Pe aripile vântului

— Fetiţa mea dragă, răspunse el, nu i deloc momen­tul...

Ştia că râde, şi gândul ăsta o scoase cu totul din sărite.

— Pleacă de aici! Pleacă de aici imediat! Grăbeşte te! Nu vreau să te mai văd niciodată. Dar ar Dumnezeu să te nimerească în plin o ghiulea. Dar ar Dumnezeu să fii prefăcut într o mie de bucăţi. Eu...

— Te scutesc de rest. Am înţeles foarte bine ce vrei să spui. Când voi fi mort pe altarul patriei, nădăjduiesc că te va chinui conştiinţa.

Îl auzi râzând şi ghici că se ntoarce spre căruţă. Îl văzu alături de căruţă vorbind şi, ca întotdeauna când se adresa Melaniei, exprimându se pe un ton cu totul deosebit, plin de respect:

— Doamnă Wilkes?

Vocea speriată a lui Prissy îi răspunse dinlăuntrul căruţei.

— Dumnezeule Atotpute'nic. Dom'le Butle', doamna Melly a leşinat de mult.

— Sper că nu e moartă! Respiră?

— Da, domnule, 'espi'ă.

— Atunci e, probabil, mai bine să rămână aşa. Dacă ar fi conştientă, mă îndoiesc că ar putea îndura. Ai grijă de ea, Prissy. Ţine, iată ceva pentru tine. Vezi să nu fii mai proastă decât eşti.

— Da, domnu'. Mulţumesc, domnu'!

— La revedere, Scarlett.

Ştia că se ntorsese şi că privea înspre ea, dar nu răspunse nimic. Ura o împiedica să vorbească. Pietrişul şoselei începu să scârţâie sub picioarele lui Rhett, şi timp de o clipă Scarlett văzu umerii lui masivi desenându se în întuneric. Apoi dispăru. Mai auzi încă o clipă zgomotul paşilor lui, apoi se stinse. Reveni încet spre căruţă, cu genunchii tremurându i.

De ce plecase şi se pierduse în noapte, într un război şi pentru o cauză dinainte pierdută, într o lume care înne­bunise? De ce plecase, el, Rhett, care iubea femeile şi alcoolul, o masă bună şi un pat moale, rufele fine şi pielăria frumoasă, el care detesta Sudul şi şi bătea joc de nebunii ce luptau pentru el? De acum înainte va călca cu cizmele lui de lac pe un drum al amărăciunii, unde domnea foamea şi unde rănile, oboseala, suferinţa îşi dădeau frâu slobod ca lupii ce urlă. Şi, la sfârşitul acestui drum, îl aştepta moartea. N avea nevoie să plece. Era în siguranţă, era bogat, avea ce i trebuie. Dar plecase. O lăsase singură, într o noapte neagră ca noaptea orbilor, singură cu armata yankee care i tăia drumul spre casă.

Acum îşi aduse aminte de toate ocările pe care ar fi vrut să i le zvârle în faţă, dar era prea târziu. Îşi sprijini capul de grumazul calului şi începu să plângă.

Capitolul XXIV
Lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, revăr­sată printre copaci, o trezi pe Scarlett. Timp de o clipă, încă amorţită din pricina poziţiei incomode în care dormise, nu şi putu da seama unde se afla. Soarele o orbea. Podeaua tare a căruţei îi înţepenise trupul şi o greutate o apăsa de a curmezişul picioarelor. Încercă să se ridice în capul oaselor şi descoperi că această greutate nu era altcineva decât Wade, care dormea cu capul pe genunchii ei. Picioarele goale ale Melaniei îi atingeau faţa şi, sub capră, Prissy era încolăcită ca o pisică neagră, cu copilaşul aşezat între ea şi Wade.

