Pădurea norvegiană

Ne am întors în cameră. Eu şi Naoko am jucat cărţi, iar Reiko a cântat Bach la chitară.

— La ce oră pleci mâine? m a întrebat Reiko, aprinzându şi o ţigară.

— Imediat după micul dejun, am spus. Autobuzul vine după ora nouă. Doar aşa pot ajunge la slujbă mâine seară.

— Păcat! Ar fi fost bine să mai poţi sta.

— Dacă mai stau mult, o să sfârşesc prin a nu mai pleca de aici, am spus eu, râzând.

— S ar putea să ai dreptate. Apoi s a întors spre Naoko. Vai de mine, ar fi trebuit să iau nişte struguri de la domnul Oka. Am uitat complet.

— Vrei să merg cu tine? a întrebat Naoko.

— Ce ar fi să mi l dai pe tânărul Watanabe?

— De acord, spuse Naoko.

— Bravo! Hai să ne facem plimbarea de noapte, spuse Reiko, luându mă de mână. Şi aseară eram foarte aproape de locul cu pricina. În seara asta mergem până la capăt.

— Bine, cum doriţi, spuse Naoko, chicotind.

Era răcoare afară. Reiko purta o jachetă bleu peste cămaşă şi umbla cu mâinile în buzunarele de la blugi. A ridicat privirile spre cer şi a adulmecat aerul, asemenea unui câine.

— Miroase a ploaie, spuse ea.

Am încercat şi eu să adulmec briza, dar mie nu mi se părea că ar mirosi a ploaie, deşi cerul era plin de nori şi luna nu se vedea deloc din pricina lor.

— Cel care stă aici mai mult este capabil să prevadă vremea după mirosul aerului.

Am pătruns în zona împădurită, unde se aflau casele celor ce făceau parte din personalul sanato­riului. Reiko mi a spus să aştept puţin şi a luat o spre poarta unei case. A sunat la sonerie. A ieşit o femeie — fără îndoială stăpâna casei — şi a stat de vorbă cu Reiko, în prag, râzând tot timpul. Apoi a intrat în casă şi a ieşit cu o pungă mare de plastic. Reiko i a mulţumit şi i a urat noapte bună, înainte de a se întoarce la mine.

— Ia uite! spuse ea, desfăcând punga.

În pungă erau nişte ciorchini mari de struguri.

— Îţi plac strugurii?

— Bineînţeles că mi plac.

Mi a dat ciorchinele de deasupra.

— Poţi să mănânci liniştit. Sunt spălaţi.

Ne am văzut de plimbare, mâncând struguri şi scuipând cojile şi seminţele pe jos. Erau proaspeţi şi gustoşi.

— Eu îl învăţ pe fiul lor să cânte la pian şi ei îmi dau câte ceva, din când în când. Vinul pe care l am băut era de la ei. Uneori îi mai rog să mi facă şi mie cumpărături din oraş.

— Aş vrea să ţi continui povestea de ieri, am spus.

— Bine, zise Reiko. Dar dacă o să ne întoarcem târziu, Naoko o să intre la bănuieli.

— Pe răspunderea mea.

— În ordine, dar aş vrea totuşi un acoperiş. E cam răcoare afară, spuse Reiko.

Înainte de a ajunge la terenul de tenis, a luat o la stânga. Am coborât pe o scară îngustă şi am ajuns la câteva magazii, aliniate una lângă alta. Reiko a deschis uşa celei mai apropiate, a intrat şi a aprins lumina.

— Hai, intră! Nu e mare lucru pe aici, spuse ea.

Magazia era totuşi bine aprovizionată cu schiuri, legături, clăpari, beţe, toate frumos aranjate, iar pe duşumea se aflau diferite ustensile de curăţat zăpada şi saci cu produse chimice folosite la topitul zăpezii.

— Pe vremuri veneam aici să exersez la chitară... când voiam să fiu singură. E plăcut, nu?

Reiko s a aşezat pe saci şi m a invitat să stau lângă ea. Am făcut cum mi s a spus.

— Nu există aerisire. Te deranjează dacă fumez?

— Nu, poţi să fumezi.

— E singurul obicei de care nu mă pot debarasa, spuse ea, încruntată, dar aprinzându şi ţigara cu evidentă plăcere.

