Pădurea norvegiană

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.81 Mb.
səhifə1/28
tarix12.12.2017
ölçüsü1.81 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28

Haruki Murakami


Pădurea norvegiană


Noruwei no mori, 1987

Pentru multe sărbători

Capitolul întâi


Aveam treizeci şi şapte de ani şi uriaşul Boeing 747 în care mă aflam se pregătea să aterizeze pe aero­portul din Hamburg, străbătând plafonul gros de nori. Ploile reci de noiembrie pătrunseseră până în inima pământului, făcându l să arate mohorât, echi­pajul de la sol era înfofolit în pelerine de ploaie, pe acoperişul plat al aeroportului era arborat un steag, o reclamă la BMW îţi atrăgea şi ea atenţia — întreg peisajul părea luat dintr un tablou flamand. „Iar Germania", gândii eu.

După ce a aterizat avionul, beculeţul ce anunţa „fumatul interzis" s a stins şi de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă orchestrală a Pădurii norvegiene a formaţiei Beatles. Întotdeauna mă înfiora, dar acum am simţit un ade­vărat şoc.

M am aplecat puţin în faţă, mi am prins capul în mâini, ţinându l bine de parcă îmi era teamă să nu crape şi am rămas aşa, nemişcat. Imediat s a apro­piat o stewardesă nemţoaică şi m a întrebat în limba engleză dacă mi e rău. I am răspuns că mă simt bine, dar am o uşoară ameţeală.

— Sigur nu aveţi probleme?

— Sigur, am răspuns eu. Vă mulţumesc mult.

Mi a zâmbit dulce şi a plecat. Acum se auzea o melodie de a lui Billy Joel. M am îndreptat în scaun şi am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viaţă: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzaţii şi idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.

Motoarele s au oprit şi pasagerii au început să şi desfacă centurile de siguranţă şi să şi ia bagajele şi hainele de sus, timp în care eu mă pierdusem de tot în pajişte. Simţeam mirosul ierbii, adierea vântului, auzeam ciripitul păsărelelor. Se întâmpla în toamna anului 1969 şi urma să împlinesc douăzeci de ani.

Stewardesa a venit iar şi s a aşezat lângă mine. M a întrebat dacă mă simt bine.

— E totul în ordine, am răspuns eu, zâmbind. M a cuprins puţin melancolia şi atât.

— Vă înţeleg, a spus ea. Mi se mai întâmplă şi mie din când în când.

S a ridicat cu un zâmbet seducător.

— Vă doresc şedere plăcută. Auf Wiedersehen.

Auf Wiedersehen, am răspuns.

Au trecut optsprezece ani de atunci, dar îmi amin­tesc ziua aceea de pe pajişte cu lux de amănunte. Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curăţaseră praful verii; iarba înaltă se legăna în adierea brizei de octombrie; o fâşie subţire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam sen­zaţia că priveliştea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiştea şi a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foşneau şi din depărtare s a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o fiinţă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roşii, spe­riate, ţâşnind dinspre mijlocul pajiştii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni.

Memoria se comportă uneori foarte ciudat. Cât timp am fost pe pajişte, n am acordat nici o impor­tanţă peisajului, sau mai bine zis nu am crezut că o să mă impresioneze atât de mult, încât să mi l reamintesc până în cele mai mici detalii după opt­sprezece ani. Ca să fiu cinstit, pe vremea aceea nu mi păsa mie de peisaje nici cât negru sub unghie. Mă gândeam doar la mine, pe urmă la fata frumoasă cu care eram, mă gândeam la noi doi şi apoi iar la mine. Eram la vârsta la care orice vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgos­tisem... o dragoste cu complicaţii. Peisajul nu şi putea găsi nici un locşor în mintea mea la vremea aceea. Şi totuşi, a fost primul lucru pe care mi l am amintit acum. Mirosul ierbii, vântul puţin cam răcoros, coama muntelui, lătratul câinelui... toate acestea mi au asal­tat brusc memoria. Şi cu câtă claritate! Am acum senzaţia că dacă întind mâna, le cuprind, una câte una. Dar în peisajul acela nu apare nici o siluetă. Nu e absolut nimeni. Nu e nici Naoko, nu sunt nici eu. Unde naiba am dispărut? mă întrebam eu. Cum de s a întâmplat aşa ceva? Şi totul fusese atât de important pentru mine — Naoko, eu, cel din vre­murile acelea, lumea mea de atunci... unde or fi dis­părut toate? Acum nu sunt capabil să văd, măcar cu ochii minţii, chipul lui Naoko. Tot ce mi a rămas este peisajul lipsit de personaje.

