Pe aripile vântului

După ce Lincoln refuzase schimbul de prizonieri, crezând că a impune Confederaţiei întreţinerea şi paza prizonierilor Uniunii însemna a grăbi sfârşitul războiului, mii de soldaţi în uniforme albastre fuseseră adunaţi la Andersonviile, în Georgia. Confederaţii, reduşi la raţii minime şi neavând aproape medicamente şi pansamente pentru proprii lor bolnavi şi răniţi, dădeau prizonierilor ceea ce dădeau şi soldaţilor lor pe front, slănină şi mazăre uscată. Cu regimul acesta, yankeii mureau ca muştele, câteodată câte o sută pe zi. Indignaţi de informaţiile asupra lagărului sudiştilor, cei din Nord începură să aplice un tratament şi mai riguros prizonierilor confederaţi, aşa că nicăieri nu erau condiţii de viaţă mai rele ca la Rock Island. Hrana nu ajungea pentru toţi, trei oameni trebuiau să se învelească cu o singură pătură şi vărsatul, pneumonia şi febra tifoidă bântuiau cu furie. Trei sferturi din prizonierii trimişi acolo nu s au mai întors acasă.

Şi Ashley se afla în lagărul acela îngrozitor! Era viu, dar rănit! În Illinois trebuie să fi fost zăpadă mare când a fost dus acolo. Nu murise oare din cauza rănii, de când primise Rhett ştiri? Poate murise ale vărsat? Sau avea pneumonie, şi zăcea delirând fără o pătură cu care să se învelească?

— O, domnule Butler, nu s ar putea... N ai putea să te foloseşti de trecerea pe care o ai ca să obţii să se facă un schimb cu el? strigă Melanie.

— Domnul Lincoln cel milos şi cel drept, care plânge cu lacrimi cât bobul moartea celor cinci fii ai doamnei Bixby, nu varsă o singură lacrimă pentru miile de yankei care mor la Andersonviile, zise Rhett cu un zâmbet batjocoritor. Nu i pasă chiar dacă mor toţi. Ordinul e categoric. Nu se face schimb de prizonieri. Nu ţi am spus până acum, doam­nă Wilkes, dar soţul dumitale a avut prilejul să scape, şi a refuzat.

— O, nu! exclamă Melanie, nevenindu i să creadă.

— Ba da. Yankeii recrutează soldaţi ca să se bată la frontiera cu indienii, dintre prizonierii confederaţi. Orice prizonier care depune jurământ şi se înrolează pentru o durată de doi ani, este eliberat şi trimis în vest. Domnul Wilkes a refuzat.

— Oh, de ce? strigă Scarlett. De ce n a jurat, ca apoi să fi dezertat şi să se fi întors acasă îndată ce ar fi scăpat din închisoare?

Melanie se întoarse spre ea ca o mică furie.

— Cum poţi să ţi închipui că Ashley ar face un aseme­nea gest? Să trădeze Confederaţia, depunând jurământul acela ruşinos, şi apoi să şi calce cuvântul! Mai bine să l ştiu mort la Rock Island decât să aud că a depus jurământ yankeilor. Aş fi mândră de el dacă ar muri în închisoare. Dar dacă ar fi făcut una ca asta, nu m aş mai uita vreodată la el. Niciodată! Era natural să refuze!

Când Scarlett îl conduse pe Rhett la uşă, îl întrebă cu indignare:

— Dacă ai fi fost în locul lui Ashley, nu te ai fi înrolat în armata yankee şi pe urmă ai fi dezertat?

— Sigur că da, zise Rhett, ai cărui dinţi străluciră sub mustaţă.

— Atunci, de ce n a făcut o şi Ashley?

— El e un gentleman, zise Rhett, şi Scarlett se întrebă cum era posibil ca cineva să pronunţe un cuvânt atât de frumos cu atâta dispreţ batjocoritor.