Nu cred că erau mulţi cei cărora le plăcea tutunul aşa cum îi plăcea lui Reiko. Am mâncat struguri, aruncând cojile şi seminţele într o cutie goală de conserve, care servea drept coş de gunoi.

— Deci, până unde am ajuns cu povestea aseară? a întrebat Reiko.

— Era o noapte întunecată şi furtunoasă şi te căţărai pe o stâncă abruptă ca să ajungi până la cuibul păsării.

— Eşti uimitor! Cum poţi glumi cu faţa asta atât de serioasă? întrebă Reiko, surprinsă. A, cred că îţi povesteam cum îi dădeam fetei lecţii de pian în fie­care sâmbătă dimineaţa.

— Aşa e.

— Dacă împărţim lumea în două grupuri — cei cărora le place să i înveţe pe alţii şi cei care nu se prea pricep la aşa ceva, eu cu siguranţă aparţin celui dintâi, spuse Reiko. Nu m am gândit la asta cât am fost tânără şi cred că nici nu voiam să gândesc astfel, dar mi am dat seama că este aşa după ce am ajuns să mă cunosc mai bine. Îmi place să i învăţ pe alţii şi chiar sunt bună la aşa ceva.

— Sunt sigur că eşti, am zis.

— Am mai multă răbdare cu alţii decât cu mine şi ştiu foarte bine să scot din fiecare ce are el mai bun. Aşa sunt eu, cu alte cuvinte, sunt acea parte de pe cutia de chibrituri pe care se freacă gămălia de fosfor. Da, dar cred că e mai bine aşa, nu mă deran­jează deloc. Oricum, prefer să fiu o cutie de chibrituri de calitatea întâi decât un băţ de chibrit de calitatea a doua. Mi a fost foarte clar lucrul acesta după ce am început să mă ocup de fată. Îi mai învăţasem şi pe alţii când eram mai tânără, dar numai ca o acti­vitate suplimentară, fără să stau să mă analizez. Abia după ce am început să i dau ei lecţii de pian, am ajuns să gândesc astfel despre mine. Deci, mă pricep la predat şi din punctul acesta de vedere, lecţiile au mers strună.

După cum ţi am spus şi ieri, fata nu era extra­ordinară când era vorba de tehnica interpretării şi nu se punea problema să devină o pianistă profe­sionistă, deci îmi permiteam să o iau uşor. În plus, ea urma o şcoală de fete de unde toate absolventele, cu rezultate cât de cât bunicele, intrau automat la facultate, ceea ce însemna că nu era cazul să dea în brânci cu învăţatul. Şi mama ei m a rugat să nu fiu prea severă, aşa că nici eu n am forţat o. Mi am dat seama din prima clipă că nu e genul de copil pe care să l forţezi să facă ceva, că dacă îi cereai să facă ceva, zicea „da", însă făcea numai ceea ce voia ea. Deci, la început o lăsam să cânte o piesă aşa cum voia, sută la sută în stilul ei. Apoi i o cântam şi eu, de câteva ori, abordând o în mai multe feluri. După aceea, o întrebam care interpretare i a plăcut mai mult. O puneam să cânte din nou aceeaşi piesă şi întotdeauna o interpreta mult mai bine decât prima dată. Îşi dădea singură seama unde greşise.

Reiko oftă, privind capătul ţigării care ardea. Eu mi am văzut mai departe de struguri, fără să scot nici un cuvânt.

— Simţeam muzica, recunosc, dar fata aceea o simţea mai bine decât mine. Îmi părea rău de timpul pe care îl irosise în van. Dacă ar fi început cu un profesor bun şi ar fi învăţat cum trebuie, ar fi ajuns departe, gândeam eu. Dar mă înşelam, pentru că nu era genul de copil capabil de studiu intens. Există oameni care se nasc cu talente deosebite, dar care nu sunt în stare de eforturi pentru a şi le pune în valoare şi se irosesc în cele din urmă. Am văzut foarte mulţi. La început ţi se par uluitori, pentru că sunt în stare să descifreze la prima vedere o piesă grea şi o interpretează binişor până la capăt, dar nu pot mai mult de atât. De ce? Pentru că nu fac nici un efort în sensul acesta, nu sunt capabili să se auto disciplineze. Le a intrat în cap, de mici, că sunt talentaţi, au fost admiraţi, răsfăţaţi şi atunci munca li se pare o prostie. Ei exersează o piesă muzicală, să zicem, timp de o săptămână, pe când alţii stau aple­caţi asupra ei trei săptămâni. Profesorilor li se pare că e suficient... şi trec la alta. Şi tot aşa. Ei nu ştiu ce înseamnă să fii bătut la cap de profesor, le lipseşte acel element atât de important în formarea lor — cicăleala. E o adevărată tragedie. Şi eu am avut asemenea porniri, dar profesoara mea a fost extrem de severă şi a trebuit să mi le ţin în frâu.

