Paulo coelho unsprezece minute

Azi, în timp ce mergeam în jurul lacului, pe dru­mul acela ciudat al Sfîntului Iacob, bărbatul care era cu mine — un pictor, o viaţă diferită de a mea — a aruncat o pietricică în apă. În locul unde a căzut pia­tra, au apărut mici cercuri care s-au mărit, s-au lărgit, pînă cînd au atins o raţă ce trecea întîmplător pe-aco­lo şi n-avea nimic de-a face cu piatra. În loc să se sperie de unda neaşteptată, raţa s-a hotărît să se joace cu ea.

Cu cîteva ore înainte de cină, am intrat într-o ca­fenea, şi totul a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi aruncat o pietricică în locul acela. Undele de energie ne-au atins pe mine şi pe un bărbat care stătea într-un colţ, pictînd un tablou. El a simţit vibraţia pietrei, la fel şi eu. Şi acum?

Pictorul ştie cînd întîlneşte un model. Muzicianul ştie cînd instrumentul îi este bine acordat. Aici, în acest jurnal al meu, sînt conştientă că anumite fraze nu sînt scrise de mine, ci de o femeie plină de „lumină” care sînt eu, dar pe care nu vreau să o accept.

Pot continua aşa. Pot însă, ca răţuşca de pe lac, să mă joc şi să mă amuz cu ondulaţia care s-a format brusc şi a dezechilibrat apa.

Piatra asta are un nume: pasiunea. Ea poate descrie frumuseţea unei întîlniri fulminante dintre două per­soane, dar nu se mărgineşte la atîta. O găsim în surescitarea întîmplării neaşteptate, în voinţa de a realiza ceva cu fervoare, în certitudinea că îţi vei putea rea­liza un vis. Pasiunea ne dă semnale care ne călăuzesc viaţa — şi mie îmi revine să descifrez aceste semnale.

Mi-ar plăcea să cred că sînt îndrăgostită. De cineva pe care nu-l cunosc şi care nu intra în vederile mele. Toate lunile astea de autocontrol, de respingere a dra­gostei au dus exact la contrariu: să mă las dusă de pri­mul ins care mi-a acordat o atenţie de alt gen.

Tot e bine că nu i-am cerut numărul de telefon, că nu ştiu unde locuieşte, că-l pot pierde fără să mă acuz că am pierdut ocazia.

Şi chiar dacă ar fi fost aşa, chiar dacă aş fi pierdut-o, am cîştigat o zi fericită în viaţa mea. Gîndindu-mă cum este lumea, o zi fericită e aproape un miracol.

Cînd intră în Copacabana în seara aceea, era şi el acolo, aşteptînd. Era unicul client. Milan, care ob­serva viaţa acelei brazilience cu o veritabilă curiozi­tate, constată că fata pierduse bătălia.

— Accepţi un drink?

— Trebuie să lucrez. Nu pot să-mi pierd slujba.

— Sînt un client. Îţi fac o propunere profesională.

Bărbatul acela, care în după-amiaza aceea, la cafe­nea, păruse atît de sigur de el, care mînuia bine pene­lul, se întîlnea cu personaje sus-puse, avea un agent la Barcelona şi cîştiga pesemne mulţi bani — îşi arăta acum fragilitatea, intrase în ambianţa necuvenită, nu mai era într-o cafenea romantică de pe Drumul Sfîn­tului Iacob. Farmecul serii se destrămă.

— Atunci, accepţi drinkul?

— Accept altă dată. Acum am alţi clienţi care mă aşteaptă.

Milan auzi finalul frazei; se înşelase, fata nu se lă­sase furată de capcana promisiunilor de dragoste. Chiar şi aşa, la finele unei nopţi fără mare dever, se întrebă de ce preferase compania unui bătrîn, a unui contabil mediocru şi a unui agent de asigurări.

Mă rog, era problema ei. De vreme ce-şi plătea co­misionul, nu era de competenţa lui să decidă cu cine trebuia sau nu să se culce.

Din jurnalul Mariei, după noaptea cu bătrînul, contabilul şi agentul de asigurări:
Ce vrea pictorul ăsta de la mine? Nu ştie că apar­ţinem unor ţări, culturi şi sexe diferite? Crede oare că ştiu mai multe decît el despre plăcere şi vrea să înveţe ceva?

De ce nu mi-a spus altceva decît „sînt un client”? Era atît de uşor să spună: „ţi-am simţit lipsa” sau „am fost încîntat de seara petrecută împreună”, l-aş fi răs­puns şi eu la fel (sînt o profesionistă), dar el este cel obligat să-mi înţeleagă nesiguranţele, pentru că sînt femeie, sînt fragilă, şi în localul acela sînt altă persoa­nă. El e bărbat. E artist: e obligat să ştie că marele scop al fiinţei umane este să înţeleagă dragostea totală. Dra­gostea nu este în celălalt, este în noi înşine; noi o tre­zim. Dar pentru trezirea asta, avem nevoie de altul. Universul are sens doar cînd avem cu cine să ne îm­părtăşim emoţiile.