PARTEA A TREIA

Capitolul XVII

Sosise şi luna mai a anului 1864 – un mai uscat şi călduros care usca bobocii florilor, şi yankeii, sub ordinele generalului Sherman, erau din nou în Georgia, mai sus de Dalton, la o sută de mile nord vest de Atlanta. Umbla zvonul că o mare bătălie era iminentă prin părţile acelea, de a lungul graniţei dintre Georgia şi Tennessee. Yankeii îşi concentrau forţele în vederea unui atac asupra liniei ferate care lega vestul de Atlantic, între Atlanta şi Tennessee, apoi mai spre vest, chiar împotriva liniei pe care o folosiseră trupele sudiste în toamna trecută spre a câştiga victoria de la Chickamauga.

Cu toate acestea, perspectiva unei bătălii în apropie­rea Daltonului nu impresiona peste măsură pe locuitorii Atlantei. Locul de concentrare al yankeilor se afla doar la câteva mile spre sud est de câmpul de bătălie de la Chicka­mauga. Fuseseră respinşi o dată, când încercaseră să treacă prin trecătorile acestei regiuni muntoase, şi vor fi cu sigu­ranţă respinşi încă o dată.

Atlanta, şi împreună cu ea întreaga Georgie, ştia că acest stat avea prea multă importanţă pentru Confederaţie pentru ca generalul Joe Johnston să i lase prea multă vre­me pe yankei în el. Bătrânul Joe şi armata sa nu vor îngădui nici măcar unui singur yankeu să ajungă la sud de Dalton, căci era indispensabil ca sudiştii să aibă mişcările libere în Georgia. Acest stat, care nu suferise de pe urma războiului, era în acelaşi timp grânarul, atelierul şi antrepozitul Con­federaţiei. El fabrica în mare parte pulberea şi armele necesare armatei, ca şi majoritatea ţesăturilor de bumbac sau de lână. Între Atlanta şi Dalton se afla oraşul Roma, cu fabrica lui de tunuri şi alte industrii, ca şi oraşele Etowah şi Allatoona cu cele mai mari oţelării de la sud de Richmond. În fine, chiar în Atlanta erau grupate nu numai fabrici de şei şi revolvere, corturi şi muniţii, dar şi laminoarele cele mai importante din întreg Sudul, atelie­rele principalelor companii de căi ferate, precum şi nenu­mărate spitale. În sfârşit, la Atlanta se încrucişau cele patru linii de cale ferată de care depindea însăşi existenţa Sudu­lui.

De aceea nimeni nu şi făcea griji prea mari. La urma urmei, Daltonul era departe, colo sus înspre Tennessee. De trei ani se tot dădeau lupte în Tennessee, şi lumea se obişnuise să considere acest stat ca un câmp de bătălie îndepărtat, aproape tot atât de îndepărtat ca Virginia sau fluviul Mississippi. De altfel, între yankei şi Atlanta bătrânul Joe şi armata sa făceau zid şi toată lumea ştia că, după generalul Lee, nu exista general mai mare ca Johnston, acum când Stonewall Jackson murise.

Într o seară caldă de mai, doctorul Meade, aşezat pe veranda mătuşii Pitty, rezuma punctul de vedere al popu­laţiei civile, declarând că Atlanta n avea de ce să se teamă, fiindcă generalul Johnston va rezista în munţi ca un basti­on de fier. Cei ce erau reuniţi pe verandă îl ascultau cu simţăminte felurite, legănându se încet în balansoare şi urmărind zborul magic în amurg al primilor licurici ai sezonului, căci erau apăsaţi cu toţii de gânduri grele. Cu mâna pe braţul lui Phil, doamna Meade dorea ca bărbatul ei să aibă dreptate. Ştia că Phil va trebui să plece, dacă zona luptelor se apropia. Avea şaisprezece ani acum şi fusese înrolat în garda locală. Fanny Elsing, palidă şi cu ochii cerniţi de când cu bătălia de la Gettysburg, încerca să scape de imaginea sfâşietoare care o obseda de mai multe luni, aceea a locotenentului Dallas McLure murind într un car cu boi care îl zdruncina, sub o ploaie ce nu se mai sfârşea, în timpul lungii şi îngrozitoarei retrageri din Maryland.

