Pe aripile vântului

Aceste două doamne, împreună cu o a treia, doamna Whiting, erau personajele feminine centrale ale Atlantei. Ele conduceau cele trei parohii din care făceau parte, precum şi clerul, corul şi pe enoriaşi. Organizau bazaruri şi prezidau şezători, însoţeau fete tinere la baluri şi picni­curi, ştiau cine era o partidă bună şi cine nu, cine bea pe ascuns, cine era gata să nască şi când trebuia să nască. Se pricepeau de minune în chestiunile de genealogie, cunoş­teau toate familiile bune din Georgia, din Carolina de Sud şi din Virginia şi nu se sinchiseau de celelalte state, con­vinse că orice persoană bine trebuie să fie numai din unul din aceste trei state. Ştiau ce se cade să faci şi ce nu; întotdeauna îşi spuneau părerile ca să fie auzite de toată lumea; doamna Merriwether şi o spunea pe a ei cu un glas ascuţit, doamna Elsing, mai distinsă, cu o voce obosită, tărăgănată, iar doamna Whiting într un fel de şoaptă, ca să arate ce neplăcut îi era să vorbească de astfel de lucruri. Aceste trei doamne se antipatizau şi se bănuiau una pe cealaltă, aşa cum făcuseră primii triumviri ai Romei, şi acesta era probabil şi motivul strânsei lor alianţe.

— I am spus lui Pitty că vreau să vii la spitalul meu, strigă doamna Merriwether zâmbind. Să nu care cumva să promiţi doamnei Meade sau doamnei Whiting că te duci la ele.

— Nu, zise Scarlett care habar n avea despre ce vorbea doamna Merriwether, dar plăcut impresionată de această primire. Sper să vă văd în curând.

Trăsura îşi continuă drumul mai departe şi se opri puţin, ca să lase două doamne, cu coşuri şi feşi în braţe, să treacă cu greu strada plină de noroi şi de pietre alunecoase.

Chiar în clipa aceea Scarlett zări o femeie mergând repede pe trotuar. Purta o rochie de culoare deschisă – prea des­chisă pentru stradă – şi un şal de Paisley cu franjuri lungi până jos. Era înaltă şi frumoasă şi avea o faţă îndrăzneaţă şi un păr bogat, prea roşu ca să fie natural. Era prima oară când vedea o femeie care era evident că "şi a dat cu ceva în păr" şi se uită la ea fascinată.

— Unchiule Peter, cine e femeia aceea? şopti ea.

— Nu ştiu.

— Ba ştii. Sunt sigură. Spune mi.

— O cheamă Belle Watling, zise unchiul Peter strâmbându se puţin dispreţuitor.

Scarlett observă imediat că nu spusese nici domnişoa­ră, nici doamnă înainte de numele ei.

— Cine e?

— Domnişoa'ă Sca'lett, zise Peter încruntat, lovind caii aşa de tare încât se speriară, domnişoa'ei Pitty n a'e să i placă dacă înt'ebaţi atâtea luc'u'i câte nu vă p'ivesc. Acum e o mulţime de lume de tot felul pe aici, de ca'e nu face să vo'beşti.

"Doamne sfinte!" se gândi Scarlett, silită să tacă din gură. "Trebuie să fie o femeie stricată."

Niciodată nu văzuse o femeie stricată, şi şi răsuci gâtul şi se uită după ea până dispăru în mulţime.

Acum magazinele şi noile clădiri ridicate pentru necesităţile războiului se mai răriseră şi între ele erau locuri virane. În sfârşit, cartierul comercial rămase în urmă şi începu să se zărească partea mai elegantă a oraşului. Scar­lett recunoştea casele cum ar fi recunoscut nişte prieteni vechi. Iată casa impunătoare şi plină de demnitate a fami­liei Leyden, casa cu coloane mici albe şi cu storuri verzi a Bonnell ilor; casa în stil georgian de cărămidă roşie a familiei McLure, străjuită în faţă de un gard de merişor. Acum trăsura mergea mai încet fiindcă multe doamne, care de pe verande, care de pe trotuar, o strigau pe Scarlett. Pe unele le cunoştea puţin, pe altele şi le amintea vag, dar pe cele mai multe nu le cunoştea deloc. Desigur că Pittypat spusese la toată lumea că vine. De o mulţime de ori trebui să l ridice pe micul Wade ca să l arate doamnelor care se aventurau prin noroi până la trăsură ca să l vadă. Toate îi cereau să vină la ele la şezătoare, să coasă sau să împletească; să lucreze la spital; să nu cumva să meargă la altele. Scarlett le promitea tuturor.