Bineînţeles, după puţin timp pot reface imaginea întreagă a lui Naoko. Încerc să o reconstitui din fragmente: mâna ei mică şi rece; părul drept şi frumos pe care l mângâiam deseori; lobul rotund şi moale al urechii, cu aluniţa minusculă de sub el; haina din blană de cămilă pe care o purta iarna; obiceiul de a te privi direct în ochi când îţi punea o întrebare; uşorul tremurat al glasului, din când în când, de parcă vorbea de pe vârful unui deal aflat în bătaia vântului. Treptat, mi a reapărut imaginea întreagă. Mai întâi profilul, şi asta pentru că întotdeauna mergea alături de mine. Deci profilul este cel care mi apare mai întâi în faţa ochilor. Apoi se întoarce spre mine, îmi zâmbeşte, îşi înclină puţin capul. Îmi spune câteva cuvinte şi mă priveşte drept în ochi, de parcă ar vrea să capteze cu privirea umbra unui peştişor prins de vârtejul ochiului de mare.

Am întotdeauna nevoie de timp ca să mi pot aduce în minte figura lui Naoko. Cu cât trec anii, parcă se lungeşte şi timpul, asemeni unei umbre la amurg. E trist ce spun eu acum, dar e adevărat. La început îmi erau suficiente cinci secunde, apoi zece, apoi treizeci, apoi un minut. Mi e foarte teamă că într o bună zi întunericul va înghiţi umbra cu totul. Da, cu siguranţă, memoria mea se îndepărtează tot mai mult de locul în care se afla Naoko, de locul în care mă aflam eu însumi cândva. La mine nu se mai întoarce decât peisajul, acea pajişte din octombrie, ca o scenă simbolică dintr un film. De fiecare dată însă, imaginea e ca un bobârnac: „Hei, trezeşte te! Eu sunt aici! Trezeşte te şi gândeşte! Gândeşte şi înţelege o dată de ce sunt aici!" Nu mai simt nici o durere. Nu mă mai apasă nimic. Mi se pare doar că fiecare bobârnac răsună sepulcral. Probabil că şi sunetul acela o să dispară într o bună zi. În avionul companiei Lufthansa, pe aeroportul din Hamburg, bobârnacele mi s au părut însă mai lungi şi mai puternice decât de obicei. „Trezeşte te! Înţelege!" De aceea mă apuc să aştern totul pe hârtie. Eu mă număr printre aceia care nu înţeleg până când nu scriu.

Hai să vedem! Deci, despre ce vorbea Naoko în ziua aceea?

A, da! Fântâna de pe pajişte! Nici măcar nu ştiu dacă exista aşa ceva acolo. Poate era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sumbre. Dar, o dată ce mi a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să mi imaginez pajiştea fără fân­tână. Adevărul este că din ziua aceea nu m am mai simţit capabil să separ imaginea pajiştii de fântâna pe care, de fapt, nu o văzusem niciodată. Fântâna făcea parte integrantă din pajişte. Pot chiar să o descriu în cele mai mici amănunte. Se afla exact la buza pădurii, unde se termina pajiştea şi era ca o deschizătură neagră în pământ, cu diametrul de aproape un metru, perfect ascunsă de iarba pajiştii. Nu era marcată de vreun gard sau de vreo piatră mai mare, vizibilă. Nu era decât o gaură, o deschi­zătură în pământ. Pietrele de la gura ei se uzaseră de la vânt şi ploaie şi deveniseră de un alb murdar, iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O şopârlă mică, verde se strecurase într una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste marginea ei şi priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi era limpede era adâncimea ei înspăimântătoare. Părea de a dreptul fără fund. Şi apoi întunecimea ei... parcă s ar fi revărsat în ea tot întunericul lumii, cel mai dens întuneric.