Căpitanul Carey Ashburn suferea din cauza braţului său invalid şi era întristat dându şi seama încă o dată că toată curtea pe care o făcea lui Scarlett era zadarnică. Asta se ntâmplase de când sosise vestea că Ashley Wilkes era prizonier, dar căpitanului nici nu i trecea prin gând să stabilească vreo apropiere între aceste două evenimente.

Scarlett şi Melanie se gândeau amândouă la Aslhey, cum obişnuiau întotdeauna când treburi urgente sau necesita­tea de a întreţine conversaţia nu le distrăgeau de la visarea lor. "Trebuie să fie mort, căci altfel am fi avut ştiri de la el", îşi zicea cu durere Scarlett. "Nu poate fi mort. Aş şti... aş simţi în mine dac ar fi mort!" Îşi repeta întruna Melanie, luptând cu disperare împotriva panicii. Rhett Butler, cu picioarele lui lungi încălţate în cizme elegante, încrucişate leneş, era aşezat comod în umbră. Pe chipul lui nu se putea citi nimic. Ghemuit în braţele sale, Wade moţăia, strângând în mânuţă o aripă de pasăre bine roasă. Scarlett îi dădea voie întotdeauna lui Wade să se culce târziu când venea Rhett, căci băieţaşul sfios ţinea la el, iar Rhett – cine şi ar fi închipuit! – părea să ţină la Wade. În general pe Scarlett o supăra prezenţa copilului, dar în braţele lui Rhett el era cuminte. Cât despre mătuşa Pitty, aceasta se lupta din răsputeri să înăbuşe un sughiţ, căci cocoşul pe care l ser­vise la masă fusese bătrân şi aţos.

În cursul dimineţii tuşa Pitty hotărâse cu părere de rău să taie patriarhul, înainte de a muri de bătrâneţe sau a se plictisi prea tare fără haremul său de mult mâncat. Zile întregi umblase trist prin ogradă, prea trist ca să mai cânte. După ce unchiul Peter îi tăiase gâtul, tuşa Pitty, cuprinsă de remuşcări la gândul că l va mânca în familie, când atâţia dintre prietenii ei nu gustaseră carne de pasăre de săptămâni de zile, propusese să cheme câţiva invitaţi la masă. Melanie, care era în luna a cincea şi renunţase de mai multe săptămâni să se arate sau să primească vizite, fu îngrozită de acest plan. Dar pentru prima dată mătuşa Pitty se arătă energică. Ar fi într adevăr un lucru prea egoist să mănânce singure cocoşul, şi dacă Melanie ar binevoi să şi ridice puţin cercul de sus al crinolinei, nu s ar observa nimic, mai ales că Melanie avea pieptul foarte mic.

— Dar, mătuşică, nu vreau să văd pe nimeni, când Ashley...

— Nu e ca şi cum Ashley... ca şi cum n ar mai fi, răspunse mătuşa Pitty cu o voce tremurătoare, căci în sinea ei era convinsă de moartea lui Ashley. Sunt absolut încre­dinţată că trăieşte, iar ţie o să ţi facă bine să avem musafiri. O voi invita şi pe Fanny Elsing. Doamna Elsing m a rugat să fac ceva s o distrez puţin, să mai vadă puţină lume...

— Dar, mătuşică, e o adevărată cruzime s o sileşti să iasă, când bietul Dallas n a murit decât...

— Te rog, Melanie, am să plâng de enervare dacă începi să discuţi cu mine. Sunt mătuşa ta şi ştiu ce se cuvine şi ce nu se cuvine. Vreau să dau o masă.

Aşa că mătuşa Pitty îşi avu petrecerea şi, în ultima clipă, un invitat pe care nu l pusese la socoteală şi nici nu l dorea îşi făcu apariţia. În momentul precis în care mirosul de friptură se răspândea în casă, Rhett Butler, întors dintr una din misterioasele lui călătorii, cu o cutie mare de bomboane sub braţ şi cu gura plină de complimente la adresa mătuşii Pitty, bătu la uşă. Nu putea face altceva decât să l invite la masă, şi totuşi bătrâna domnişoară ştia ce gândeau despre el doctorul şi doamna Meade şi cât de pornită era Fanny împotriva tuturor celor ce nu purtau uniforma militară. Nici familia Meade, nici familia Elsing nu i ar fi dat bună ziua pa stradă, dar într o casă prietenă erau siliţi să fie politicoşi cu el. De altfel, acum mai mult ca oricând, se afla sub protecţia plăpândei Melanie. După ce Rhett intervenise ca să capete ştiri de la Ashley, Melanie anunţase toată lumea că l va primi în casă până la sfârşitul vieţii, orice ar spune ceilalţi despre el.