Pe când treceau pe lângă o casă verde de lemn, aşezată pieziş, o mică negresă aşezată pe treptele din faţă strigă:

— Iat o că vine!

Şi doctorul Meade, soţia lui şi băiatul lor Phil în vârstă de treisprezece ani ieşiră s o salute. Scarlett îşi aminti că şi ei fuseseră la nunta ei. Doamna Meade se sui pe un pietroi şi întinse gâtul ca să l vadă pe copil, doctorul însă, fără să i pese de noroi, veni până la trăsură. Era un om înalt şi uscăţiv, cu o barbă căruntă, cenuşie; hainele fluturau pe trupul lui slab ca bătute de vânt. La Atlanta era considerat izvorul puterii şi al înţelepciunii, şi nu era de mirare că împărtăşise până la urmă credinţa concetăţenilor săi. Însă, cu toate că obişnuia să facă preziceri, şi cu tot felul lui cam pompos de a fi, era unul dintre cei mai buni oameni din oraş.

După ce strânse mâna lui Scarlett şi ciupi burta lui Wade, găsindu l foarte bine dezvoltat, doctorul anunţă că mătuşa Pittypat jurase că Scarlett nu va intra la alt spital nici în alt comitet decât în acelea conduse de doamna Meade.

— Vai de mine! Dar am promis până acum la o mulţime de doamne, zise Scarlett.

— Desigur că doamnei Merriwether, strigă doamna Meade. Of, şi femeia asta! Mi se pare că se duce la toate trenurile.

— I am făgăduit fiindcă habar n aveam despre ce e vorba, mărturisi Scarlett. În orice caz, ce sunt comitetele de spitale?

Amândoi, şi doctorul şi soţia lui, părură miraţi de neştiinţa ei.

— Fireşte, ai fost până acum înmormântată la ţară şi n ai de unde să ştii, o scuză doamna Meade. Avem comitete de infirmiere pentru diferite spitale şi pentru diferite zile. Îngrijim soldaţii, îi ajutăm pe doctori, facem feşi şi coasem haine şi, când oamenii sunt destul de sănătoşi ca să poată părăsi spitalul, îi ducem acasă la noi să şi termine conva­lescenţa, până când se pot întoarce în armată. Şi îngrijim nevestele şi copiii răniţilor săraci... ai celor foarte săraci. Doctorul e la spitalul Institutului, acolo unde lucrează comitetul meu, şi toată lumea spune că face minuni şi...

— Haide, haide, doamnă Meade, zise doctorul afectu­os. Ia nu mă mai lăuda în faţa lumii. Fac destul de puţin, fiindcă nu m ai lăsat să mă înrolez.

— N am vrut să te las? strigă ea indignată. Cine? Eu? Oraşul n a vrut să te lase, şi o ştii prea bine. Scarlett, când lumea a auzit că are de gând să plece în Virginia ca medic militar, toate doamnele au iscălit o petiţie rugându l să rămână aici. Evident, oraşul nu se putea lipsi de tine.

— Bine, bine, doamnă Meade, zise doctorul, care se simţea vădit satisfăcut auzind atâtea laude. Poate că, pen­tru moment, e destul că am un fiu pe front.

— Şi eu plec la anul, strigă micul Phil, ţopăind entuzi­asmat. Plec ca toboşar. Am început să nvăţ să bat toba. Vrei să mă auzi? Mă duc să mi aduc toba.

— Nu, nu acum, zise doamna Meade strângându l lângă ea, cu o expresie de durere. Nu la anul, scumpul meu, poate peste doi ani.

— Dar atunci războiul are să se termine, strigă Phil supărat, fugind de lângă mama lui. Şi mi ai promis!