Şi deodată, Scarlett îşi aminti tot. Cu o sforţare reuşi să se ridice şi privi repede în jur. Slavă Domnului, nu se vedea nici un yankeu! Ascunzătoarea lor nu fusese desco­perită în timpul nopţii. Acum îşi amintea de toate: de călătoria lor îngrozitoare după ce paşii lui Rhett se stinse­seră; de noaptea care nu se mai sfârşea; de şoseaua cufundată în întuneric, plină de gropi şi de bolovani de care se poticnea căruţa; de şanţurile în care alunecase; de energia, acea energie a disperării, pe care ea şi cu Prissy trebuiseră s o desfăşoare ca să scoată roţile căruţei din şanţuri. Îşi amintea tremurând de câte ori trăsese calul peste câmp sau în pădure când, auzind apropiindu se soldaţi, nu ştia dacă erau prieteni sau duşmani... Da, îşi amintea cât se temuse ca o tuse, un strănut, sau sughiţul lui Wade să nu le trădeze.

Oh, şoseaua aceea întunecată pe care oamenii treceau ca nişte stafii, într o tăcere pe care o tulbura numai zgomo­tul paşilor înăbuşiţi de praful moale, clinchetul slab al căpestrelor şi scârţâitul hamurilor de piele! Şi clipa aceea îngrozitoare când calul sleit de puteri refuzase să mai înainteze, în timp ce în umbră cavaleria şi artileria uşoară treceau atât de aproape de locul unde fugarii, nemişcaţi, îşi ţineau răsuflarea, încât Scarlett ar fi putut chiar să atingă oamenii, atât de aproape încât putea simţi mirosul de su­doare al tuturor acelor trupuri.

În sfârşit, când ajunseră lângă Rough and Ready, câteva focuri de bivuac mai ardeau încă acolo unde resturile ariergărzii generalului Steve Lee aşteptau ordinul de re­tragere. Scarlett descrisese un cerc de aproape o milă de a curmezişul unei arături, până ce luminile focurilor de bi­vuac se stinseseră în urma ei. Şi atunci se pierduse în mijlocul întunericului şi plânsese cu lacrimi fierbinţi, căci nu mai găsea drumul de care pe care l cunoştea atât de bine. Sfârşise prin a l găsi, până la urmă, dar în acel moment calul se prăbuşise între hulube şi refuzase să se mişte şi să se scoale, chiar când ea şi cu Prissy l au tras de căpăstru.

Scarlett deshămase şi, năucită de oboseală, se strecu­rase în fundul căruţei şi şi întinsese în sfârşit picioarele chinuite. Îşi aducea vag aminte că, în clipa chiar în care somnul venise să i închidă pleoapele, Melanie îi ceruse cu o voce care se scuza şi implora totodată: "Scarlett, pot să capăt puţină apă, te rog?"

Răspunsese: "Nu e apă", şi adormise chiar înainte ca vorbele să i fi ieşit din gură.

Acum era dimineaţă şi lumea întreagă, calmă, şi se­nină în lumina soarelui, era împodobită cu auriu şi verde. Nicăieri nu se vedea urmă de soldaţi. Lui Scarlett îi era foame şi setea îi usca gâtlejul. O durea peste tot şi se simţea frântă. Plină de uimire, se întrebă cum ea, Scarlett O'Hara, care nu dormea niciodată bine decât între cearceafuri de olandă fină şi pe cel mai moale dintre paturile de puf, putuse să doarmă pe scânduri, ca o sclavă de la munca câmpului.

Orbiţi de soare, ochii ei se aţintiră asupra Melaniei şi, îngrozită, simţi că i se taie răsuflarea. Melanie era atât de ţeapănă şi de palidă, încât Scarlett o crezu moartă. Cu chipul descompus şi cu părul împrăştiat care desena negre arabescuri, ai fi luat o drept o femeie bătrână, moartă. Atunci Scarlett văzu cu uşurare ridicându se pieptul ei scobit şi înţelese că Melanie supravieţuise nopţii.

Scarlett puse mâna streaşină la ochi şi şi plimbă pri­virea în jur. Petrecuseră fără îndoială noaptea sub copacii unei grădini, căci o alee nisipoasă se întindea în faţa ei, cotind sub un şir de cedri.

"Dar, ia te uită, sunt la Mallory!" gândi Scarlett cu inima bătând de bucurie la gândul că va găsi prieteni şi ajutor.

Însă o tăcere de moarte apăsa asupra plantaţiei. Braz­dele de flori şi gazonul peluzei fuseseră răscolite, distruse de roţi, de cai şi de oameni şi în multe locuri se vedeau gropi. Scarlett privi spre casă şi, în locul vechii clădiri de lemn alb pe care o cunoştea atât de bine, nu văzu decât o lungă înşiruire de temelii de granit şi două hornuri înalte de cărămidă înnegrite de fum, înălţându se în mijlocul frunzişului ars al arborilor nemişcaţi.