Temerile mătuşii Pitty se mai potoliră când văzu că Rhett era într o zi bună. Înconjură pe Fanny cu atâtea delicate atenţii, încât tânăra îi zâmbi şi masa se sfârşi foarte bine. Fusese o masă regească. Carey Ashburn adusese puţin ceai, pe care l găsise în punga de tutun a unui prizonier yankeu în drum spre Andersonville, şi toată lumea bău câte o ceaşcă de ceai care avea un uşor iz de tutun. Fiecare mâncă o bucăţică din pasărea aţoasă, cu garnitură de porumb şi ceapă, şi mai avu parte şi de o farfurie de mazăre uscată, cu orez şi cu un sos foarte abundent, deşi rămăsese străveziu din lipsa făinei care să l lege. La desert, o şarlotă de cartofi dulci fu urmată de bomboanele aduse de Rhett, iar când el oferi domnilor havane veritabile, pe care începură să le fumeze degustând în acelaşi timp un pahar de vin de mure, toată lumea fu de acord că masa fusese un adevărat banchet demn de Lucullus.

După ce domnii le urmară pe doamne pe verandă, începu discuţia despre război. De altfel, nu se mai vorbea decât de război. Oricare ar fi fost subiectul conversaţiei, întotdeauna se ajungea tot la război, război sub toate formele pe care le îmbrăca: idile, căsătorii, decese în spita­le, morţi pe câmpul de luptă, întâmplări petrecute în tabere, în timpul marşurilor sau în plin atac, acte de bravură sau de laşitate, bucurie, tristeţe, lipsuri, speranţă. Speranţă, întotdeauna speranţă! Speranţă fermă, de neclintit, cu toa­te înfrângerile din vara trecută.

Când căpitanul Ashburn anunţă că, la cerere, i se acordase permisiunea de a se reîntoarce pe front la Dalton, doamnele se uitară cu priviri extaziate la braţul său ţeapăn, ascunzându şi mândria de a avea un prieten atât de brav sub declaraţii că nu l vor lăsa să plece, căci cine ar mai fi curtezanul lor?

Tânărul Carey păru jenat dar şi mulţumit auzind asemenea cuvinte din partea unor matroane şi fete bătrâne ca doamna Meade, şi Melanie, mătuşa Pitty şi Fanny, nădăjduind că şi Scarlett gândea la fel.

— Ei, dar nu va lipsi multă vreme, declară doctorul Meade, luându l pe tânărul Carey de umeri. O mică încăie­rare, şi yankeii o vor şterge înapoi în Tennessee. Şi, odată acolo, generalul Forrest va avea grijă de ei. Dumneavostră, doamnelor, n aveţi nici o teamă, generalul Johnston şi armata lui păzesc munţii ca un bastion de fier. Sherman nu va putea trece niciodată. Nu va putea niciodată să l scoată din această poziţie pe bătrânul Joe.

Doamnele surâseră în semn de aprobare, cea mai neînsemnată afirmaţie a doctorului Meade fiind conside­rată un adevăr incontestabil. La urma urmei, bărbaţii se pricep mult mai binela lucrurile astea decât femeile, şi dacă el spune că generalul Johnston e ea un bastion de fier, aşa trebuie să fie. Singurul care vorbi fu Rhett. Nu scosese nici un cuvânt de la terminarea mesei şi, aşezat în penumbră, se mulţumise să urmărească conversaţia în timp ce copilul dormea rezemat de umărul său.

— O fi oare adevărat că Sherman dispune de mai mult de o sută de mii de oameni, acum când a căpătat întăriri?