Peste capul copilului, părinţii se uitară unul la celălalt cu o privire pe care Scarlett o surprinse. Darcy Meade era în Virginia, şi acum părinţii lui se strângeau mai aproape de băieţaşul care le rămăsese.

Unchiul Peter tuşi un pic.

— Domnişoa'a Pitty e'a foa'te ene'vată când am plecat de acasă şi dacă nu mă nto'c cu'ând, a'e să leşine.

— La revedere. Trec să vă văd după amiază, zise doamna Meade. Şi spune i lui Pitty din partea mea că are să i meargă şi mai rău dacă nu intri în comitetul meu.

Trăsura porni alunecând şi opintindu se pe drumul plin de noroi; Scarlett se răsturnă pe perne şi surâse. Se simţea bine, cum nu se mai simţise de luni de zile. Atlanta, cu mulţimea, cu agitaţia, cu atmosfera ei îmbătătoare era foarte plăcută şi foarte veselă. Era mult mai simpatică decât plantaţia izolată, departe de Charleston, unde doar ţipătul aligatorilor întrerupea liniştea nopţii. La Atlanta era mai bine chiar decât la Charleston, un oraş adormit, cu grădi­nile lui înconjurate de ziduri înalte, şi chiar ca la Savannah, cu străzile mărginite de palmieri şi râul plin de mâl. Da, şi pentru moment prefera Atlanta chiar Tarei, oricât de dragă îi era Tara.

Oraşul acesta cu străzi înguste şi pline de noroi, întins printre dealuri ondulate, roşietice, avea ceva captivant, ceva primitiv care impresiona latura sălbatică a sufletului ei, ascunsă sub pojghiţa cu care o acoperise educaţia dată de Elen şi de Mammy. Deodată îşi dădu seama că era făcută să trăiască aici şi nu în oraşele vechi şi liniştite de pe malul nurilor cu apă gălbuie.

Acum, casele erau din ce în ce mai rare. Aplecându se în afară, Scarlett zări zidurile de cărămidă roşie şi acope­rişul turtit al casei mătuşii Pittypat. Era aproape ultima casă de la marginea de nord a oraşului. După ea, Strada Piersicului se îngusta şi şerpuia sub pomi înalţi, până se pierdea în pădurea deasă şi liniştită. Gardul de lemn fuse­se de curând vopsit în alb şi grădiniţa era presărată cu ultimele narcise galbene ale primăverii. Pe scara din faţă se aflau două femei îmbrăcate în negru şi, în spatele lor, o femeie voinică cu tenul galben, cu mâinile ascunse sub şorţ, arătându şi dinţii albi într un zâmbet deschis. Grasă şi foarte emoţionată, domnişoara Pittypat ţopăia, cu o mână apăsată pe pieptul voluminos, ca să şi astâmpere bătăile inimii. Scarlett o văzu pe Melanie lângă ea şi, cuprinsă de antipatie, simţi că singurul punct negru din viaţa ei la Atlanta va fi această mică persoană în doliu, care îşi strânsese buclele părului ca să pară mai impunătoare şi care o aştepta cu un surâs fericit, întipărit pe faţa ei în formă de inimă.

Când un locuitor din Sud se ostenea să şi umple cufărul şi să pornească într o călătorie de douăzeci de mile ca să facă o vizită cuiva, aceasta nu dura mai puţin de o lună, sau chiar mai mult. Celor din Sud le plăcea să primească şi să meargă în vizită. Şi nu era un lucru extra­ordinar ca nişte rude venite să petreacă Crăciunul să rămână până în iulie. Adeseori, când perechile de curând căsătorite îşi făceau obişnuitul turneu de vizite de după nuntă, rămâneau în câte o casă mai primitoare până li se năştea al doilea copil. De multe ori, mătuşi bătrâne sau unchi bătrâni veneau într o casă să prânzească duminica şi rămâneau ani întregi, până mureau şi erau înmormântaţi acolo. Musafirii nu erau o problemă, deoarece casele erau spaţioase, servitorii numeroşi şi, în ţara asta a belşugului, câteva guri în plus nu însemnau nimic. Veneau musafiri de toate vârstele şi de toate sexele, perechi în călătorie de nuntă, tinere mame, convalescenţi sau persoane îndoliate, fete pe care părinţii voiau să le oprească de la o căsătorie nepotrivită, tinere la vârsta periculoasă care nu fuseseră încă cerute în căsătorie şi care se spera că vor face partide bune sub scutul rudelor stabilite în alte locuri. Musafirii aduceau noutate şi variaţie în viaţa domoală a Sudului şi erau întotdeauna bineveniţi.