— Este foarte, foarte adâncă, spuse Naoko, ale­gându şi cuvintele cu grijă. Uneori vorbea extrem de rar, de parcă îşi căuta fiecare cuvinţel. Zău că e adâncă. Dar nimeni nu ştie exact unde este. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că se află pe undeva pe aici.

Când povestea despre fântână, îşi băga ambele mâini în buzunarele hainei şi îmi zâmbea de parcă vroia să şi întărească afirmaţiile printr un „zău că i adevărat".

— Cred că e cumplit de periculos, am spus eu. Există o fântână adâncă, dar nimeni nu ştie unde este. Poţi să cazi în ea şi gata cu tine!

— Bâldâbâc şi gaaaaaaaata!

— Chiar se poate întâmpla aşa ceva?

— Se mai întâmplă uneori. Cam o dată la doi sau la trei ani. Cineva dispare brusc şi nu l mai găseşte nimeni. Şi atunci cei de pe aici susţin că persoana respectivă a căzut în fântâna de pe pajişte.

— Nu i o moarte prea grozavă.

— Nici nu e. Ba mi se pare chiar groaznică, spuse ea, îndepărtând de pe haină un fir de iarbă. Ar fi grozav dacă ţi ai frânge gâtul şi gata, dar dacă se întâmplă să ţi rupi doar picioarele, ai încurcat o. Nu ţi rămâne decât să ţipi cât te ţin plămânii, dar tot nu te aude nimeni şi nici nu poţi spera să te găsească cineva acolo, iar prin jurul tău mişună miriapozi şi păianjeni şi calci pe oasele putrezite ale celor care şi au găsit sfârşitul înaintea ta. E întu­neric beznă şi umezeală mare. Dacă ridici privirile, vezi un cerc mic mic de lumină, care arată ca luna în toiul iernii. Şi mori acolo de unul singur, încet încet.

— Numai când mă gândesc la aşa ceva mi se face pielea de găină, am zis eu. Ar trebui s o găsească cineva şi s o îngrădească.

— Da, dar nu e nimeni în stare s o găsească, aşa că ai grijă să nu te abaţi de la cărare.

— N am să mă abat!

Naoko şi a scos mâna stângă din buzunar şi m a strâns de mână.

— Tu n ai probleme. Nu e cazul să te îngrijorezi. Chiar dacă umbli cu capul în nori, noaptea, tu n o să cazi în fântână. Şi atâta vreme cât sunt cu tine, n am să cad nici eu.

— Niciodată?

— Niciodată!

— De ce eşti atât de sigură?

— Ştiu şi gata, spuse ea, strângându mă de mână. A mai făcut câţiva paşi fără să scoată un cuvânt şi a continuat: Eu ştiu foarte bine ce în­seamnă mâna asta. Nu că aş avea vreun motiv anume, dar simt. De exemplu, când sunt aproape de tine, ca acum, nu mi e frică deloc. Nici întunericul nu mă sperie, nici nu are ce să mi se întâmple.

— A, păi e simplu. Tot ce ai de făcut este să stai cu mine tot timpul, am spus eu.

— Vorbeşti serios?

— Normal!