Doctorul îi răspunse scurt. Silit să ia masa cu acest om, pentru care nutrea o violentă antipatie, răbdarea îi fusese supusă unei grele încercări. Fără respectul pe care l datora domnişoarei Pittypat, nu şi ar fi dat osteneala să şi ascundă sentimentele.

— Ei şi? zise doctorul de parcă ar fi lătrat.

— Mi se pare că, adineauri chiar, căpitanul Ashburn spunea că generalul Johnston n are decât patruzeci de mii de oameni, numărând şi dezertorii pe care ultima victorie i a făcut să se întoarcă sub arme.

— Domnule, exclamă doamna Meade indignată, nu există dezertori în armata confederată!

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Rhett cu o prefăcută umilinţă. Voiam să spun miile de soldaţi în permisie, care au uitat să se întoarcă la regimentele lor şi cei care, vinde­caţi de şase luni de rănile lor, au rămas acasă spre a şi vedea de treburi sau pentru arăturile de primăvară.

Ochii îi sclipeau, şi doamna Meade îşi muşcă buzele. Pe Scarlett o pufni râsul văzând mutra ei derutată şi felul în care o repezise Rhett.

Sute de oameni ascunşi în mlaştini sau în munţi scăpau gărzilor poliţieneşti, care îi căutau ca să i ducă înapoi în armată. Erau cei ce pretindeau că războiul îl declară bogaţii şi l poartă săracii, şi că se săturaseră de el până peste cap. Dar mult mai numeroşi erau aceia care, deşi figurând ca dezertori în roluri, n aveau câtuşi de puţin intenţia să dezerteze. Erau cei care aşteptaseră de trei ani în zadar o permisie şi care primeau de acasă scrisori pline de greşeli de ortografie: "Ni ie foame. No să fie grâe anu ăsta. Nui cine să are... Ni ie foame. Oamenii dila itindenţă au lua purceii... Nam primit bani dila tine di luni di zile... Nu mâncăm dicât mazăre cu gărgăriţe."

Corul se făcea din ce în ce mai insistent: "Ne e foame, nevasta ta, copiii tăi, părinţii tăi mor de foame. Când se va sfârşi toată povestea asta? Când te întorci? Ne e foame, ne e foame!"

Când soldaţilor li se refuzau permisiile, oamenii ple­cau fără permisie şi se ntoarceau acasă să şi are bucăţica de pământ, să şi repare casa, să ridice gardurile. Când ofiţerii lor, care înţelegeau situaţia, prevedeau vreo bătălie mai serioasă, le scriau cerându le să revină la regiment şi promiţându le să nu i urmărească. De obicei oamenii reve­neau când erau siguri că familiile lor aveau cu ce trăi măcar câteva luni. "Permisiile pentru muncile agricole" nu erau considerate ca dezertări în faţa inamicului, totuşi slăbeau efectivele armatei.

Doctorul Meade puse capăt tăcerii apăsătoare spunând cu răceală:

— Domnule căpitan Butler, diferenţa numerică între trupele noastre şi trupele yankee n a avut niciodată impor­tanţă! Un confederat valorează cât doisprezece yankei.

Doamnele aprobară din cap. Toată lumea era convin­să de asta.

— Aşa era la începutul ostilităţilor, replică Rhett. S ar putea să mai fie încă adevărat şi acum, cu condiţia ca soldaţii confederaţi să aibă cartuşe, încălţăminte şi burta plină. Ce crezi, domnule căpitan Ashburn?

Vocea lui rămăsese dulce şi şi păstrase accentul umil. Carey Ashburn avea o mutră foarte nenorocită. Şi el nutrea o profundă antipatie pentru Rhett Butler şi şi ar fi însuşit cu bucurie teza doctorului, dar nu putea minţi. Motivul pentru care ceruse transferarea pe front, cu tot braţul său schilod, era că spre deosebire de populaţia civilă înţelegea foarte bine gravitatea situaţiei. Mulţi soldaţi cu picior de lemn, fără un ochi, cu un braţ sau cu mai multe degete amputate, părăseau fără zgomot serviciile de intendenţă, spitalele, căile ferate sau serviciile de poştă spre a se întoarce la vechile lor unităţi combatante. Ştiau că bătrânul Joe are nevoie de oameni.