Oftă din greu şi un tremur o străbătu. Va regăsi oare Tara în aceeaşi stare, rasă până la temelii, tăcută ca o moartă?

"Nu, nu trebuie să mă gândesc la asta acum", îşi spuse în grabă. "Nu trebuie să mă gândesc la asta. Dacă mă gândesc, toate spaimele mele vor reapare." Dar, fără voia ei, inima începu să i bată într una ritm precipitat şi, la fiecare bătaie, i se părea că aude, ca într un uruit de tunet: "Repede, acasă! Repede, întoarce te la tine acasă!"

Trebuiau să plece, dar înainte ar fi fost bine să găsească ceva de mâncat şi de băut, apă, mai ales apă.

O înghionti pe Prissy ca s o scoale. Fata o privi cu ochii mari, rătăciţi.

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, nu c'edeam să mă mai scol decât în pământul făgăduinţei.

— Eşti departe de el, îi zise Scarlett, încercând să şi pună puţină ordine în pieptănătură.

Avea faţa lipicioasă şi trupul îi era umed de sudoare. Îl simţea murdar. Avea impresia că mirosea urât. Cum nu se dezbrăcase ca să doarmă, îmbrăcămintea îi era boţită toată. Niciodată nu simţise o asemenea oboseală, o atare senzaţie. Muşchii, a căror existenţă n o bănuia, îi aminteau dureros de eforturile pe care le făcuse noaptea trecută, şi fiecare mişcare îi pricinuia o durere ascuţită.

Se uită la Melanie şi văzu că deschisese ochii. Avea ochi de bolnavă, strălucind de febră, încercănaţi. Întredes­chise buzele albe şi murmură cu o voce rugătoare:

— Apă.

— Scoală te, Prissy, porunci Scarlett. Vom merge la fântână şi vom scoate puţină apă.

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, t'ebuie să fie st'igoi acolo. Dacă cineva a mu'it acolo?

— Te prefac eu în strigoi, dacă nu te dai jos din căruţă imediat, strigă Scarlett care nu avea poftă de vorbă.

Ea însăşi coborî greoi din căruţă, şi deodată se gândi la cal. Dumnezeule mare! Şi dacă murise în timpul nopţii? Când îl deshămase părea pe ducă. Înconjură în fugă căruţa şi văzu animalul întins pe o coastă. Dacă era mort, îl va blestema pe Dumnezeu şi va muri şi ea. Cineva, în Biblie, făcuse asta. Să blestemi pe Dumnezeu şi să mori. Ştia exact ce trebuia să fi simţit omul acela. Dar calul nu murise. Respira greu, cu ochii lui bolnavi pe jumătate închişi, dar oricum, trăia încă. Puţină apă o să i facă bine şi lui!

Prissy se dădu jos din căruţă fără tragere de inimă, gemând şi, nu prea liniştită, urcă aleea în urma lui Scarlett. În spatele ruinelor, colibele sclavilor, văruite, se aliniau pustii şi tăcute sub copaci. Între colibe şi temeliile casei înnegrite de fum zăriră puţul şi văzură că mai avea lanţ şi cumpănă. Căldarea era coborâtă până aproape de fund. Amândouă o scoaseră şi, când apăru din gura întunecoasă, plină de apă proaspătă, scânteietoare, Scarlett o aplecă, şi începu să bea cu zgomot, stropindu se.

Bău până ce Prissy exclamă iritată: "Păi, şi mie mi e sete", amintindu şi astfel de existenţa celorlalţi.

— Desfă lanţul, du găleata la căruţă şi dă le la toţi apă. Ce rămâne să bea calul. Nu crezi că domnişoara Melanie ar trebui să dea să sugă copilului? Cred că e mort de foame.

— Da' domnişoa'a Melly nu a'e lapte, domnişoa'ă Sca'lett şi... nici n o să aibă.

— De unde ştii?

— Am văzut p'ea multe ca ea.

— Ia nu ţi mai da aere cu mine. Ieri nu erai atât de pricepută la copii. Grăbeşte te acum. Voi încerca să găsesc ceva de mâncare.