În orice caz, recunosc că mi a făcut plăcere să o învăţ. Era ca o maşină sport foarte performantă pe autostradă, pe care nu trebuia decât să o atingi puţin ca să răspundă comenzilor. Poate uneori răspundea chiar prea repede. Şiretlicul de care trebuie să te foloseşti când dai lecţii unor asemenea copii este să nu i lauzi prea mult. Sunt atât de obişnuiţi cu lauda, încât aceasta nu mai înseamnă nimic pentru ei. Tre­buie să ştii să le arunci vorbe bune cu ţârâita şi, pe de altă parte, să nu i sileşti să facă ceva. Trebuie să aibă impresia că alegerea este a lor, oricare ar fi ea, dar nu trebuie lăsaţi să treacă de la una la alta, ci opriţi din când în când şi puşi să gândească. Cine reuşeşte să procedeze astfel, obţine rezultate bune. Reiko aruncă ţigara pe jos şi o stinse cu piciorul. Apoi respiră adânc, de parcă voia să se liniştească.

— La sfârşitul orelor, beam ceai şi stăteam de vorbă. Uneori îi mai arătam cum se cântă jazz la pian, în stilul lui Bud Powell sau Thelonius Monk, dar de cele mai multe ori vorbeam. Era tare vorbă­reaţă şi mă fermeca, pur şi simplu. Ţi am spus şi ieri că, în general, scornea poveşti, dar mi se păreau interesante. Avea un spirit de observaţie ascuţit, limbaj ales, umor cu carul şi era ironică. Ştia cum să ia omul ca să îl impresioneze şi era conştientă că are asemenea calităţi, pe care încerca să şi le etaleze cu multă măiestrie. Avea darul să te facă să te simţi exact cum dorea ea: supărat, trist, compătimit, des­curajat sau fericit. Se juca cu sentimentele omului cu cea mai mare uşurinţă, nu din vreun motiv anume, cât pentru a şi testa propriile forţe. Bineînţeles că mi am dat seama de lucrul acesta mult mai târziu. La vremea aceea nici nu mă gândeam la aşa ceva.

Reiko a dat din cap şi a luat şi ea câteva boabe de struguri.

— Fata era bolnavă, spuse Reiko. Era ca un măr putred care le strică şi pe cele bune din jurul lui. Nimeni nu o poate vindeca şi va muri cu o asemenea boală. Din acest punct de vedere, este de compătimit şi mi ar fi fost milă de ea dacă nu m aş fi numărat printre victimele sale. Aş fi considerat o eu o victimă.

Reiko a mai mâncat câteva boabe de struguri. Aveam impresia că se gândeşte cum să şi continue povestea.

— Oricum, mi a făcut plăcere să o am elevă timp de şase luni. E adevărat că uneori mi se păreau cam ciudate sau surprinzătoare poveştile ei, sau chiar mă înspăimântau maliţiozităţile ei, nemotivate şi complet absurde, sau mi se părea prea deşteaptă şi mă întrebam ce o fi în capul ei. Dar, la urma urmei, îmi ziceam, fiecare are cusururile lui şi nu era treaba mea să o judec. Eu eram doar profesoara ei de pian şi pe mine nu trebuia să mă intereseze decât dacă exersează suficient sau nu. Ca să fiu cinstită, îmi plăcea fata, îmi plăcea mult de tot.

