Pe aripile vântului

Scarlett se simţi din nou, cu ani în urmă, în livada de la Tara, şi aceeaşi privire pe care o avusese atunci Ashley era acum în ochii lui Rhett. Îşi aminti limpede de cuvintele lui Ashley, şi i se păru că vorbeşte Ashley, nu Rhett. Îi reveniră frânturi de fraze, şi cită, ca un papagal: "O strălu­cire... o perfecţiune, o simetrie ca în arta greacă".

Rhett spuse iute:

— De ce spui asta? E tocmai ce voiam să spun eu.

— E un lucru pe care l a spus... l a spus Ashley odată, referindu se la vremurile trecute.

Rhett ridică din umeri şi ochii săi îşi pierdură lumi­nozitatea.

— Mereu Ashley, spuse el, şi tăcu o clipă. Scarlett, când vei avea patruzeci şi cinci de ani, vei înţelege, poate, ce vorbesc acum şi ţi va fi silă poate şi ţie de falsa lume bună, de manierele pretenţioase şi de emoţiile ieftine. Deşi mă îndoiesc. Cred că vei fi întotdeauna atrasă mai mult de strălucire, decât de aurul veritabil. În sfârşit, nu pot aştepta până atunci ca să văd. Şi nici nu doresc să aştept. Pur şi simplu, nu mă interesează. Mă duc să rătăcesc prin oraşe şi ţări vechi, unde se mai găseşte ceva din viaţa din trecut. Mă simt sentimental. Atlanta e prea nouă, prea crudă pentru mine, acum.

— Stai, spuse ea brusc.

Nici nu auzise prea bine ce spusese el. Mintea ei nu prinsese nimic. Dar simţea că nu i mai poate asculta glasul, acum când acesta era lipsit de dragoste.

Rhett tăcu şi o privi întrebător.

— Cred că m ai înţeles, nu? întrebă el, ridicându se în picioare.

Scarlett îi întinse mâinile, cu palmele în sus, ca în străvechiul gest de chemare, şi inima i stătu iarăşi scrisă pe faţă.

— Nu, strigă ea. Tot ce ştiu este că nu mă mai iubeşti şi că vrei să pleci! Ah, Rhett, ce am să mă fac dacă pleci?

Rhett şovăi o clipă, întrebându se dacă n ar fi mai drăguţ să i spună o minciună amabilă, decât adevărul. Apoi ridică din umeri.

— Scarlett, nu mi a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându mi că vasul e nou. Ceea ce s a spart, s a spart; şi prefer să mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să l am înaintea mea, şi să i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele. Poate, dac aş fi mai tânăr... şi oftă. Dar sunt prea bătrân ca să mai cred în mentalităţi stupide şi în supă încălzită. Sunt prea bătrân ca să duc povara minciunilor neîncetate, care merg mână n mână cu o viaţă de dezamăgiri. N aş putea să trăiesc cu tine şi să te mint, şi n aş putea să mă mint nici pe mine însumi. Nici acum nu pot să te mint. Aş vrea să mă pot sinchisi de ceea ce faci şi unde te duci. Dar nu pot.

Răsuflă o dată şi spuse, nepăsător, dar blând:

— Draga mea, puţin îmi pasă.

Îl privi în tăcere cum urca scara şi nodul din gât era cumplit de dureros. Odată cu sunetul paşilor lui ce se stingeau în holul de sus, se ducea ultimul lucru care o mai interesa în viaţă. Ştia că nici un fel de sentimentalism şi nici un fel de raţiune nu l ar mai aduce pe Rhett înapoi. Ştia că vorbise serios, că fiecare cuvânt, deşi spus poate cu nepăsare, avea greutate. Ştia, pentru că simţea într însul ceva puternic, neîndurător, neînduplecat – toate însuşirile pe care le dorise la Ashley şi nu le găsise.

Nu i înţelesese niciodată pe nici unul din bărbaţii pe care i iubise, şi de aceea îi pierduse pe amândoi. Acum îşi dădu seama că, dacă l ar fi înţeles pe Ashley, nu l ar fi putut iubi, şi dacă l ar fi înţeles pe Rhett, nu l ar fi putut pierde. Se întrebă dezamăgită dacă înţelesese vreodată pe cineva, în viaţa ei.

Acum mintea îi era cuprinsă de o dulce amorţeală, o amorţeală pe care o cunoştea din experienţă şi care avea în curând să se prefacă într o durere cumplită; ca atunci când doctorul îţi taie în carne, şi ai un moment de insensibilitate înainte de a te copleşi durerea cea mare.

"N am să mă gândesc acum la asta", îşi zise ea îndârjită, folosind vechiul procedeu. "O să înnebunesc dacă mă gândesc că l pierd. O să mă gândesc mâine".

"Bine, dar nu l pot lăsa să plece!" strigă inima ei, dând la o parte vechiul procedeu şi începând să simtă durerea. "Trebuie să existe o cale!"

— N am să mă gândesc acum, spuse cu voce tare, încercând să şi sugrume durerea şi căutând un sprijin împotriva valului de suferinţă ce o cuprindea. O să... o să mă duc la Tara, mâine... şi zicând asta, parcă mai căpătă puţin curaj.

Se mai dusese o dată la Tara, speriată şi înfrântă, şi revenise de acolo plină de puteri şi înarmată pentru victo­rie. Ceea ce făcuse odinioară, slavă Domnului, putea să facă şi acum! Dar cum? Nu ştia nici ea prea bine. Nici nu voia să se gândească. Nu dorea acum decât un colţ liniştit, unde să plângă şi să şi lingă rănile, un adăpost în care să facă planul pentru campania următoare. Gândindu se la Tara, simţi parcă o mână blândă, răcoroasă, care i mângâia inima. Vedea casa cea albă şi strălucitoare urându i bun venit, printre frunzele ruginite ale copacilor, toamna, au­zea liniştea amurgului de ţară coborând asupra ei ca o binecuvântare, simţea roua dimineţii căzând pe nesfârşitele tufişuri verzi cu puf alb, vedea culoarea roşie a pământului, ca şi frumuseţea întunecată a pinilor de pe dealurile încon­jurătoare.

Se simţi puţin uşurată, înviorată de tabloul închipuit, şi o parte din regretul ei disperat şi dureros se alină puţin. Stătu o clipă, amintindu şi de toate amănuntele: aleea de cedri întunecoşi ce ducea la Tara, tufişurile de iasomie, de un verde strident pe fundalul zidurilor albe, ca şi de per­delele albe, fluturânde. Şi Mammy avea să fie acolo. Dintr o dată i se făcu un dor nebun de Mammy, ca pe vremea când era copil. Dorea pieptul ei lat, pe care să şi aşeze capul, dorea mâna cea neagră şi noduroasă pe capul ei, o voia pe Mammy, ultima ei legătură cu trecutul.

Ca toţi ceilalţi din neamul ei care nu voiau să recu­noască înfrângerea, chiar când o aveau înaintea ochilor, Scarlett înălţă capul. Avea să l readucă pe Rhett înapoi. Ştia foarte bine că era în stare s o facă. Nu i rezistase încă nici un bărbat, odată ce şi pusese mintea cu el.

"O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai liniştită atunci. Mâine voi face un plan ca să l aduc înapoi. La urma urmelor, e şi mâine o zi".

— –