Venind la Atlanta, Scarlett nu se gândise cât va rămâne acolo. Dacă viaţa i se va părea tot atât de plictisitoare ca la Charleston şi Savannah, se va întoarce acasă într o lună. Dacă va fi însă plăcut, va sta oricât. De cum sosi însă, mătuşa Pitty şi cu Melanie se apucară s o convingă să se stabilească definitiv la ele. Foloseau toate argumentele posibile. Voiau să stea cu ele de dragul ei, fiindcă o iubeau. Le era urât şi uneori le era frică noaptea singure în casa asta mare şi Scarlett era atât de curajoasă, încât le dădea şi lor curaj. Era atât de fermecătoare, încât le mai înveselea făcându le să şi mai uite durerea. Acum când Charles era mort, locul ei şi al fiului ei era lângă rudele lui. În afară de asta, prin testament Charles îi lăsase jumătate din casă. În sfârşit, Confederaţia avea nevoie de toată lumea ca să coasă, să împletească, să ruleze feşe şi să îngrijească răniţii.

Unchiul lui Charles, Henry Hamilton, un burlac care locuia la Hotelul Atlanta de lângă gară, îi vorbi şi el serios în această privinţă. Unchiul Henry era un domn bătrân, mic şi burtos, cu faţa trandafirie şi păr lung argintiu. Era foarte irascibil şi nu putea suferi femeile fricoase care leşinau pentru orice fleac. Acesta era motivul pentru care abia vorbea cu sora lui, domnişoara Pittypat. Din copilărie avuseseră temperamente diametral opuse şi animozitatea dintre ei crescuse din cauza felului cum îl crescuse ea pe Charles; dintr un fiu de militar făcuse un molâu. Cu mulţi ani în urmă o jignise atât de tare, că acum domnişoara Pitty nu vorbea de el decât în şoaptă şi cu atâtea reticenţe, încât un străin ar fi putut crede că vorbeşte cel puţin de un ucigaş şi nu de un bătrân avocat cinstit. Lucrul acesta se întâmplase în ziua în care Pitty voise să retragă cinci sute de dolari din averea ei, pe care o administra Henry, ca să i investească într o mină de aur fictivă. El nu i dăduse voie s o facă, spunându i înfuriat că n avea minte nici cât un cărăbuş şi că îl apucau toţi nervii când stătea doar cinci minute lângă dânsa. Din ziua aceea nu l mai vedea decât o dată pe lună, când unchiul Peter o ducea la biroul lui să scoată banii de care avea nevoie pentru gospodărie. După aceste vizite scurte, Pitty petrecea restul zilei în pat, plângând şi mirosind săruri. Melanie şi Charles, care erau în excelente relaţii cu unchiul lor, se oferiseră de mai multe ori s o scape de această corvoadă, dar Pitty lua o expresie de copil încăpăţânat şi refuza. Henry era crucea ei şi trebuia s o poarte. Charles şi Melanie ajunseseră la concluzia că această emoţie reînnoită îi făcea plăcere, fiind singura emoţie în viaţa ei monotonă.

Scarlett plăcu imediat unchiului Henry, fiindcă, zicea el, cu toate aerele ei afectate, se vede că are bun simţ. Ei administra nu numai averea lui Pitty şi a Melaniei, ci şi pe aceea pe care Charles o lăsase lui Scarlett. Pentru Scarlett fu o plăcută surpriză când află că acum era o femeie bogată. Căci Charles îi lăsase, în afară de jumătate din casa lui Pitty, şi o moşie şi imobile în oraş. Magazinele şi antrepozitele înşirate de a lungul căii ferate, lângă gară, care făceau parte din ceea ce moştenise, îşi întreiseră valoarea de când începuse războiul. Când unchiul Henry îi făcu inventarul averii, îi vorbi şi de chestiunea stabilirii ei definitive în Atlanta.