Carey Ashburn rămase tăcut, şi doctorul Meade ieşindu şi din sărite răspunse supărat:

— Soldaţii noştri s au mai bătut desculţi şi cu burta goală şi au câştigat victorii. Vor continua să se bată şi să câştige victorii! V o afirm eu! Generalul Johnston nu poate fi scos din poziţiile pe care le deţine. De când lumea, munţii au fost întotdeauna refugiul şi fortăreţele popoarelor in­vadate. Gândiţi vă... gândiţi vă la Termopile!

Degeaba se gândi Scarlett, numele de Termopile nu i spunea nimic.

— Parcă au pierit cu toţii până la unul la Termopile? întreabă Rhett cu o strâmbătură care trăda o puternică poftă de râs.

— Tinere, nu cumva vrei să mă jigneşti?

— Doctore, te rog! Nu mă înţelegi. Căutam pur şi simplu să mă informez. Amintirile mele cu privire la isto­ria antică sunt cam vagi.

— Dacă va fi nevoie, armata noastră va pieri până la ultimul om, înainte de a îngădui yankeilor să pătrundă mai departe în Georgia, spuse doctorul, acru. Dar nu va fi nevoie. Soldaţii noştri îi vor mătura într o clipă din Georgia.

Mătuşa Pitty se ridică în grabă şi o rugă pe Scarlett să cânte ceva. Vedea că discuţia lua o întorsătură furtunoasă. Invitându l pe Rhett la masă, îşi închipuise ea că lucrurile se vor încurca. Lucrurile se ncurcau întotdeauna când era el de faţă. Doamne, Doamne! Ce putea să găsească Scarlett atrăgător la omul ăsta? Şi cum putea drăguţa de Melly să i ia apărarea?

În timp ce Scarlett, docilă, se ndrepta spre salon, asupra verandei se lăsă tăcerea, prin care străbătea o surdă ostilitate împotriva lui Rhett. Cum să nu crezi din toată inima, din tot sufletul că generalul Johnston şi oamenii săi sunt de neînvins? Era o datorie sfântă să crezi! Şi cei care erau destul de laşi ca să nu creadă, trebuiau să aibă cel puţin decenţa de a tăcea.

Scarlett execută câteva acorduri la pian iar apoi, cu o voce dulce şi tristă, începu să cânte cupletele unui cântec popular:

În sala cu zid spoit

Unde atâţia au murit,

Adus au rănit flăcău

De schijă şi glonte rău.
Flăcău tânăr şi viteaz,

Alb ca varul în obraz,

Faţa lui ca de fecioară

Azi mâine ţărna mpresoară!
"Păr de aur năclăit", jeli mai departe Scarlett cu o voce nesigură de soprană. Fanny se ridică pe jumătate şi mur­mură pe un ton plângăreţ:

— Cântă ne altceva!

Pianul încetă deodată. Apoi Scarlett, revenindu şi, intonă primele măsuri din "Tunica cenuşie", şi se opri pe o notă falsă aducându şi aminte că şi bucata aceasta era tristă. Nu ştia ce să cânte. În tot repertoriul ei nu era vorba decât de moarte, de despărţiri şi de lacrimi.

Sculându se dintr o smucitură, Rhett îl aşeză pe Wade pe genunchii lui Fanny şi trecu în salon.

— Cântă ne "Adio, Kentucky!", propuse el încet şi Scarlett, recunoscătoare, nu se lăsă mult rugată.

Acompaniată de basul excelent a lui Rhett, începu pri­mul cuplet, iar cei de pe verandă se simţiră uşuraţi, cu toate că Dumnezeu ştie că nici cântecul acesta nu era prea vesel.

Mai purtăm povara doar câteva zile!

Dar puţin ne pasă, nu i nicicând uşoară!

Mai avem din umblet doar câteva zile!