Naoko s a oprit brusc. M am oprit şi eu. Şi a pus ambele mâini pe umerii mei şi m a privit fix în ochi. În pupilele ei se distingea parcă un lichid negru, dens, de forma unui vârtej ciudat. Ochii aceia fru­moşi m au privit îndelung. Apoi, Naoko s a ridicat pe vârfurile picioarelor şi şi a apropiat obrazul de al meu. A fost un gest minunat ce mi a încălzit sufletul şi mi a făcut inima să mi stea o clipă.

— Îţi mulţumesc, a spus ea.

— N ai pentru ce, am răspuns eu.

— Sunt foarte fericită pentru ceea ce ai spus. Zău că sunt, a mărturisit ea cu un zâmbet trist. Dar este absolut imposibil.

— De ce?


— Nu se face. Ar fi îngrozitor. Ar fi...

Naoko n a mai scos o vorbă şi şi a văzut de drum. Deoarece am înţeles exact că în mintea ei se învâr­teau tot felul de gânduri, n am mai zis nimic şi am mers, tăcut, alături de ea.

N ar fi bine nici pentru tine, nici pentru mine, reluă ea după un timp.

— Ce vrei să spui? am întrebat o eu, calm.

— Mie mi se pare imposibil ca cineva să aibă grijă de altcineva la nesfârşit. Hai să presupunem că ne căsătorim. Tu va trebui să mergi la serviciu, nu? Cât eşti tu la serviciu, cine are grijă de mine? Cine să aibă grijă de mine dacă tu pleci în depla­sare? Ce să fac? Să mă cramponez de tine până mor? Unde o să ajungă relaţia noastră? Mai de­vreme sau mai târziu o să te saturi de mine. O să te întrebi tu însuţi ce s a ales din viaţa ta. Adică să nu faci altceva decât să mă dădăceşti pe mine? Nu pot să sufăr gândul acesta şi, oricum, problema mea tot nu se rezolvă.

— Bine, dar n o să ai probleme toată viaţa, am spus eu, bătând o pe spate. Se vor termina ele o dată şi o dată, iar când se vor termina, vom sta şi ne vom gândi la ce avem de făcut. Sau poate o să am eu nevoie de ajutorul tău. Crezi că putem trăi liniştiţi dacă ne socotim la tot pasul? Dacă tu ai nevoie de mine acum, foarte bine, foloseşte te de mine. Nu crezi că i normal? De ce eşti atât de închistată? Relaxează te! Când eşti tensionată, te gândeşti nu­mai la rele. Dacă îţi relaxezi trupul, ţi se relaxează şi mintea.

— Cum poţi să spui asta? întrebă Naoko pe un ton sec.

Auzindu i vocea, un semnal de alarmă părea să mă avertizeze că făcusem o greşeală.

— Spune mi şi mie cum poţi fi atât de dur? întrebă Naoko privind în jos la pământul de sub picioarele ei. Ştiu şi eu că dacă mi relaxez trupul mi se relaxează şi mintea. Ştiu şi eu atâta lucru, numai că dacă mi relaxez trupul, se alege praful de mine. Întotdeauna am trăit aşa şi nu ştiu să trăiesc altfel. Dacă mă relaxez, nu îmi mai revin... se alege pra­ful... şi o să l spulbere vântul. De ce nu pricepi atâta lucru? Cum crezi că poţi avea grijă de mine dacă nici măcar nu înţelegi un fleac ca ăsta?

Nu am mai scos o vorbă.

— Sunt mai derutată decât poţi tu să ţi ima­ginezi. Mai întunecată, mai rece, mai confuză... Ia ascultă, de ce te ai culcat cu mine atunci? De ce nu m ai lăsat în pace?

Ne plimbam printr un crâng de pini înspăimân­tător de liniştit. Sub paşii noştri trosneau micile cadavre ale greierilor care îşi găsiseră sfârşitul la finele verii şi aleea era plină de ele. Mergeam cu nasul în pământ de parcă eram în căutarea unor obiecte pierdute.