— Când Wade Hampton va ajunge major, are să fie un tânăr bogat, zise el. După felul cum se dezvoltă Atlanta, averea lui îşi va înzeci valoarea în douăzeci de ani, şi se cuvine ca băiatul să fie crescut acolo unde se află averea lui, ca să se deprindă să vadă de ea... dar şi de partea lui Pitty şi a Melaniei. În curând are să fie singurul ce va purta numele de Hamilton, căci eu n am să trăiesc veşnic.

Cât despre unchiul Peter, el nu se îndoia că Scarlett venise să se stabilească pentru totdeauna la Atlanta. Era de necrezut ca singurul fiu al lui Charles să fie crescut undeva unde el să nu l poată supraveghea. În faţa tuturor acestor argumente, Scarlett surâdea dar nu zicea nimic, nevoind să se angajeze înainte de a vedea dacă şederea la Atlanta şi relaţiile constante cu rudele ei prin alianţă îi vor plăcea. De asemenea, ştia că va trebui să capete aprobarea lui Gerald şi a lui Ellen. Şi nu numai atâta. Acum, când nu era la Tara, îşi dădea seama cât de mult îi lipseau câmpiile roşii, bumbacul verde care răsărea şi dulcea linişte a înse­rării. Era prima oară când înţelegea vag ce voia să spună Gerald când afirma că purta şi ea în sânge dragostea de pământ.

Pentru moment deci Scarlett, deşi foarte amabilă, evită să precizeze durata vizitei sale şi se adapta uşor vieţii din casa de cărămidă roşie de la liniştitul capăt al Străzii Piersicului.

Trăind alături de rudele de sânge ale lui Charles, cunoscând căminul în care crescuse, Scarlett putea acum să l înţeleagă pe adolescentul care o făcuse soţie, văduvă şi mamă într un timp atât de scurt. Acum înţelegea uşor de ce era sfios, candid şi idealist .Chiar dacă Charles moşte­nise vreuna din calităţile tatălui său, care fusese un militar aspru, curajos şi iute la mânie, ele fuseseră înăbuşite din copilărie de atmosfera plină de feminitate în care trăise. Fusese foarte legat de copilăroasa Pitty şi mai legat decât sunt fraţii, de obicei, de Melanie şi nu erau pe lume două femei mai încântătoare şi mai puţin pregătite pentru viaţă ca ele.

Cu şaizeci de ani în urmă, mătuşa Pitty căpătase la botez numele de Sarah Jane Hamilton, dar când era mică tatăl ei care o adora o poreclise Pittypat, din cauza felului cum îşi mişca întruna picioruşele neobosite, şi nimeni nu i mai spusese altfel decât Pittypat. În anii care urmaseră acestui al doilea botez se întâmplaseră multe schimbări, care făcuseră ca numele să devină comic. Din copila uşoară şi iute nu mai rămăseseră acum, în afară de obiceiul de a sporovăi şi a râde oricând şi fără rost, decât două picioare mici, nepotrivite cu greutatea trupului. Mătuşa Pitty era acum o femeie grasă, cu obrajii roşii şi părul argintiu. Îşi strângea aşa de tare corsetul, încât întotdeauna gâfâia puţin. Picioarele şi le încălţa în pantofi prea mici şi nu putea face decât câţiva paşi pe jos. Cea mai mică emoţie îi dădea palpitaţii şi, plină de grijă pentru inima ei, leşina la orice fleac. Toţi ştiau că leşinurile ei nu erau decât şiretlicuri femeieşti, dar o iubeau destul ca să nu i o spună. Toată lumea o iubea şi o răsfăţa ca pe un copil; nimeni nu o lua în serios, în afară de fratele ei Henry.