După multă căutare, Scarlett sfârşi prin a dscoperi câteva mere în grădină. Soldaţii trecuseră pe acolo înintea ei şi pomii fuseseră scuturaţi. Cele pe care le culese de pe jos erau în parte putrede.

Le alese pe cele mai bune, îşi umplu poala şi se întoarse. Pământul era moale şi pietricelele pătrundeau în pantofi. De ce' nu se gândise să şi pună încălţăminte mai rezistentă ieri seară? De ce nu şi luase pălăria de pai să se acopere de soare? De ce nu luase de mâncare? Se purtase ca o nebună. Dar, bineînţeles, crezuse că Rhett se ocupa de toate.

Rhett! Scuipă pe jos, atât îi făcea de rău până şi numele. Cât îl ura! Cât de josnic se purtase! Şi când te gândeşti că stătuse acolo, în mijlocul drumului, şi l lăsase s o sărute şi aproape că i plăcuse. Trebuie să fi fost nebună noaptea trecută. Ce fiinţă abjectă era Rhett!

Când reveni, le dădu la toţi mere, şi zvârli restul în căruţă. Calul se ridicase pe picioare, dar apa nu părea să l fi răcorit. În plină zi oferea o privelişte şi mai jalnică decât noaptea. Era costeliv ca o vacă bătrână, şi coastele lui te făceau să te gândeşti la o scândură de spălat rufe, în timp ce spatele era tot o rană. Înhămându l, ori de câte ori îl atingea, i se făcea greaţă. Când îi trecu zăbala, văzu că n are, la drept vorbind, nici un dinte. Doamne, ce gloabă bătrână! Dacă tot furase un cal, de ce n a putut să fure unul bun?

Se sui pe capră şi lovi spatele animalului cu nuiaua de nuc. Calul se opinti şi se puse în mişcare, dar odată ajuns în drum, înainta atât de încet, încât Scarlett se gândi că nu i ar fi greu să meargă mai repede pe jos. Oh, dacă n ar trebui să aibă grijă de Melanie, de Wade, de copil şi de Prissy! Ar lua o la picior şi într o clipă ar ajunge acasă. Da, ar fugi tot drumul şi fiecare pas ar apropia o de Tara şi de Ellen.

Tara nu putea fi la mai mult de cincisprezece mile, dar cu iuţeala cu care mergea gloaba asta bătrână, călătoria va dura totă ziua, căci vor trebui să se oprească des, spre a îngădui calului să se odihnească. Toată ziua! Parcurse cu privirea drumul roşu care scânteia între gropile adânci pe care tunurile şi ambulanţele le săpaseră. Vor trebui să mai treacă multe ceasuri înainte de a şti dacă Tara mai era încă în picioare şi dacă Ellen se mai afla acolo. Cine ştie câte ceasuri le vor mai trebui ca să sfârşească drumul, sub soarele arzător de septembrie!

Se întoarse şi se uită la Melanie care, întinsă pe spate, îşi ţinea ochii obosiţi închişi spre a i feri de soare. Atunci Scarlett desfăcu panglicile pălăriei şi o zvârli lui Prissy.

— Pune i asta pe faţă. O să i ferească ochii.

Apoi, cum începea să simtă asupră i muşcătura soa­relui, îşi zise: "Înainte de sfârşitul zilei voi avea atâţia pistrui, că voi fi ca un ou de bibilică."

Înainte nu stătuse niciodată la soare fără pălărie sau văl, nu ţinuse niciodată hăţurile fără să şi fi tras mănuşi spre a şi apăra pielea mâinilor ei cu gropiţe. Şi acum, era aici în plin soare, într o căruţă hodorogită trasă de un cal slăbănog. Era murdară, năduşită, flămândă, neputând decât să înainteze ca melcul printr o câmpie pustie. Acum abia câteva săptămâni ducea o viaţă paşnică, la adăpost de orice primejdii. Atât de puţină vreme se scursese de când ea însăşi, la fel ca toţi ceilalţi, crezuse că Atlanta nu va cădea niciodată, că Georgia nu va fi niciodată, invadată. Dar micul nor care cu câteva luni mai înainte se formase la nord vest adusese o furtună violentă, apoi dezlănţuise un uragan care măturase tot ceea ce constituia universul ei, smulgând o şi pe ea din viaţa ferită dusă până atunci şi o lăsase să cadă în mijlocul acestui pustiu bântuit parcă de stafii.