Am fost foarte atentă să nu i povestesc prea multe despre mine şi cred că am făcut o din instinct. Mă întreba o grămadă de lucruri — era avidă să ştie cât mai multe — dar eu îi spuneam doar lucruri ne­semnificative, nevinovate. I am povestit câte ceva despre copilărie, despre şcoala pe care am urmat o şi alte fleacuri. Cu toate insistenţele ei, nu i am spus nimic din ce n ar fi trebuit să i spun. Am subliniat în nenumărate rânduri că sunt o persoană insigni­fiantă, că am un soţ bun, dar cu nimic ieşit din comun, că am un copil şi o grămadă de treburi gospo­dăreşti. Ea mă privea fix în ochi şi îmi spunea că mă place foarte mult. Mă treceau fiori de câte ori făcea lucrul acesta, dar tot nu i spuneam ceea ce nu voiam ca ea să ştie.

Apoi, parcă în luna mai, pe la jumătatea lecţiei de pian mi a spus că îi este rău. Am văzut că era palidă şi transpirase. Am întrebat o dacă vrea să întrerupem lecţia şi să plece acasă, dar ea a spus că îşi va reveni dacă va sta puţin întinsă. Am dus o în dormitor... mai mult în braţe. Canapeaua era prea mică, aşa că singurul loc unde se putea întinde era patul din dormitor. Şi a cerut scuze că mă deranjează, dar i am spus să nu şi facă probleme şi am întrebat o dacă vrea să bea apă sau altceva. A spus că nu vrea să bea nimic şi că nu şi dorea decât să stau puţin lângă ea.

După câteva minute m a rugat, cu o voce sfârşită, să o frec pe spate. Chiar am crezut că îi era rău şi transpira nebuneşte, aşa că am început să o masez. S a scuzat apoi şi m a întrebat dacă pot să i scot sutienul, pentru că o jena. Am făcut ce m a rugat. Purta o bluză strânsă pe corp, aşa că a trebuit să i deschei toţi nasturii şi să bag mâna pe sub ea ca să i desfac sutienul. Avea sâni mult prea mari pentru o fată de treisprezece ani, erau de două ori mai mari decât ai mei şi sutienul ei era unul scump, nu glumă. Bineînţeles că la momentul respectiv nu mi s a aprins nici un beculeţ şi am continuat să i masez spatele, ca o proastă. Ea se tot scuza că mă deran­jează, cu o voce miorlăită, iar eu îi spuneam să nu se simtă stânjenită.

Reiko a scuturat scrumul pe jos. Mă oprisem din mâncat struguri şi eram numai urechi la povestea ei.

— După o vreme, fata a început să suspine. „Ce s a întâmplat?" am întrebat o eu. „Nimic", a zis. „Cum nimic? Spune mi adevărul! am îndemnat o eu. Ce te supără?" „E, mi se mai întâmplă uneori, spuse ea. Nu ştiu ce să fac, pentru că mă simt singură şi tristă, nu pot vorbi cu nimeni, nimănui nu i pasă de mine. Mă simt complet neglijată şi intru în astfel de stări. Nu pot dormi nopţile, nu am poftă de mâncare şi nu mi doresc decât să vină ziua lecţiei de pian."

Am îndemnat o să mi spună tot ce are pe suflet. S a plâns că are probleme acasă, că nu şi iubeşte părinţii şi părinţii n o iubesc, că tatăl ei are o amantă şi dă rareori pe acasă, iar mama ei înnebuneşte din pricina asta şi îşi descarcă nervii pe ea. S a văitat că mama ei o bate zilnic şi nici nu i vine să mai meargă acasă. A început să hohotească în toată regula. Cred că şi zeul ei protector ar fi izbucnit în plâns dacă ar fi văzut o în halul acela. I am spus că dacă îi este atât de greu să meargă acasă, poate veni la mine oricând. Auzind aceasta, s a aruncat de gâtul meu şi a spus, patetic: „Vă rog să mă scuzaţi pentru tot deranjul pe care vi l pricinuiesc. Dacă nu v aş avea pe dumneavoastră, nu ştiu ce m aş face. Vă rog să nu mi întoarceţi spatele. Dacă şi dumneavoastră îmi faceţi aşa ceva, nu mai am la cine să merg".