Îi plăcea bârfeala mai mult decât orice pe lume, chiar mai mult decât să mănânce, şi ceasuri întregi vorbea de treburile celorlalţi, fără răutate însă. Nu avea memoria numelor, a datelor şi a locurilor, şi adeseori confunda personajele unei drame din Atlanta cu cele ale altei drame; lucrul acesta nu făcea rău nimănui, fiindcă spusele ei nu erau luate în serios. Nimeni nu i povestea vreun lucru într adevăr groaznic sau scandalos, fiindcă situaţia ei de fată bătrână trebuia respectată, deşi avea şaizeci de ani. Prietenele ei o iubeau şi complotau cum s o ferească de rele ca să rămână, deşi bătrână acum, un copil răsfăţat.

În multe privinţe, Melanie semăna cu mătuşa ei. Avea timiditatea, îmbujorările bruşte şi modestia ei, dar avea şi bun simţ... "Un anumit fel de bun simţ, trebuie s o recu­nosc", îşi zicea vrând nevrând Scarlett. Ca şi mătuşa Pitty, Melanie avea o faţă de copil care nu cunoscuse ticăloşia, ci numai simplitatea şi bunătatea, sinceritatea şi dragostea, un copil care nu ştia ce e răul şi răutatea şi care nu le ar recunoaşte dacă ar fi pusă în faţa lor. Fiindcă fusese întot­deauna fericită, voia ca toţi cei din jurul ei să fie fericiţi, sau cel puţin mulţumiţi. De aceea nu vedea decât binele în toate şi se grăbea să l sublinieze. Oricât de proastă sau de măr­ginită era o servitoare, ea găsea că e credincioasă şi bună; oricât de urâtă şi de antipatică era o fată, ea îi descoperea graţie sau nobleţe de caracter, oricât de plictisitor sau de lipsit de valoare era un bărbat, îl vedea nu cum era în realitate, ci cum ar fi putut fi.

Graţie acestor calităţi, ce izvorau sincer şi spontan dintr o inimă generoasă, toată lumea se îngrămădea în jurul ei. De altfel, cine ar fi rezistat farmecului unei persoa­ne care descoperă în alţii calităţi pe care ei nici nu visează că le au? Avea mai multe prietene ca orice altă fată din oraş şi mai mulţi prieteni chiar, deşi avea puţini adoratori, fiindcă îi lipsea egoismul şi şiretenia care ajută pe femei să cucerească inimile bărbaţilor.

Melanie făcea tot ce învăţau să facă fetele din Sud, adică să i ajute pe oameni să se simtă bine şi mulţumiţi de ei înşişi. Această fericită influenţă feminină făcea ca socie­tatea celor din Sud să fie atât de plăcută. Femeile ştiau că o ţară în care bărbaţii sunt mulţumiţi, în care nimeni nu i contrazice şi nu le jigneşte vanitatea, e un loc plăcut de trăit pentru femei. Aşadar, din leagăn până în mormânt, femeile se străduiau să i facă pe bărbaţi să se simtă satisfăcuţi de ei înşişi; iar bărbaţii, mulţumiţi, le răsplăteau prin curtenie şi adoraţie. De fapt, bărbaţii recunoşteau doamnelor orice calitate în afară de inteligenţă. Scarlett avea acelaşi farmec ca şi Melanie, dar şi l exercita cu mai mult meşteşug şi mai multă îndemânare. Deosebirea dintre cele două fete era că Melanie spunea cuvinte frumoase şi măgulitoare din do­rinţa de a face lumea fericită, chiar şi numai o clipă, în timp ce Scarlett nu o făcea decât ca să şi atingă scopurile.

Melanie şi Pittypat, cele două femei pe care Charles le iubise mai presus de orice, nu l pregătiseră însă deloc pentru viaţă, şi căminul în care crescuse fusese ca un cuib călduţ. Ce casă liniştită, distinsă şi învechită în comparaţie cu Tara! Scarlett simţea că această casă avea nevoie de mirosurile bărbăteşti de coniac, tutun şi briantină; ar fi vrut să audă, din când în când, glasuri răguşite de bărbaţi şi înjurături; ar fi vrut să vadă puşti, mustăţi, şei, hamuri şi câini. Simţea lipsa glasurilor certăreţe care se auzeau la Tara ori de dte ori lipsea Ellen, şi Mammy se certa cu Pork, Rosa se încăiera cu Teena, ea se lua la harţă cu Suellen, şi Gerald îi ameninţa pe toţi. Nu era deci de mirare ca Charles să fi ajuns ca o curcă plouată. Aici nu există enervare; lumea nu se răstea, toţi se înţelegeau între ei şi bătrânul autocrat cărunt din bucătărie conducea totul. Scarlett, care spera că va da de puţină libertate scăpând de Mammy, descoperi spre marea ei nemulţumire că normele de con­duită ale lui Peter erau mai stricte chiar decât ale lui Mammy, mai ales în ceea ce privea pe "văduva lu' domnu' Cha'les".

