care la cei 17 ani ai săi a fost numită comandantul trupelor pentru că... auzea voci, iar vocile îi arătau cea mai bună strategie pen tru a-i învinge pe englezi. După doi ani, era con damnată la moarte pe rug, acuzată de vrăjitorie. Folosisem într-una din cărţile mele o parte a inte rogatoriului, datată 24 februarie 1431: A fost mai întâi interogată de Dr. Jean Beaupere. întrebată dacă a auzit vreo voce, ea a răspuns: „Am auzit-o de trei ori, ieri şi azi. Dimineaţă, la vecernie şi când se intona Ave Măria..." întrebată dacă vocea era în încăpere, ea a răspuns că nu ştia, dar că fusese trezită de voce. Nu era în în căpere, dar era în castel. 150 151
Ea a întrebat vocea ce trebuia să facă, iar vocea i-a cerut să se ridice din pat şi să-şi împreuneze palmele. Şi atunci (Ioana d! Arc) i-a spus episcopului care o interoga: „înălţimea Voastră spune că-mi este judecător. Cu toate acestea, fiţi cu băgare de seamă în tot ce faceţi, pentru că eu sunt trimisă de Dumnezeu, iar înălţi mea voastră se află în pericol. Vocea mă iluminează cu revelaţii pe care eu trebuie să le spun Regelui, nu înălţimii voastre. Această voce pe care o aud (de mul tă vreme) vine de la Dumnezeu, iar mie îmi este mult mai frică să nu ascult vocea, decât să nu vă ascult pe înălţimea voastră."
Ne-am sprijinit iarăşi de parapetul Senei. — Cred în semne, am insistat. Cred în destin. Cred că oamenii au, în fiecare zi, şansa de a afla care este cea mai bună decizie pe care trebuie s-o ia. Cred că am greşit, că am pierdut, într-un anumit moment, legătura cu femeia pe care o iubeam. Iar acum nu am nevoie decât să închid acest ciclu; deci vreau harta, vreau să mă duc la ea. El mă privi — părea iar în transă, ca pe scena res taurantului. Am presimţit un nou atac de epilep sie — în plină noapte, într-un loc practic pustiu. — Viziunea mi-a dat putere. Puterea este aproa pe vizibilă, palpabilă. Pot s-o manevrez, dar n-o pot domina.
I-am dat adresa, dar m-a surprins că nu ştia unde locuiam cu Esther.
— Dar aţi întrebat, când eram la pizzerie. Uitasem. Bineînţeles că era treaba mea, dar acum răspunsul lui nu mă mai interesa. Privirea lui Mihail s-a schimbat. Am căutat prin buzunare un obiect pe care să i-1 pun între dinţi, în caz de criză, dar el părea calm, părea că ţine situaţia sub control.
152 153
Mi-a întins mâna şi mi-a spus că a doua zi avea să treacă pe la mine spre seară. Ultimele lui cuvin te au fost: — Vocea îmi spune că va îngădui să se întâmple asta numai la momentul potrivit. In timp ce mă întorceam acasă, singura voce pe care am auzit-o a fost aceea a Estherei, vorbindu-mi despre iubire. Şi, în timp ce îmi aminteam discuţia, am înţeles că ea se referea la căsătoria noastră.
— Acum mii de ani triburile erau nomade, făceau dragoste liber, aveau mulţi copii şi cu cât mai nume ros era un trib, cu atât riscul de a dispărea era mai mare — oamenii se luptau între ei pentru hrană, uci deau copiii, apoi femeile. Supravieţuiau doar cei pu ternici, dar toţi erau bărbaţi. Iar bărbaţii, fără femei, nu pot perpetua specia. Atunci cineva, văzând ce se întâmplă în tribul vecin, s-a gândit să-şi salveze tri bul de la o asemenea soartă. A inventat o poveste: zeii le interziceau bărbaţilor să facă dragoste cu toa te femeile. Se puteau culca doar cu una, maxim cu două. Unii bărbaţi erau impotenţi, unele femei erau sterile, nu puteau avea copii, cu toate acestea nimă nui nu-i era permis să-şi schimbe partenerul. Toţi l-au crezut, pentru că omul care le vorbea în numele zeilor era adesea deosebit — avea o deformare fizică, 155
— îţi face rău războiul, Esther. Te pune în contact cu o realitate foarte diferită de viaţa pe care o ducem aici. Da, ştiu că o să mor; de aceea trăiesc fiecare zi ca pe un miracol. Dar asta nu mă obligă să mă gân-; dese doar la iubire, fericire, sex, hrană, căsnicie.