Auzind toate acestea, continuă Reiko, nu mi a rămas decât să i iau capul în braţe şi să l mângâi, ca să încerc să o liniştesc. Şi a încolăcit braţele în jurul meu şi a început să mă mângâie pe spate. Mă sim­ţeam cumplit de straniu şi m au trecut fiori din creştet până în tălpi. Aşa am ajuns, cu fata aceea frumoasă, descinsă parcă dintr un tablou, întinsă în pat, îmbrăţişându ne, şi mâinile ei îmi mângâiau spatele într un fel incredibil de senzual. Soţul meu era un biet novice pe lângă ea, cred că nu i ajungea nici la degetul mic. Aveam senzaţia că mi pierd cum­pătul ori de câte ori mă atingea şi, fără să mi dau seama, m am trezit fără bluză, fără sutien şi cu ea mângâindu mi sânii. Abia atunci mi am dat seama că era lesbiană în toată puterea cuvântului. Mai cunoscusem una, în liceu, şi îmi ajungea. I am spus să înceteze.

„Vă implor! Numai puţin! Sunt atât de singură... nu vă mint, vă rog să mă credeţi că sunt atât de singură. Nu vă am decât pe dumneavoastră, vă roooog, nu mă respingeţi!" Mi a luat mâna şi mi a pus o pe sânii ei, nişte sâni frumos croiţi, n am ce zice. M au trecut fiori când i am atins. Nu ştiam ce să mai fac şi tot repetam „nu, nu, nu", ca o proastă. Eram ca paralizată, nu mă puteam mişca. Pe fata aceea din liceu am reuşit să o resping, dar acum eram neputincioasă. Trupul nu mă mai asculta, pur şi simplu. Mi a luat şi cealaltă mână cu mâna ei stângă, mi a pus o pe piept şi a început să mi sărute sfârcurile, iar cu dreapta să mă mângâie nebuneşte pe spate, pe burtă, pe coapse. Şi aşa m am trezit, în propriul meu dormitor, cu perdelele trase, goală puşcă, lăsându mă mângâiată de o fată de treisprezece ani — nici nu mi am dat seama când m a dezbrăcat, când a scos de pe mine toate hainele, una câte una —şi eu mă zvârcoleam de plăcere. Dacă privesc acum în urma, mi se pare incredibil. A fost o adevărată nebunie, nu crezi? Parcă îmi făcuse farmece.

Reiko se opri ca să mai tragă un fum.

— Să ştii că este prima oară când destăinui unui bărbat această secvenţă din viaţa mea, spuse ea, privindu mă în ochi. Îţi povestesc aceste tâmpenii pentru că aşa cred de cuviinţă, dar să ştii că nu mi e chiar uşor.

— Îmi pare rău, am zis eu. Nu găseam, oricum, altceva mai potrivit de spus.

— A continuat să mă mângâie şi apoi mâna ei dreaptă a alunecat în jos şi m am trezit cu ea în chiloţi. Eram udă toată. Mi e ruşine să mărturisesc, dar nu mi se mai întâmplase aşa ceva până atunci şi nici după aceea. Mă considerasem întotdeauna o fiinţă ponderată, deloc avidă de sex şi nu puteam să înţeleg cum de ajunsesem să nu mai ştiu de mine. S a jucat cu degetele ei subţiri şi moi... mi e greu să ţi spun în cuvinte ce s a întâmplat. Vreau doar să ţi mărturisesc că era cu totul altă senzaţie decât cea provocată de degetele stângace ale unui bărbat. A fost ceva de nedescris, zău. Simţeam că o să mi explodeze creierii. Şi totuşi, deşi mi se înceţoşase mintea, îmi dădeam seama că trebuie să pun o dată capăt acelui joc nebunesc. Ştiam că dacă am să con­tinuu, nu mă voi mai putea opri şi pe urmă aveam să port în suflet acel secret teribil şi iar am să înne­bunesc. M am gândit şi la copilul meu. Ce s ar fi întâmplat dacă m ar fi văzut în halul acela? Fiica mea stătea întotdeauna la părinţii mei sâmbăta, până la ora trei, dar dacă venea mai devreme tocmai atunci? Gândul acesta m a ajutat să mi adun toate forţele şi să mă ridic în genunchi. „Încetează! Te rog!" am strigat eu.

Nu s a lăsat intimidată. Mi a smuls chiloţii de pe mine şi a început să mă lingă. Nu l lăsasem nici pe soţul meu să facă aşa ceva pentru că eram o pudică, dar fata aceea de treisprezece ani nu avea nici o jenă. M am simţit, o vreme, neputincioasă de luptă şi n am putut să nu ţip de plăcere.