— Te rog să mă scuzi, zise Naoko, luându mă de braţ şi dând din cap de câteva ori. Nu voiam să te jignesc. Te rog să nu pui la inimă ce ţi am spus. Îmi pare îngrozitor de rău. Te rog să mă ierţi. Eram pur şi simplu supărată pe mine.

— Cred că nu te înţeleg destul de bine. Nu sunt un tip prea isteţ şi mi ia ceva timp ca să înţeleg anumite lucruri, dar dacă o să am vreodată timp, o să încerc să te înţeleg, o să mi dau toată silinţa să te înţeleg mai bine decât ar putea o face oricine alt­cineva pe lumea asta.

Ne am oprit, rămânând cu urechile ciulite în tăcerea aceea nelumeas­că. Am rostogolit cu vârful pantofului nişte conuri de pin şi câteva cadavre de greieri, după care am privit la peticul de cer ce se zărea printre ramurile copacilor. Cu mâinile în buzunare, Naoko rămase cu privirea aţintită în gol. Probabil că nu se gândea la nimic special.

— Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?

— Bineînţeles, am răspuns eu.

— Pot să te rog două lucruri?

— Poţi să ţi pui trei dorinţe. Naoko zâmbi şi dădu din cap.

— Nu, două sunt suficiente, chiar arhisufîciente. Una la mână... Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.

— Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care i cealaltă dorinţă?

— Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine.

— Bineînţeles că n am să te uit niciodată, am zis eu.

Naoko n a mai spus nimic şi a luat o înainte. Lumina toamnei care se strecura printre crengile pinilor dansa pe umerii hainei ei. S a auzit iar lătra­tul unui câine, dar de data aceasta mi s a părut mai aproape. Naoko a sărit peste o moviliţă de pământ şi a ieşit din crângul de pini, pornind apoi, repede, pe pantă în jos. Eu eram cu doi trei paşi în urma ei.

— Vino încoace! am strigat eu la ea. Poate dai peste fântână.

Naoko s a oprit, mi a zâmbit şi m a luat de braţ. Restul drumului am mers braţ la braţ.

— Chiar îmi promiţi că n ai să mă uiţi niciodată? mă întrebă ea, şoptit.

— N am să te uit, am zis eu. N am cum să te uit vreodată.


*
Chiar şi aşa, amintirile s au mai şters şi am uitat deja o mulţime de lucruri. Când scriu din memorie, ca acum, simt o strângere de inimă. Oare n am uitat ceea ce era mai important? Dacă în interiorul meu se află o temniţă întunecată în care s au adunat toate amintirile importante şi se alege praful de ele, acolo?

Da, dar nu am de ales. Trebuie să mă mulţumesc cu ce mi a mai rămas la îndemână. Trebuie să strâng în mintea mea, clipă de clipă, toate amintirile, aşa imperfecte cum sunt, şi să le aştern pe hârtie. Tre­buie să fac tot ce depinde de mine ca să pot continua această carte, chiar dacă o fac cu disperarea unui flămând ce se hrăneşte cu oase. Trebuie să respect promisiunea pe care i am făcut o lui Naoko şi nu văd altă soluţie.

Cândva, demult, când mai eram tânăr şi când amintirile îmi erau încă foarte limpezi, am încercat de câteva ori să scriu despre Naoko, dar n am fost niciodată capabil să aştern pe hârtie măcar un sin­gur rând. Ştiam că dacă am să scriu primul rând, restul avea să curgă de la sine, dar nu m am simţit în stare. Amintirile erau prea vii şi poate de aceea nu ştiam cu ce să încep. Aveam senzaţia că dacă le cuprind pe toate într o carte, aceasta va arăta pre­cum o hartă încărcată cu prea multe detalii şi tocmai din pricina aceea va fi greu de înţeles. Dar până la urmă am priceput... acum realizez că tot ceea ce pot să stochez în recipientul care se numeşte carte nu sunt decât amintiri imperfecte, gânduri imperfecte. Şi îmi dau seama că o înţeleg pe Naoko cu atât mai bine, cu cât amintirile legate de ea pălesc mai tare. Şi acum ştiu de ce m a rugat să nu o uit niciodată. Naoko însăşi era conştientă de faptul că amintirile se vor şterge. De aceea m a implorat să nu o uit niciodată şi să ţin minte că ea a existat.

Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate acestea pentru că Naoko nici măcar nu m a iubit.


Capitolul al doilea


Demult, de fapt cu vreo douăzeci de ani în urmă, locuiam la cămin. Aveam optsprezece ani şi tocmai intrasem la facultate. Până atunci nu ştiusem mai nimic despre Tokyo şi era prima oară când stăteam fără părinţi. Îngrijoraţi de soarta mea, părinţii con­sideraseră că e mai bine pentru mine să locuiesc la cămin. Acolo aveam mesele asigurate, condiţii bune de trai şi se gândeau, probabil, că un tânăr nepri­hănit de optsprezece ani este mai în siguranţă în felul acesta. Bineînţeles se pusese şi problema bani­lor, pentru că era mult mai convenabil să stau la cămin decât să închiriez o cameră în oraş. Mobila era asigurată şi singurele lucruri care mă priveau erau aşternutul şi veioza. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi preferat să locuiesc într un apartament închiriat, care să mă fi scutit de aglomeraţia din cămin, dar ştiind cât cheltuiesc părinţii mei cu ta­xele la acea universitate particulară, n am obiectat câtuşi de puţin când s a pus problema căminului. De fapt, nici nu mi păsa unde locuiesc.

Căminul era situat în centrul oraşului, pe un platou de pe care se deschidea o privelişte superbă. Campusul cel mare era împrejmuit de un zid de beton, iar la poartă se înălţa un keyaki1 uriaş, despre care se spunea că atinsese vârsta de o sută cincizeci de ani. Dacă voiai să priveşti cerul stând sub el, din pricina frunzelor dese îţi era imposibil să distingi măcar un firicel de albastru. Cărarea pavată era puţin curbată în preajma copacului şi apoi continua, dreaptă, până în curtea interioară. De ambele părţi ale cărării se aflau, faţă n faţă, două clădiri din beton, cu câte două etaje fiecare. Numeroasele feres­tre îţi lăsau impresia că cele două clădiri arată ca o închisoare sau că închisoarea a fost transformată în cămin. Totuşi, nu era deloc murdar acolo şi nici nu aveai senzaţia de întuneric apăsător. Prin ferestrele deschise se auzeau radiourile, iar perdelele erau de culoare bej ca să nu poată fi decolorate de soare.

Cărarea pavată ducea până în faţa clădirii cen­trale a căminului, o clădire cu un etaj. Parterul era ocupat de cantină şi de o baie mare, comună, cu toate facilităţile necesare, iar la etaj se aflau săli de cursuri, o sală de şedinţe şi chiar o încăpere pentru oaspeţi a cărei utilitate nu am înţeles o niciodată. În apropierea clădirii centrale se afla al treilea cămin, care avea şi el două etaje. Grădina interioară era spaţioasă, iar aspersoarele din mijlocul peluzei sclipeau în lumina soarelui şi se învârteau cu regu­laritate. În spatele clădirii centrale se afla un teren de baseball, unul de fotbal şi şase terenuri de tenis. Căminul era înzestrat cu tot ce trebuia.