Mai era încă Tara în picioare? Sau se dusese şi ea pe aripile vântului care suflase asupra Georgiei? Dădu bici calului sleit de puteri şi încercă să l facă să meargă mai repede. Roţile jucau şi îi hurducau pe fugari, zvâtlindu i dintr o parte într alta a căruţei, ca pe nişte beţivi.

Moartea pândea peste tot. În acest sfârşit de după amiază, sub razele soarelui în amurg, toate ogoarele, toate boschetele de care Scarlett îşi amintea atât de bine erau încremenite într un calm sinistru, care umplea de groază inima tinerei femei. Fiecare casă goală, fiecare locuinţă distrusă de obuze prin faţa căreia trecuseră în ziua aceea, fiecare horn înălţându se ca o santinelă pe deasupra ruine­lor înnegrite îi măriseră spaima. Din noaptea trecută nu văzuse nici o fiinţă omenească ori animal în viaţă. Oameni şi cai morţi, şi catâri morţi, toţi zăcând pe marginea drumu­lui, umflaţi, acoperiţi de roiuri de muşte, dar nimic viu. Nici o vită nu se auzea mugind în depărtare. Păsările nu cântau, vântul nu mişca arborii. Numai tropotul ostenit al calului şi slabele scâncete ale copilului Melaniei veneau să întrerupă tăcerea.

Toată regiunea părea să fi fost prinsă într o vrajă groaznică. Sau mai rău încă, gândi Scarlett tremurând, ca chipul familiar şi drag al unei mame care, după chinurile agoniei, îşi regăsise în moarte frumuseţea şi seninătatea. Avea impresia că pădurile, odinioară atât de prietene, erau bântuite de stafii. Mii de oameni căzuseră în timpul luptei de la Jonesboro. Erau aici, în aceste păduri pline de stafii, unde razele piezişe ale după amiezii luceau cu o strălucire stranie printre frunzele nemişcate, erau toţi aici – şi soldaţi confederaţi, şi duşmani. Se uitau la ea în căruţa ei hodoro­gită, o priveau cu ochii lor orbiţi de sânge şi de praful roşu... cu ochii lor sticloşi, cu ochii lor îngrozitori.

"Mamă! Mamă!" şopti ea. Dacă ar putea numai să ajungă până la Ellen. Dacă, printr o minune a lui Dumne­zeu, Tara ar mai fi încă în picioare. Ar urca lunga alee plantată cu arbori, ar intra în casă, ar vedea faţa iubitoare a mamei, ar simţi din nou mângâierea mâinilor ei blânde şi îndemânatice care i goneau temerile, s ar agăţa de fustele lui Ellen, şi ar înfunda obrazul în ele. Maică sa ar şti ce ar trebui să facă. N ar lăsa pe Melanie şi pe copilaşul ei să moară. Ar izgoni toate stafiile şi groaza doar printr un "Şt! Şt!" al vocii ei liniştite. Dar mama ei era bolnavă, murea poate.

Scarlett lovi cu biciul crupa slăbită a calului. Trebuiau să se grăbească! Toată ziua asta dogoritoare căruţa se târâse de a lungul drumului care nu se mai isprăvea. Curând va fi noapte, şi atunci vor fi din nou singuri în acest pustiu dezolant. Scarlett strânse hăţurile cu mâinile ei pline de băşici şi lovi sălbatic spatele animalului, până când o durură braţele.

Numai de ar putea să ajungă la Tara, să se refugieze în braţele lui Ellen, să şi depună povara prea grea pentru umerii ei tineri – această femeie care agoniza, copilul care se stingea încet, băiatul ei aproape mort de foame, negresa speriată, care toţi aşteptau de la ea scăparea şi care citeau în spatele ei înţepenit un curaj pe care nu l avea, o vigoare care o părăsise de mult.