„Termină!", am ţipat, arzându i o palmă zdra­vănă peste obraz. S a oprit până la urmă şi s a ridicat în genunchi, privindu mă în ochi. Amândouă eram goale puşcă, în genunchi, pe pat, uitându ne una la alta. Ea avea treisprezece ani, eu treizeci şi unu... dar când mă uitam la trupul acela al ei, mi se părea irezistibil. Imaginea aceea îmi este încă foarte vie în minte. Tot nu mi vine să cred că rămăsesem cu ochii pironiţi pe trupul unei fete de treisprezece ani. În comparaţie cu ea, eu arătam jalnic de a drep­tul, te rog să mă crezi.

Am tăcut pentru că nu ştiam ce să spun.

— Fata m a întrebat: „Ce s a întâmplat? Nu i aşa că vă place? Ştiam că o să vă placă de când v am văzut prima oară. E mai plăcut decât să faci amor cu un bărbat, nu? Ia uitaţi cât sunteţi de udă! Pot să continuu, să fac în aşa fel încât să aveţi senzaţia că vă topiţi de tot. Vreţi, nu i aşa?" Avea dreptate. M am simţit mai bine ca oricând şi voiam să se re­pete, dar nu puteam să îmi permit aşa ceva. „Hai­deţi, măcar o dată pe săptămână, continuă ea. Doar o dată pe săptămână! Nu spun nimănui, o să fie doar secretul nostru."

M am ridicat brusc, mi am pus halatul de baie pe mine şi i am spus să plece şi să nu mai calce niciodată în casa mea. M a privit şi atât. Ochii ei erau complet inexpresivi, ca şi cum ar fi fost pictaţi pe carton. Nici măcar o clipire. Mărturisesc că nu i mai văzusem niciodată aşa. După ce m a privit fix o vreme, şi a adunat lucrurile fără să scoată un cuvânt şi s a îmbrăcat cât a putut de încet, punându şi fie­care articol de îmbrăcăminte pe ea, cu pauze stu­diate, de parcă făcea o demonstraţie. A intrat apoi în camera în care se afla pianul şi a scos o perie din geantă. Şi a periat părul, şi a şters sângele de pe buze cu o batistă, s a încălţat şi a ieşit. În timp ce pleca, mi a trântit: „Să ştii că eşti lesbiană. E adevărat. Oricât te ai feri, tot lesbiană mori".

— E adevărat? am întrebat o pe Reiko.

Reiko îşi strânse buzele şi se gândi puţin.

— Păi, este şi nu este. Mărturisesc că m am sim­ţit mai bine cu ea decât cu soţul meu şi acesta a fost un fapt palpabil. Aveam momente când mă înne­bunea şi pe mine întrebarea asta — mi o puneam şi nu ştiam ce să răspund. Poate chiar eram lesbiană şi nu mi dădusem seama până atunci. Dar acum nu mai cred aşa, adică nu am asemenea porniri, sau poate le am, dar nu sunt lesbiană în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu simt nici o atracţie fizică faţă de vreo femeie. Înţelegi ce vreau să spun?

Am dat din cap că am înţeles.

— Un anume tip de fete tresar când trec pe lângă mine şi eu simt lucrul acesta. Sunt singurele mo­mente când cred că sunt şi eu lesbiană, dar, de exemplu, pe Naoko pot să o ţin în braţe oricât şi nu simt nimic deosebit. Noi umblăm practic goale prin apartament când este cald şi facem baie împreună, uneori dormim chiar sub aceeaşi plapumă... dar nu ni se întâmplă nimic. Eu nu simt absolut nimic şi n aş putea spune că Naoko nu e frumoasă. De fapt, odată ne am jucat de a lesbienele. Vrei să ţi po­vestesc?

— Povesteşte mi.

— După ce i am spus povestea pe care tocmai ţi am spus o şi ţie — ştii, noi ne spunem una alteia absolut totul — Naoko a vrut să vadă cum e. Ne am dezbrăcat şi ea m a mângâiat, dar n a mers. Doar m am gâdilat şi atât. A fost tare stângace! Credeam atunci că o să mor de râs. Şi acum parcă mi vine să mă scarpin, când mă gândesc cum a fost. În fine, dar cred că vrei să asculţi şi continuarea poveştii cu fata.

— Ca să fiu cinstit, da.