156 157
„relaţii mature"? Am nevoie de tine. îţi simt lipsa. Uneori sunt geloasă. îmi place să mă gândesc la ce o să mănânci la cină, deşi uneori nici nu vezi ce bagi în gură. Dar lipseşte bucuria.
158 ilotărâsem să iau prânzul cu actorul american la pizzeria lui Roberto — trebuia să mă întorc acolo cât mai curând pentru a şterge impresia proastă pe care probabil o provocasem. înainte de a ieşi, am lă sat vorbă portarului şi menajerei: dacă nu mă întor ceam până la ora fixată şi venea un tânăr cu trăsături mongoloide pentru a-mi lăsa ceva, era extrem de im portant să-1 invite să intre, să mă aştepte în salon şi să-1 servească cu tot ce-ar fi dorit. Dacă tânărul nu putea aştepta, atunci să-i ceară să lase unuia dintre ei ceea ce-mi adusese. Şi, mai ales, în ruptul capului să nu-i dea voie să plece fără să le dea ce trebuia! Am luat un taxi şi i-am cerut şoferului să opreas că la colţul dintre Boulevard Saint-Germain cu Rue Saint-Peres. Cădea o ploaie măruntă, dar aveam de mers doar treizeci de metri până la restaurant, care te întâmpina cu firma lui discretă şi cu zâmbetul ge neros al lui Roberto — când ieşea să mai fumeze o ţigară. O femeie care împingea un landou venea spre mine pe trotuarul îngust şi, cum nu aveam loc amândoi, am coborât pe carosabil pentru a-i da voie să treacă. Şi atunci, parcă în ralenti, lumea s-a răsucit cu to tul: pământul a devenit cer, cerul pământ, am văzut detalii ale cornişelor clădirii din colţ — trecusem adesea pe acolo, privisem în sus de atâtea ori... îmi' amintesc de senzaţia de surpriză, de aerul şuieran-du-mi puternic în urechi şi de un lătrat de câine în depărtare; pe urmă, totul s-a întunecat. Am căzut cu o viteză ameţitoare într-o gaură nea gră, în care puteam vedea o luminiţă undeva foarte departe. înainte de a ajunge acolo, mâini nevăzute m-au tras înapoi foarte violent şi m-am trezit din cauza ţipetelcr ce se auzeau în jurul meu: totul nu putea să fi durat mai mult de câteva secunde. Am simţit gustul sângelui în gură, mirosul asfaltului ud şi imediat mi-am dat seama că avusesem un acci dent. Eram conştient şi inconştient în acelaşi timp, am încercat, dar n-am reuşit să mă mişc, am zărit pe încă cineva întins pe jos, lângă mine — îi puteam simţi mirosul, parfumul, şi mi-am închipuit că era femeia cu copilul pe trotuar; O, Doamne! Cineva s-a apropiat pentru a încerca să mă ridice, i-am strigat să nu mă atingă, era periculos să-mi miş te corpul acum; învăţasem într-o discuţie lipsită de importanţă, dintr-o seară oarecare că dacă aveai o fractură la gât orice mişcare greşită te putea para liza pe viaţă. M-am luptat să rămân conştient, am aşteptat du rerea care nu a mai venit, am încercat să mă mişc, dar m-am gândit că e mai bine să n-o fac — m-a cu prins o senzaţie de moleşeală, de toropeală. Am ce rut iar să nu fiu atins, am auzit în depărtare o sirenă şi am înţeles că puteam adormi, nu mai trebuia să lupt pentru viaţa mea, era fie pierdută, fie câştigată, nu mai depindea de mine ci de medici, de infirmiere, de destin, de „ceva", de Dumnezeu. Am auzit vocea unei copile — îmi spunea cum o cheamă, dar nu reuşeam să-mi întipăresc numele ei în minte — cerându-mi să stau liniştit, asigurându-mă 160 161
Yüklə 1,15 Mb. Dostları ilə paylaş:
|