În casa asta, Scarlett se regăsi pe sine şi, aproape fără să şi dea seama, spiritul i se echilibră. Nu avea decât şap­tesprezece ani, era sănătoasă şi plină de energie şi rudele lui Charles se sileau s o facă fericită. Dacă nu reuşeau complet, nu era vina lor; nimeni nu i putea vindeca inima de junghiul care o străbătea de câte ori se pomenea numele lui Ashley. Şi ce des îl pomenea Melanie! Ce plicticoase erau Pitty şi Melanie căutând mereu mijloace pentru a calma durerea de care credeau că suferă! Îşi împingeau deoparte propria lor durere, ca s o distreze pe ea. Se osteneau să i pregătească mâncărurile care i plăceau; îi fixau ceasuri când trebuia să şi facă siesta, şi când trebuia să iasă la plimbare cu trăsura. Nu numai că se extaziau admirându i curajul, silueta, mâinile şi picioarele mici, te­nul alb, dar îi repetau întruna că o iubesc, o mângâiau, o strângeau în braţe şi o sărutau ca să i dovedească dragostea lor.

Lui Scarlett nu i plăceau mângâierile, dar adora com­plimentele. La Tara nimeni nu i spusese despre persoana ei lucruri atât de frumoase. De fapt, Mammy căuta să i combată încrederea în sine. Acum, micul Wade n o mai deranja atât de mult, fiindcă toţi din casă, negri şi albi, precum şi vecinii îl adorau şi veşnic se certau care să l ţină în poală. Mai ales Melanie murea după el. Chiar când ţipa cât îl ţinea gura, Melanie îl găsea adorabil şi adăuga: "Co­moara mea! Cum aş vrea să fii al meu!"

Uneori, lui Scarlett îi venea greu să şi ascundă senti­mentele. Tot o mai considera pe mătuşa Pitty cea mai neghioabă dintre bătrâne, şi leşinurile ei o scoteau din sărite. Pentru Melanie simţea o aversiune geloasă ce creş­tea pe măsură ce trecea timpul, şi uneori era silită să plece brusc din cameră când Melanie, plină de dragoste sau de mândrie, vorbea de Ashley sau îi citea scrisorile cu voce tare. În general însă viaţa se scurgea cât se poate de plăcut în împrejurările existente. Atlanta era un loc mai interesant decât Savannah sau Charleston, şi chiar decât Tara, şi oferea atâtea preocupări noi, create de nevoile războiului, încât nu mai avea timp să se gândească la lucruri triste. Uneori însă când sufla în lumânare şi şi îngropa capul în pernă, ofta şi se gândea: "Dacă Ashley n ar fi căsătorit! Dacă n ar trebui să lucrez în blestematul acela de spital! O, dacă aş putea avea câţiva adoratori!"

Lui Scarlett îi fusese silă de la început de munca la spital; nu putea însă scăpa de această îndatorire, întrucât făcea parte şi din comitetul doamnei Meade, şi din cel al doamnei Merriwether. Aceasta însemna patru dimineţi pe săptămână petrecute într un spital înăbuşitor şi plin de mirosuri grele, cu capul legat cu un tulpan şi cu un halat grosolan până la călcâie. Tinere sau bătrâne, toate femeile măritate din Atlanta erau infirmiere, şi încă infirmiere pline de zel, care lui Scarlett i se părea un fel de fanatism. Ele credeau serios că şi ea avea aceleaşi simţăminte patri­otice, şi ar fi fost indignate dacă ar fi aflat ce puţin o interesa războiul. În afară de grija permanentă pentru Ashley, războiul nu o interesa deloc şi îngrijea bolnavii numai fiindcă nu ştia cum să scape de corvoada asta.