Adio, Kentucky, scumpa noastră ţară!
Profeţia doctorului Meade se realiză – într o oarecare măsură. Johnston, e drept, stătea ca un bastion de fier în munţi apărând Daltonul. Rezistă cu atâta îndârjire şi se opuse cu atâta îndărătnicie încercărilor lui Sherman de deschide drum spre valea care ducea la Atlanta că, până la sfârşit, yankeii se retraseră. Dat fiind că nu puteau spera să străpungă liniile cenuşii atacându le frontal, se desfăşurară în evantai şi profitând de întunericul nopţii, trecură munţii sperând să l ia pe Johnston din spate şi să taie linia ferată în spatele lui, la Resaca, la cincisprezece mile mai jos de Dalton.

Preţioasa panglică de fier era în primejdie. Confede­raţii părăsiră poziţiile de care se agăţaseră cu disperare şi, la lumina stelelor, în marş forţat, pe drumul cel mai scurt, ajunseră la Resaca. Când yankeii, coborând de pe dealuri, îi atacară, sudiştii îi aşteptau. Avuseseră timpul să se retranşeze în spatele parapetelor ridicate în grabă, bateriile lor luaseră poziţie, baionetele lor străluceau cum străluci­seră şi la Dalton.

Când primii răniţi de la Dalton sosiră, anunţând nu întotdeauna coerent că bătrânul Joe se retrăsese spre Resa­ca, Atlanta fu surprisă şi puţin tulburată. S ar fi zis că un mic nor negru apăruse la nord vest, primul nor premergă­tor al unei furtuni de vară. Ce l a apucat oare pe general? De ce îngăduia yankeilor să mai înainteze încă optsprezece mile în Georgia? Cum spusese doctorul Meade, munţii erau o fortăreaţă naturală. De ce nu i reţinuse acolo pe yankei, bătrânul Joe?

Johnston se bătu vitejeşte la Resaca şi i respinse încă o dată pe yankei. Dar Sherman, recurgând la aceeaşi ma­nevră de învăluire, îşi desfăşură armata în semicerc, trecu peste râul Oostanaula, îi luă din nou pe confederaţi din flanc şi atinse calea ferată. Trupele cenuşii părăsiră tranşe­ele pe care şi le săpaseră în pământul roşu şi zburară în ajutorul liniei ferate. Sleiţi de nesomn, sfârşiţi de marşuri şi de lupte, flămânzi, de atâta vreme flămânzi, coborâră în goană până în vale. Ajunseră în micul oraş Calhoun, la şase mile mai jos de Resaca, înaintea yankeilor se retranşară şi izbutiră din nou să reziste atacului inamic. Ciocniri sângeroase se produseră, şi yankeii fură respinşi. Dar confede­raţii erau la capătul puterilor. Aveau nevoie de puţin răgaz, de puţină odihnă, pe care însă nu le puteau avea. Inexorabil, Sherman înainta întruna. Armata lui desena o largă curbă în jurul armatei confederate? Pas cu pas, Sher­man înainta, silindu i iarăşi şi iarăşi pe sudişti să bată în retragere, spre a apăra calea ferată din spatele lor.

Confederaţii dormeau în marş. Cei mai mulţi erau prea zdrobiţi de oboseală spre a gândi, dar când gândeau îşi păstrau încrederea în bătrânul Joe. Ştiau că se retrag, dar ştiau că nu fuseseră înfrânţi. Duceau numai lipsă de oame­ni spre a şi menţine poziţiile şi a împiedica manevra învă­luitoare a lui Sherman. Erau biruitori ori de câte ori yankeii acceptau lupta. Cum se va sfârşi această retrage, nu ştiau. Dar bătrânul Joe ştia ce face, şi asta le era de ajuns. Era o retragere făcută cu măiestrie, căci nu pierdea mulţi oameni, iar pierderile yankeilor, morţi şi prizonieri, atingeau o cifră ridicată. Trupele cenuşii nu pierduseră nici măcar un furgon şi nu fuseseră siliţi să părăsească decât patru tunuri. Şi apoi, aveau încă linia ferată în spatele lor, n o pierduse­ră încă. Cu toate atacurile sale frontale, cu toate şarjele sale de cavalerie şi manevrele sale învăluitoare, Sherman nu reuşise să pună mâna pe ea.