Calul, mort de oboseală, nu mai răspundea nici la lovituri, nici la hăţuri, ci se târa, se poticnea de pietroaie şi se clătina ca şi când era gata să cadă. Şi totuşi, la ora amurgului, ajunseră în ultima etapă a călătoriei. Părăsind drumul pe care l urmaseră până atunci, cotiră şi o porniră pe şosea. Tara nu mai era decât la o milă.

Iată profilându se umbra întunecată a gardului viu de iasomie care marca începutul proprietăţii Macintosh. Pu­ţin mai departe, Scarlett opri căruţa în faţa lungii alei de stejari care ducea de la şosea la casa bătrânului Angus Macintosh. Întunericul se lăsa şi Scarlett cercetă în zadar cu privirea cele două şiruri de arbori: nu deosebi nimic. Totul era întunecat. Nici o singură lumină nu ardea în casă sau la acareturi. Se uită mai atent şi sfârşi prin a zări o privelişte care i devenise familiară în cursul acestei zile îngrozitoare. Asemeni unor gigantice monumente funera­re, două hornuri dominau cel de al doilea etaj în ruine, iar la întâiul – ferestre pe care nici o lampă nu le lumina găureau zidurile ca nişte ochi orbi.

— Hei! strigă ea din toate puterile. Hei!

Înnebunită de spaimă, Prissy se agăţă de ea, şi Scar­lett, întorcându se, văzu că ochii negresei se nvârteau în orbite.

— Nu mai st'igaţi, domnişoa'ă Sca'lett! Vă 'og. Nu mai st'igaţi, murmură ea cu o voce tremurătoare. Nu se ştie cine poate să 'ăspundă.

"Doamne Dumnezeule!" gândi Scarlett, pe care o stră­bătu un fior rece. "Are dreptate. Nu se ştie cine poate ieşi de acolo."

Trase de hăţuri, şi calul porni din nou. Vederea casei Macintosh ilor îi spulberase ultimele nădejdi care i rămă­seseră. Casa incendiată, în ruine, era la fel de părăsită ca toate plantaţiile prin faţa cărora trecuse în acea zi. Tara nu se afla decât la o jumătate de milă de acolo, pe acelaşi drum, în calea armatelor. Tara era rasă şi ea până la pământ. Nu vor găsi decât cărămizi înnegrite. Vor vedea strălucind stelele printre zidurile fără acoperiş. Ellen, Gerald, fetele, Mammy, negrii, toată lumea plecase, Dumnezeu ştie unde, şi aceeaşi linişte îngrozitoare va plana asupra ceea ce mai rămăsese din plantaţie.

De ce pornise oare în această expediţie nebunească? Fusese un gest lipsit de bun simţ, mai ales faţă de Melanie şi copilul ei. Era mai bine să fi murit la Atlanta, decât să vină să moară în mijlocul ruinelor mute de la Ţara, după ce au suferit chinurile unei călătorii într o căruţă hodoro­gită, sub un soare dogoritor.

Dar Ashley i o încredinţase pe Melanie: "Să ai grijă de ea". Oh, acea zi minunată şi sfâşietoare când o sărutase înainte de a pleca pentru totdeauna. "O să ai grijă de ea, nu i aşa? Promiţi?" Şi promisese. De ce se angajase astfel? Şi era de două ori mai strâns legată, acum când Ashley nu mai era. Cu toată slăbiciunea ei, mai găsea încă puterea s o urască pe Melanie, să deteste scâncetul slab al copilului ei, care, din ce în ce mai slab, străpungea tăcerea. Dar promi­sese, şi acum Melanie şi copilul ei depindeau de ea, ca şi Wade şi Prissy, şi trebuia să se lupte şi să se zbată pentru ei, până la ultimele ei puteri, până la ultima ei suflare. Ar fi putu să i lase la Atlanta, ar fi putut s o bage pe Melanie într un spital şi s o părăsească. Dar, dacă ar fi făcut asta, n ar mai fi putut sta niciodată în faţa lui Ashley, fie în această lume, fie în cealaltă, şi să i spună că i lăsase nevasta şi băiatul să moară printre necunoscuţi.

Oh, Ashley! Unde era el la ora asta, în timp ce ea mergea pe drumul bântuit de stafii împreună cu soţia şi copilul lui. Era oare în viaţă? Se gândea la ea, acolo după gratiile închisorii din Rock Island? Ori murise demult de vărsat şi putrezea într o groapă alături de sute de alţi confederaţi?

Nervii încordaţi ai lui Scarlett erau gata să cedeze când auzi un zgomot în tufiş, nu departe de ea. Prissy scoase un ţipăt şi se trânti pe scândurile căruţei peste copi­laş, iar Melanie se mişcă puţin căutându şi copilul cu mâna. În ce l priveşte pe Wade, prea înspăimântat ca să ţipe, îşi acoperi ochii şi se ghemui în fund. Atunci tufişurile se dădură în lături, hârşâite de trecerea unui animal masiv, în timp ce se auzea un muget surd, jalnic.

— Nu i decât o vacă, spuse Scarlett cu vocea răguşită de spaimă. Lasă prostiile, Prissy. Ai strivit copilul şi ai speriat pe domnişoara Melly şi pe Wade.

— E un st'igoi, se smiorcăia Prissy, neîndrăznind să şi ridice faţa de pe scânduri.

Întorcându se pe capră, Scarlett ridică nuiaua de care se folosise în loc de bici şi o croi o dată pe Prissy peste spinare. Era prea obosită, prea terorizată de spaime ca să mai suporte cea mai mică slăbiciune la ceilalţi.

— Scoală te, toanto, că de nu, rup nuiau pe tine, zise ea.

Zăpăcită, Prissy ridică încet capul şi, privind pe dea­supra loitrelor căruţei, văzu că era într adevăr o vacă, albă cu pete roşcate, care se uita la ei cu un aer speriat şi rugător. Vaca scoase un nou muget, ca şi când ar fi suferit.

— O fi rănită? zise Scarlett. Parcă nu mugeşte ca cele­lalte vaci.

— C'ed că a'e p'ea mult lapte şi v'ea să fie mulsă, anunţă Prissy, recăpătându şi încet încet sângele rece. C'ed că e una din ci'eada Macintosh ilor, pe ca'e neg'ii au dus o în pădu'e şi yankeii n au luat o.

— O luăm cu noi, hotărî pe loc Scarlett. Aşa o să avem puţin lapte pentru copil.

— Cum să luăm vaca cu noi, domnişoa'ă Sca'lett? Nu putem s o luăm cu noi. Când vacile au aşteptat p'ea mult ca să le mulgă, uge'ul li se umflă şi se spa'ge. De asta mugeşte vaca.

— Fiindcă te pricepi aşa de bine, scoate ţi juponul, rupe l în două şi leagă vaca la spatele căruţei.

— Domnişoa'ă Sca'lett, ştiţi bine că nu mai am jupon de o lună. Şi dac aş avea unul, n aş v'ea pent'u nimic în lume să l dau vacii. Nu mi au plăcut niciodată vacile. Am o f'ică g'ozavă de ele.

Scarlett lăsă hăţurile şi şi sumese rochia. Juponul ei garnisit cu dantele era ultima podoabă intactă pe care o mai avea. Desfăcu copcile care i strângeau talia şi făcu să alunece juponul peste glezne, trăgând cu amândouă mâinile pânza dulce la pipăit. Rhett îi adusese pânza asta şi dante­lele tocmai de la Nassau, pe bordul ultimului vapor cu care forţase blocada, şi îi trebuise lui Scarlett o săptămână în­treagă ca să l confecţioneze. Îl luă hotărâtă de cusătură, trase, scutură, muşcă, până când pânza cedă şi se rupse pe toată lungimea ei. Îşi urmă opera cu înverşunare şi, după ce prefăcuse juponul în mai multe fâşii, le legă cap la cap cu degete care sângerau şi tremurau de oboseală.

— Leagă i coarnele cu asta, porunci ea.

Dar Prissy se burzului:

— Mi e f'ică de vaci, domnişoa'ă Sca'lett. Nu m am ocupat niciodată de vaci. Eu nu sunt o neg'esă de cu'te. Ştiu numai să se'vesc în casă.

— Nu eşti decât o cioară tâmpită şi tata n a făcut nicio­dată o treabă mai proastă ca în ziua când te a cumpărat, declară Scarlett pe un ton calm, prea sleită de puteri ca să se mai poată supăra. Dacă am să mai pot să mă folosesc vreodată de braţul meu, am să ţi frâng nuiaua pe spinare.