— Păi... spuse Reiko, scărpinându şi o sprân­ceană cu vârful degetului... După ce a plecat fata de la mine, m am prăbuşit pe un scaun şi am rămas cu privirile în gol, neştiind ce să fac. Îmi auzeam inima bătând puternic. Vibram în fiecare colţişor din trupul meu. Braţele şi picioarele mi se păreau ca de plumb, iar gura îmi era uscată de parcă înghiţisem molii. M am târât până la baie, ştiind că urma să mi se întoarcă copilul. Voiam să spăl toate locurile pe care le a atins nemernica aceea. M am frecat cu săpun, de nenumărate ori, şi tot aveam impresia că nu pot scăpa de senzaţia aceea de murdărie cu care am rămas după plecarea fetei. Ştiam că s ar putea să fie de vină doar imaginaţia mea, dar gândul acesta nu m a ajutat. În noaptea aceea l am rugat pe soţul meu să facem dragoste, considerând actul sexual o modalitate de a scăpa de maculare. Normal, nu i am mărturisit nimic, pentru că n am putut. I am spus doar că vreau să mă ia încet, mai încet decât de obicei. Aşa a şi făcut. S a concentrat pe fiecare deta­liu, a avut multă, multă răbdare şi a fost extra­ordinar. A fost prima oară când mi s a întâmplat să ating punctul cel mai înalt al excitaţiei. Ştii de ce? Pentru că simţeam încă degetele fetei pe tot trupul meu. Asta a fost. Îmi e cam ruşine că ţi povestesc asemenea amănunte. I auzi, să ţi spun tocmai ţie că am transpirat, că am juisat... zise Reiko, zâmbind. Dar nici descărcarea aceea nu mi a fost de vreun ajutor. După două sau trei zile mai simţeam încă degetele fetei, iar ultimele ei cuvinte îmi răsunau în urechi ca un ecou de care nu puteam scăpa.

N a venit la lecţie sâmbăta următoare. În timp ce o aşteptam, inima îmi bătea nebuneşte şi mă între­bam ce aveam de făcut dacă apărea totuşi. Nu mă puteam concentra şi eram incapabilă de vreo decizie. Ea n a venit, însă. Normal, era mândră şi doar nu i mersese cu mine până la capăt. N a venit nici săptămâna următoare, nici după aia şi uite aşa a trecut o lună. Credeam că o să fiu capabilă să uit ce s a întâmplat, o dată cu trecerea timpului, dar nu uitam. Când eram singură acasă, îi simţeam pre­zenţa şi nu mă linişteam nicicum. Nu puteam cânta la pian, nu puteam gândi... n am putut face nimic în luna aceea. Apoi, într o bună zi, mi am dat seama că ceva nu era în regulă... Ori de câte ori plecam de acasă, vecinii se uitau la mine cam ciudat şi aveau o atitudine distantă. Erau la fel de politicoşi ca şi altădată, dar era ceva schimbat în tonul vocii şi în aerul lor. Vecina de alături, care obişnuia să mai îmi facă vizite din când în când, încerca să mă evite şi îmi era foarte clar lucrul acesta. M am străduit să nu mă las copleşită de astfel de gânduri pentru că ştiam că, de îndată ce observ asemenea amănunte, e gata cu mine, boala se putea declanşa oricând.

Într o zi m a vizitat o vecină cu care eram în relaţii destul de apropiate. Aveam aceeaşi vârstă, era fiica unei prietene de a mamei şi fetele noastre mergeau la aceeaşi grădiniţă. Cum a intrat, m a întrebat dacă ştiam ce bârfe groaznice circulă pe seama mea. I am spus că nu ştiam nimic şi am întrebat o despre ce era vorba. „Nici nu ţi pot spune, zise ea. E atât de îngrozitor!" Am insistat, şi cu toate împotrivirile ei, până la urmă tot am tras o de limbă. Eram conştientă de faptul că venise intenţionat ca să mi spună ce auzise, aşa că nu avea cum să nu şi dea drumul la gură în cele din urmă. Lumea zicea că sunt lesbiană şi că fusesem internată de mai multe ori în ospicii. Se spunea că am dezbrăcat o elevă de a mea, că i am făcut tot felul de lucruri şi când aceasta a încercat să mi reziste, am plesnit o atât de tare, încât i s a umflat faţa. Povestea au croit o cum le a convenit şi mă deranja foarte tare, dar ce m a şocat a fost faptul că se ştia că fusesem internată la nebuni.