Exista totuşi o singură problemă serioasă. Com­plexul căminului se afla sub conducerea unei grupări suspecte care avea ca lider un extremist de dreapta şi mie, cel puţin, măsurile luate mi se păreau cam dubioase. Cred că orice student nou îşi putea da seama dacă citea regulamentul căminului. Pe faţă, se proclama „angajarea în educarea tineretului în spiritul înfloririi naţiunii" şi mulţi dintre cei care sprijineau acest „spirit" şi au adus contribuţia finan­ciară majoră la ridicarea complexului. Nimănui nu îi era însă clar ce se ascundea în spatele acestei demagogii. Nimeni nu ştia exact ce se întâmpla. Unii spuneau că ar fi fost vorba de evaziune fiscală, alţii îl considerau doar un truc publicitar, iar alţii pretin­deau că ridicarea căminului nu era decât o fraudă prin care nişte escroci încercau să obţină bani de pe urma unei proprietăţi imobiliare valoroase. Se pare însă că lucrurile erau mult mai complicate. Cineva spunea că scopul fondatorilor a fost înfiinţarea unui club al elitelor. Eu nu ştiu prea multe despre acest club, dar cert este că membrii lui se întruneau de câteva ori pe lună, împreună cu unii dintre fonda­tori, iar cei care intrau în acest club nu aveau motive de îngrijorare în legătură cu găsirea unui loc de muncă la terminarea facultăţii. Nu ştiu nici acum care din­tre supoziţii ar fi adevărată, dar tot ce pot spune este că atmosfera de acolo era destul de „dubioasă".

Mi am petrecut doi ani buni (din primăvara anu­lui 1968 până în primăvara anului 1970) în acest cămin „dubios". Nu îmi dau seama cum am rezistat acolo atâta vreme, deşi pentru studenţi nu avea prea mare importanţă dacă cei de la conducere erau de dreapta sau de stânga, dacă erau şireţi sau ipocriţi.

Fiecare zi la cămin începea cu înălţarea solemnă a steagului. Normal că se cânta şi imnul. Aşa cum nu lipsesc marşurile din ştirile sportive, tot aşa nu se putea înălţa steagul fără să se cânte imnul. Steagul se afla fix în centrul curţii interioare, ca să poată fi zărit de la absolut orice fereastră a celor trei clădiri ale căminului.

De steag răspundea şeful clădirii de est (cea în care mă aflam şi eu). Era un bărbat înalt, cu privirile dure, în jurul vârstei de şaizeci de ani. Părul aspru îi încărunţise pe alocuri, iar pe gâtul ars de soare avea o cicatrice lungă. Se zvonea că absolvise şcoala militară din Nakano, dar nimeni nu ştia cu sigu­ranţă ce hram purta pe acolo. Lângă el stătea un student care îndeplinea rolul de ajutor de stegar. Nici despre acest student nu se ştia mai nimic. Avea o tunsoare rotundă şi purta întotdeauna uniformă. Nu ştiam nici cum îl cheamă, nici în ce cameră locu­ieşte. Nu l am întâlnit niciodată la cantină sau la baie şi nici măcar nu sunt sigur că era student... dar probabil că era din moment ce purta uniformă —şi „Uniformă" i a devenit în curând şi porecla. Spre deosebire de domnul care absolvise şcoala din Nakano, acesta era scund, rotofei, palid la faţă. Cei doi indivizi ciudaţi răspundeau de înălţarea stea­gului Hi no maru2 în fiecare dimineaţă.

La începutul vieţii mele de student căminist, mă sculam special dimineaţa la ora şase ca să privesc acel ritual patriotic. Cei doi apăreau lângă steag exact în momentul când la radio se dădea ora exactă. "Uniformă" purta, normal, uniformă şi pantofi negri din piele, iar Nakano purta o bluză sau un pulover şi tenişi albi. Uniformă avea cu el o cutie din lemn, pe care o purta ceremonios, iar Nakano ducea un case­tofon Sony. Nakano punea casetofonul la baza catar­gului, iar "Uniformă" deschidea cutia din care scotea un steag frumos împăturit. Îl oferea reverenţios lui Nakano, care îl prindea de frânghia catargului în aşa fel încât să scoată în evidenţă frumuseţea cercului roşu, reprezentând soarele, pe o suprafaţă întinsă de un alb imaculat. Apoi Uniformă apăsa butonul.



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   28
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə