Pădurea norvegiană

M am aplecat şi eu peste balustradă ca să văd mai bine. O clădire cu două etaje ne împiedica să vedem exact ce se întâmplă, dar se pare că veniseră vreo trei sau patru maşini de pompieri. Doar două dintre ele reuşiseră să pătrundă pe aleea îngustă, iar celelalte staţionau pe strada mare, pregătite să intervină la nevoie. Zona era împânzită, ca de obicei, de gură cască.

— Midori, ar fi mai bine să ţi strângi lucrurile de valoare şi să le ai pregătite în caz că trebuie să evacuezi clădirea. Vântul bate acum în direcţie opusă, dar nu ştii niciodată cum îşi schimbă direcţia. Şi mai e şi benzinăria aceea aproape... Te ajut eu să ţi strângi lucrurile.

— Ce lucruri de valoare?

— Oi fi având tu ceva la care ţii, nu? Poate car­netul de conturi, ştampile, certificate de garanţie... şi neapărat banii încasaţi.

— Nu ţi mai face griji! Eu nu fug de aici.

— Chiar dacă se întinde incendiul?

— Da, a răspuns Midori. Puţin îmi pasă dacă mor.

Am privit o în ochi şi ea m a privit pe mine. Nu mi dădeam seama dacă vorbeşte serios sau dacă glumeşte. Am mai stat acolo o vreme şi m am liniştit şi eu.

— Bine, am zis. Am înţeles. Stau cu tine.

— Vrei să spui că murim împreună? întrebă ea. Ochii îi sclipeau.

— A, nu, nici vorbă! Eu o iau la sănătoasa dacă simt că devine periculos. Dacă tu vrei să mori, n ai decât să mori singură.

— Maaaaamă, ce individ de gheaţă!

— N am de gând să mor împreună cu tine doar pentru că m ai invitat la prânz. Poate dacă ar fi fost cină...

— Ei, hai, lasă... Să vedem cum evoluează lucru­rile şi, până una alta, să cântăm. Dacă se îngroaşă gluma, vedem noi atunci.

— Să cântăm?

Midori a adus două perne de pus pe jos, patru cutii cu bere şi o chitară. Am băut şi am privit fumul negru ridicându se spre cer. Midori a zdrăngănit ceva la chitară şi a cântat. Am întrebat o dacă atitudinea ei nu o să i supere pe vecini. Nu mi se părea cel mai potrivit lucru din lume să stai să priveşti cum se înalţă fumul şi între timp să bei bere şi să cânţi.

— Nu ţi face probleme. Nouă nu ne prea pasă de ceea ce gândesc vecinii.

A cântat nişte cântece populare pe care le inter­pretase pe vremuri. Nu puteam să spun că era un talent, dar era clar că i face plăcere. M a delectat cu Lemon Tree, Puff, Cinci sute de mile, Unde au dispă­rut florile, Michael, vâsleşte la mal. A încercat să mă înveţe cum să o acompaniez, dar când a văzut cât sunt de afon, a renunţat şi a cântat singură, după placul inimii ei. Mi am văzut mai departe de bere, ascultând o şi privind focul. Ba se înteţea, ba se domolea. Lumea ţipa şi se dădeau tot felul de comenzi. S a auzit şi un helicopter... probabil al presei. S a învârtit de câteva ori deasupra locului cu pricina, a făcut fotografii şi a plecat. Bine ar fi fost să nu ne fi prins şi pe noi în fotografii, gândii eu. Un poliţist ţipa la cei care căscau gura, ordonându le să se dea îndărăt. Un copilaş se pierduse de mama lui şi urla cât îl ţineau plămânii. Undeva se spărseseră nişte geamuri. Vântul îşi schimbă brusc direcţia şi scânteile începură să şi croiască drum spre noi. Cu toate acestea, Midori îşi vedea mai departe, nestin­gherită, de bere şi de cântece. După ce a cântat toate cântecele pe care le ştia, m a anunţat că va inter­preta unul compus de ea.

Aş vrea să ţi fac tocană

Dar n am cratiţă.

Aş vrea să ţi împletesc un fular

Dar n am lână.

Aş vrea să ţi scriu o poezie

Dar n am cu ce.
— Se intitulează N am nimic, m a anunţat Midori.

Erau îngrozitoare şi versurile, şi melodia.

În timp ce ascultam cântecul acela jalnic, mă gândeam cum va sări casa în aer dacă se aprinde şi benzinăria. Obosită de atâta cântat, Midori puse chitara la o parte şi se rezemă de umărul meu, ca o pisică la soare.

— Ţi a plăcut cântecul meu? m a întrebat ea.

— Unic, original şi foarte potrivit personalităţii tale, am răspuns eu, alegându mi cu grijă cuvintele de apreciere.

— Mulţumesc. Tema cântecului e „n am nimic".

— Mi am imaginat.

— Ştii, l am compus când a murit mama, a zis, întorcându se spre mine.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Păi, nu ţi se pare că nu m a întristat deloc moartea ei?

— Ba da.

— Nici când a dispărut tata n am fost tristă.

— Zău?

— Îhî. Nu ţi se pare că sunt groaznică? Ca un sloi de gheaţă...

— Ai avut şi tu motivele tale.

— Da, motivele mele... Lucrurile au fost foarte complicate în casa asta. Ştii, întotdeauna m am gân­dit că o să fiu tristă dacă vor muri sau dacă vor pleca şi nu i voi mai vedea. Dar nu s a întâmplat aşa. N am simţit nimic — nici tristeţe, nici amărăciune şi mă gândesc rareori la ei. Uneori o mai visez pe mama. Apare de undeva, din întuneric, şi mi reproşează: „Îţi pare bine că am murit, nu?" Nu mi pare bine, dar nu sunt nici foarte tristă. Ca să ţi spun adevărul, n am vărsat nici măcar o lacrimă la moartea ei, deşi când mi a murit pisica, pe vremea când eram copil, am plâns toată noaptea.

De unde atâta fum? gândii eu. Nu se vedeau flăcări şi nici nu mi se părea că focul s ar extinde, dar se vedea o dâră groasă de fum care şerpuia spre cer. Ciudat, foarte ciudat. Oare ce ar putea să ardă atâta vreme?

— Nu sunt doar eu de vină, continuă Midori. E adevărat că am şi eu cusururile mele, recunosc, dar dacă indivizii — adică tata şi mama — m ar fi iubit un pic mai mult, poate aş fi gândit şi eu altfel, poate m ar fi întristat pierderea lor.

— Nu crezi că te au iubit suficient?

S a întors şi m a privit ţintă. Apoi a dat puternic din cap.

— Undeva între insuficient şi deloc. Am fost în­totdeauna avidă după dragoste. Aş fi vrut să pot spune că am fost iubită ca lumea, că m am săturat de dragoste. Măcar o dată, o singură dată. Dar ei nu mi au oferit nici un pic de căldură sufletească, nici un pic, înţelegi? Dacă mă guduram pe lângă ei şi le ceream ceva, mă alungau şi ţipau: „Costă prea mult!" Acesta a fost tratamentul de care am avut parte. De aceea, în clasa a cincea sau a şasea primară, am decis să găsesc singură omul care să mă iubească trei sute şaizeci şi cinci de zile din trei sute şaizeci şi cinci.

— Extraordinar! am exclamat eu, admirativ. Şi cu ce s au soldat căutările tale?

— Aici e problema, a răspuns Midori, privind fumul şi căzând un pic pe gânduri. Am aşteptat prea mult... În căutarea perfecţiunii... de aceea mi e greu.

— Cauţi dragostea perfectă?

— Nu chiar. Nici vorbă să ţintesc la aşa ceva. Pe mine mă fascinează egoismul. Egoismul perfect. De exemplu, eu îţi spun acum că vreau să mănânc nişte tarte cu căpşuni şi tu laşi totul baltă şi dai fuga să mi cumperi. Te ntorci cu ele, gâfâind, şi mi le întinzi, dar în clipa aceea eu îţi spun că nu mai am chef de ele şi le arunc pe fereastră. Aşa ceva caut eu.

— Ce legătură are asta cu dragostea? am între­bat eu, teribil de uimit.

— Are. Habar n ai tu. Sunt momente în viaţa unei fete când asemenea gesturi sunt extrem de im­portante.

— Adică ce gest? Aruncatul pe fereastră?

— Exact. Şi în clipa aceea aş vrea ca băiatul să mi spună: „A, am înţeles, Midori. Te rog să mă scuzi. Trebuia să ghicesc că nu o să le mai vrei. Sunt un rahat de măgar, un insensibil. Plec să ţi iau alt­ceva, ca să mă ierţi. Şarlotă sau plăcintă cu brânză?"

— Şi tu cum ai reacţiona?

— I aş da toată dragostea mea.

— Eşti absurdă!

— Ei bine, asta înseamnă dragoste în accepţiunea mea. Nimeni nu mă înţelege. Midori şi a frecat uşor capul de umărul meu. Pentru anumite persoane dra­gostea începe de la un fleac, de la un moft... sau nu începe deloc.

— N am mai cunoscut vreo fată care să aibă ase­menea opinii.

— Multă lume e de aceeaşi părere, spuse ea jucându se cu degetele. Eu nu pot gândi altfel, vor­besc serios, dar măcar sunt cinstită. Niciodată nu mi a dat prin cap că modul meu de a privi lucrurile diferă de al altora. Când vorbesc serios, toată lumea crede că glumesc sau fac pe nebuna şi atunci mă simt foarte stingherită.

— Şi acum vrei să mori cuprinsă de flăcări?

— Acum e vorba de curiozitate, pur şi simplu.

— Adică ce fel de curiozitate? Vrei să experi­mentezi nişte flăcări pe pielea ta?

— Nu, spuse Midori. Voiam doar să văd cum reacţionezi. Nu mi e frică de moartea în sine. Zău că nu. În cazul de faţă, m ar învălui fumul, mi aş pierde cunoştinţa şi aş muri cât ai zice peşte. Acest tip de moarte nu mă sperie deloc dacă o compar cu chi­nurile iadului prin care a trecut mama... şi alte rude. Toate rudele mele au murit din pricina vreunei boli cumplite. E în sânge, presupun. Dura mult până îşi dădeau duhul şi ajungeam chiar să mă întreb dacă mai trăiesc sau au murit, atât de lent era procesul. Şi în urma lor nu rămânea decât durere şi suferinţă.

Midori a luat o ţigară şi a aprins o.

— Asemenea tipuri de moarte mă sperie... când umbra morţii devorează încet, încet partea vitală şi până să ţi dai seama, totul în jur se întunecă şi nu mai vezi nimic, iar cei din jur te consideră mai mult mort decât viu. E cumplit. N aş putea suporta aşa ceva.

Până la urmă, după încă vreo jumătate de oră, focul a fost stins. Au reuşit să împiedice flăcările să se răspândească şi se pare că n au existat nici răniţi. Cu excepţia unei maşini de pompieri, celelalte s au întors la bază şi lumea s a împrăştiat, ici colo zărindu se grupuleţe care comentau evenimentul. O maşină de poliţie, al cărei girofar se învârtea neîn­cetat, încerca să restabilească traficul. Două ciori, apărute de undeva din văzduh, s au instalat pe stâlpul de telegraf ca să vadă şi ele ce se întâmplă acolo jos. Midori părea epuizată. Privea în gol, departe. N a mai scos nici o vorbă.

— Eşti obosită? am întrebat o eu.

— Nu chiar. Pur şi simplu mă simt fără vlagă şi mi e capul greu. Nu mi s a mai întâmplat de mult.

Am privit o în ochi şi Midori m a privit şi ea. Am îmbrăţişat o şi am sărutat o. A tresărit, apoi s a rela­xat şi a închis ochii. Am rămas aşa cinci şase secunde. Soarele de început de toamnă i a aruncat umbra genelor pe obraji şi aceasta părea că tremură puţin.

A fost un sărut uşor, dulce, unul care nu depăşea nici o limită. Probabil că n aş fi sărutat o pe Midori în ziua aceea dacă nu ne am fi petrecut după amiaza pe terasa de la mansardă, dacă n am fi băut bere, dacă nu am fi privit acoperişurile din jur, care scli­peau în bătaia soarelui, fumul, licuricii. Toate acestea au dus la o apropiere între noi, au ţesut o vrajă care, în subconştientul nostru, doream să nu se destrame. Aşa a fost sărutul nostru — nevinovat şi totuşi nu lipsit de o doză de pericol, ca de altfel toate săruturile.

Midori a rupt tăcerea. M a luat de mână şi, cu oarecare jenă, mi a spus că are un prieten. I am spus că mi se părea normal să fie aşa.

— Tu ai o iubită?

— Da, am răspuns.

— Dar eşti întotdeauna liber duminicile, nu?

— E foarte complicat, am zis.

În clipa aceea am realizat că vraja din după amiaza de început de toamnă s a spulberat.

La ora cinci i am spus că trebuie să plec la ser­viciu şi am invitat o să iasă cu mine să luăm o gus­tare. M a refuzat, spunându mi că trebuie să stea acasă să aştepte telefonul despre care îmi vorbise.

— Nu pot să sufăr să stau în casă şi să aştept să sune telefonul. Când rămân singură, am impresia că putrezeşte carnea pe mine. Da, putrezeşte puţin câte puţin, se topeşte şi se transformă într un lichid verde care se scurge pe pământ şi e absorbit. În urma lui nu mai rămân decât hainele. Asta e sen­zaţia care pune stăpânire pe mine când stau toată ziua în casă.

— O să ţi ţin companie şi data viitoare când ai de aşteptat un telefon... atâta vreme cât prânzul e inclus.

— Grozav! O să pun la cale şi un incendiu, pentru desert.

*
Midori nu şi a făcut apariţia la cursul de Istoria teatrului — II de a doua zi. După curs, m am dus la cantina studenţească şi am luat prânzul de unul singur. Nu mi a plăcut deloc. Apoi m am aşezat la soare şi am privit la ce se întâmpla în jurul meu. Chiar lângă mine, două studente stăteau de vorbă, în picioare. Una dintre ele ţinea la piept o rachetă de tenis cu aceeaşi grijă cu care o mămică şi ar fi ţinut copilaşul, cealaltă avea braţul plin de cărţi şi un LP cu Leonard Bernstein. Amândouă erau dră­guţe şi îmi era clar că le place să trăncănească vrute şi nevrute. Dinspre clădirea clubului studenţesc se auzea o voce de bas care făcea game. Pe ici, pe colo, se vedeau grupuri de câte patru cinci studenţi care schimbau opinii, râdeau sau ţipau unii la alţii. În parcare, câţiva indivizi se distrau cu rolele, iar un profesor cu o servietă de piele în braţe făcea slalom printre ei, încercând să i evite. În curtea interioară, o studentă cu coif pe cap, ghemuită la pământ, scria ceva în legătură cu invadarea Asiei de către ame­ricani. Era atmosfera obişnuită a pauzei de prânz din campus, dar, privind cu mai multă atenţie, am devenit conştient de un lucru: fiecare, în felul său, părea fericit. Nu ştiu dacă erau chiar fericiţi sau numai îşi afişau fericirea, dar mie mi se păreau fericiţi în acea după amiază de septembrie şi din această pricină m am simţit cumplit de singur. Era o senzaţie nouă şi aveam impresia că doar eu eram străin de atmosferă.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, în ce atmo­sferă am mai reuşit eu să mă integrez în ultimii ani? în nici una. Ultima dată când m am simţit bine a fost la biliard, cu Kizuki, lângă port. Kizuki a murit în noaptea aceea şi de atunci încoace, între mine şi lume s a interpus un imens sloi de gheaţă. Ce a însemnat Kizuki pentru mine? N am putut niciodată răspunde la această întrebare. Tot ce ştiu — şi e o certitudine — este faptul că moartea lui Kizuki mi a răpit, definitiv, o parte din adolescenţă. Ce sem­nificaţie a avut lucrul acesta sau ce consecinţe urma să aibă, n am ştiut şi probabil nici n am să ştiu vreodată.

Am stat multă vreme nemişcat şi am privit atmo­sfera din campus, m am uitat la cei care treceau pe acolo, sperând totodată că o voi vedea şi pe Midori. Ea n a apărut însă. După pauză m am dus la bibliotecă să mă pregătesc pentru cursul de germană.
*
În sâmbăta aceea, după amiază, a venit la mine în cameră Nagasawa şi mi a propus să ne petrecem noaptea în oraş. Mi a promis că va obţine permis şi pentru mine. Am fost de acord să l însoţesc. Toată săptămâna mă simţisem foarte straniu şi eram dis­pus să mă culc cu orice fată.

Spre seară am făcut un duş, m am bărbierit şi m am îmbrăcat frumos. Am luat cina la cantină cu Nagasawa şi apoi am mers cu autobuzul spre Shinjuku. Ne am învârtit puţin prin cartierul ani­mat şi apoi am intrat într unui din barurile noastre, decişi să aşteptăm o pereche de fete. De obicei, pere­chile curgeau gârlă, mai puţin în seara aceea. Am băut whisky cu sifon ca să nu ne ameţim prea rău şi am aşteptat aproape două ore. În cele din urmă, au apărut două fete care s au aşezat la bar şi au comandat gin şi margarita. Nagasawa le a abordat imediat, dar ele i au spus că şi aşteaptă prietenii. Am stat totuşi de vorbă toţi patru până au venit băieţii, după care am rămas iar singuri.

Nagasawa mi a propus să schimbăm barul, aşa că am ajuns la unul mic, mai retras, unde clienţii erau deja afumaţi, făcând o gălăgie asurzitoare. La masa din colţ am văzut trei fete. Ne am dus la ele şi am stat toţi cinci de vorbă. Ne am simţit în formă, eram bine dispuşi, dar când le a propus Nagasawa să mergem să mai bem şi în altă parte, ele au spus că se grăbesc pentru că se închid porţile căminului. Toate trei locuiau la un cămin de fete. A fost o zi plină de ghinioane. Am mai intrat într un restau­rant, dar nici acolo norocul nu a fost de partea noas­tră. Nu ştiu cum s a întâmplat, dar n am avut parte de fete în seara respectivă.

Pe la ora unsprezece şi jumătate Nagasawa a decis să renunţe, mărturisind că seara a fost un fiasco.

— Îmi pare rău că te am târât atâta după mine, a spus el.

— Nu i nimic, îmi pare bine că ţi se mai întâmplă şi ţie să ai parte de asemenea seri, am zis eu.

— Cam o dată pe an, recunoscu el.

Să fiu cinstit, îmi trecuse pofta de sex şi mă sătu­rasem de băut. Prea multă agitaţie în Shinjuku sâm­băta noaptea.

— Ce ai de gând să faci acum, Watanabe?

— O să intru într un cinematograf în care rulează filme toată noaptea. N am mai văzut un film de nu ştiu când.

— Atunci eu merg la Hatsumi, spuse Nagasawa. Te superi?

— Normal că nu. De ce să mă supăr? am spus eu,râzând.

— Dacă vrei, te prezint unei fete care te ar lăsa să dormi la ea.

— Nu, zău că am chef de nişte filme.

— Te rog să mă ierţi. Îmi scot eu pârleala altă dată, spuse el, dispărând în mulţime.

Am intrat într un fast food să mănânc un sandviş cu brânză şi să beau o cafea caldă ca să îmi mai revin. Apoi am intrat în cel mai apropiat cinema­tograf şi am văzut Absolventul. Nu m am omorât după film, dar cum nu aveam ce face, am stat şi l am mai văzut o dată. Am ieşit din cinematograf pe la patru dimineaţa şi am pornit o pe străzile cartie­rului Shinjuku în răcoarea dimineţii, gândindu mă la diverse lucruri.

Când am obosit, am intrat într o cofetărie, am comandat o cafea şi am citit, în aşteptarea primului tren. N a trecut mult timp şi localul s a umplut de alţii ca mine, care aşteptau primele trenuri. Cineva şi a cerut scuze şi m a întrebat dacă se poate aşeza la masa mea. Am dat afirmativ din cap. Nu mă inte­resa cine stătea de partea cealaltă a mesei când citeam.

La masa mea s au aşezat două fete cam de aceeaşi vârstă cu mine. Nu erau frumoase, dar nici urâte. Erau machiate cu gust, bine îmbrăcate şi nu mi se păreau a fi dintre cele care pleacă la agăţat prin cartierul de distracţii la ora cinci dimineaţa. Proba­bil că, dintr un motiv sau altul, pierduseră ultimul tren. Am avut impresia că răsuflă uşurate când le am permis să stea la masa mea. Eram dichisit, proaspăt bărbierit şi, în plus, citeam Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Una dintre fete era mai solidă. Purta o canadiană subţire din fâş, cu glugă, de culoare gri şi blugi albi, iar în urechi, cercei mari în formă de scoici. Avea la ea o mapă mare, din vinilin. Cea mică de statură purta ochelari şi era îmbrăcată cu o canadiană albas­tră peste cămaşa în carouri. I am observat inelul cu peruzea pentru că avea obiceiul să şi tot scoată oche­larii şi să şi apese ochii cu degetele.

Ambele fete au comandat cafea cu lapte şi câte o prăjitură, iar în timp ce mâncau şi beau, discutau în şoaptă. Discuţie serioasă, se pare. Cea mare îşi pleca, din când în când, capul într o parte, cea mică o dezaproba prin gesturi. Nu auzeam ce spun din cauza muzicii (Marvin Gaye, Bee Gees etc.) care era dată foarte tare, dar mi se părea că cea mare încerca să o consoleze pe cea mică, ce părea supărată sau indispusă. Eu citeam, dar din când în când mai arun­cam câte o privire şi în direcţia lor.

Cea mică s a ridicat brusc, şi a luat geanta şi s a dus la toaletă, iar prietena ei a profitat că e singură şi a intrat în vorbă cu mine. Am pus cartea deoparte.

— Scuzaţi mă, vă rog, nu ştiţi unde s ar mai putea bea la ora aceasta, undeva prin apropiere?

— La ora cinci dimineaţa? am întrebat o eu extrem de mirat.

— Da...

— La ora cinci şi douăzeci dimineaţa, lumea se duce de obicei acasă pentru a se drege cu un pui de somn.

— Da, ştiu, a răspuns ea jenată, dar prietena mea vrea neapărat să bea ceva. Are nişte probleme.

— Atunci nu vă rămâne decât să vă întoarceţi cuminţi acasă şi să beţi acolo cât poftiţi.

— Da, numai că eu trebuie să iau trenul de şapte şi jumătate spre Nagano.

— În cazul acesta nu aveţi decât să vă cumpăraţi băutură de la un automat şi să găsiţi un loc unde să şedeţi.

— V aţi supăra dacă v am ruga să veniţi cu noi? Ştiţi, două fete singure la ora asta...

Multe am mai văzut eu prin Shinjuku, dar nici­odată n am fost invitat de două fete străine la bău­tură, la ora cinci şi douăzeci de minute dimineaţa, îmi era greu să le refuz, aşa că am acceptat, pentru că nu eram presat de timp. Am cumpărat câteva sticle de sake şi nişte sărăţele şi am luat o spre ieşirea de vest a gării, în căutarea unui loc potrivit pentru banchetul nostru improvizat.

Fetele mi au spus că s au împrietenit în perioada în care lucrau, temporar, la o agenţie de turism. Ambele erau absolvente de colegiu şi tocmai se angajaseră definitiv. Cea mică avea un prieten de vreun an de zile, dar a aflat recent că se mai culca cu o fată şi şocul a fost prea puternic pentru ea. Cea mare ar fi trebuit să ia de cu seară trenul spre Nagano, deoarece mergea la nunta fratelui ei, dar în ultimul moment s a hotărât să i ţină companie prie­tenei ei şi să se urce în primul expres din acea dimi­neaţă de duminică.

— De unde ai aflat că prietenul tău se culcă cu altcineva? am întrebat o pe cea mică.

— Nu a fost nevoie să aflu, a spus ea, luând nişte înghiţituri de sake şi rupând câteva fire de iarbă. Am deschis uşa şi l am văzut cu ochii mei.

— Când s a întâmplat?

— Alaltăieri seara.

— Hmmm. Uşa nu era încuiată?

— Nu.

— De ce n o fi încuiat uşa? am întrebat.

— De unde naiba să ştiu? răspunse ea, iritată.

— Nu crezi că a fost un şoc pentru ea? întrebă cea mare. Îngrozitor! Îţi dai seama ce e în sufletul ei?

— Nu ştiu ce să zic... poate ar fi bine să stai de vorbă cu prietenul tău şi după aceea să decizi dacă îl ierţi sau nu.

— Nu mă înţelege nimeni, spuse fata, încruntată şi continuă să rupă fire de iarbă.

Dinspre vest apăru un cârd de ciori care trecu peste magazinul Odakyū. Se luminase complet şi se apropia plecarea trenului de Nagano, aşa că am dat unui cerşetor băutura care ne rămăsese, fata şi a cumpărat bilet şi noi am condus o la tren. După aceea, nu ştiu cum, dar ne am trezit într un hotel. Nici unul dintre noi nu avea chef de amor, asta îmi era clar, dar probabil că aventura matinală trebuia să aibă şi ea un final.

După ce am intrat în camera de hotel, eu am fost primul care s a dezbrăcat. M am băgat în cadă cu berea în mână şi am continuat să beau de parcă mă cuprinsese disperarea. A intrat şi ea cu mine, procedând la fel, şi ne am întins apoi, bându ne berea în tăcere. Nici unuia dintre noi nu i era somn şi nici nu ne am ameţit. Fata avea pielea albă şi fină, iar picioarele ei erau chiar frumoase. Când i am făcut un compliment, a mârâit un „mulţumesc" şi atât.

După ce ne am băgat în pat, a devenit cu totul altă persoană. Mi se părea foarte sensibilă şi fiecare atingere a degetelor mele o făcea să se răsucească şi să geamă de plăcere. După ce am pătruns în vaginul ei, şi a înfipt unghiile în spatele meu şi în apropierea orgasmului a strigat un nume de bărbat fix de şaisprezece ori. M am concentrat asupra numără­torii ca să mi amân ejacularea. Apoi am adormit amândoi.

Când m am trezit la douăsprezece şi jumătate, ea nu mai era. Nu mi lăsase nici măcar un bileţel. Pentru că băusem la ore atât de stranii, îmi simţeam capul cumplit de greu. Am făcut un duş ca să mă dezmeticesc, m am bărbierit şi m am aşezat, aşa gol cum eram, într un fotoliu. Am scos un suc din fri­gider şi, pe când îl beam, mi am amintit tot ce se întâmplase cu o seară în urmă. Fiecare scenă pe care o revedeam mi se părea ireală, de parcă aş fi privit o prin câteva rânduri de geamuri, dar totul, absolut totul, mi se întâmplase mie fără doar şi poate. Mărturie stăteau paharele goale de pe masă şi periuţa de dinţi folosită.

Am mâncat ceva de prânz prin Shinjuku şi apoi m am îndreptat spre o cabină telefonică să văd dacă nu cumva o găsesc pe Midori Kobayashi acasă, sin­gură, în aşteptarea vreunui telefon. Am lăsat tele­fonul să sune de cincisprezece ori, dar n a răspuns nimeni. Am mai făcut o încercare după vreo douăzeci de minute, dar rezultatul a fost acelaşi. M am urcat în autobuz şi m am întors la cămin. În cutia poştală de la intrare am găsit o scrisoare care fusese expe­diată expres. Era de la Naoko.

Capitolul al cincilea

Naoko îmi mulţumea pentru scrisoare. Părinţii ei o trimiseseră „aici", scria ea, şi i a făcut deosebită plăcere. Îmi mărturisea că tocmai era şi ea pe punc­tul de a mi scrie.

M am ridicat şi am deschis fereastra, mi am scos jacheta şi m am aşezat pe pat. Auzeam porumbeii gângurind pe o creangă din apropiere. Vântul adia şi mişca perdeaua. Cu cele şapte pagini ale scrisorii în mână, m am lăsat pradă unui şuvoi de sentimente ce mă asaltau. Aveam impresia că adevărata lume din preajma mea îşi pierduse culoarea după doar câteva rânduri pe care apucasem să le citesc. Am închis ochii şi am încercat să mă reculeg. Am stat aşa o bună perioadă de timp, după care am respirat adânc şi am continuat să citesc.