Pe aripile vântului

Scarlett tăcu. Ştia că Will spune adevărul şi nu găsi nimic de răspuns. Nu s ar fi gândit niciodată că, într o zi, Will o va judeca. În afară de asta, minciuna pe care i o spusese lui Frank nu apăsase niciodată prea mult pe conştiinţa ei. Când o fată nu ştie să şi ţină un adorator merită să l piardă.

— Will, nu fi răutăcios, protestă ea. Dacă s ar fi măritat Suellen cu el, crezi că ar fi cheltuit vreodată un ban pentru Tara?

— Ţi am mai spus că, atunci când vrei un lucru, ştii cum să l capeţi, zise Will, întorcându se spre ea şi zâmbind calm. Nu, nu cred că am fi văzut un ban de la Frank, dar oricum, nu văd cum ai putea să te scuzi, i ai făcut o figură urâtă. De atunci Suellen a fost ca o furie. Nu cred că ţinea mult la bătrânul Frank, dar ai jignit o în amorul ei propriu, şi îşi petrecea toată vremea spunându ne că porţi rochii frumoa­se, că ai o trăsură şi că trăieşti la Atlanta, pe când ea stă înmormântată aici, la Tara. O ştii: nu mai poate după vizite şi vrea să meargă la petreceri. Se prăpădeşte şi după rochii frumoase. N o critic. Aşa s femeile!

Ei bine, acum o lună am luat o cu mine la Jonesboro. Cum aveam treabă, am lăsat o singură şi ea s a dus să facă nişte vizite. La întoarcere, era mută ca un peşte, dar într un aşa hal de enervare, încât m a speriat. Am crezut că aflase că cineva aştepta... În fine, că auzise ceva interesant şi nu m am ocupat prea mult de ea. O săptămână a rămas în starea asta. Nu deschidea gura. Apoi s a dus s o vadă pe domnişoara Cathleen Calvert. Scarlett, ai plânge dacă ai vedea o pe domnişoara Cathleen. Săraca, mai bine ar fi murit decât să l ia pe Hilton, yankeul ăsta fricos. Ştii că a ipotecat plantaţia, a pierdut tot şi vor trebui să plece?

— Nu, n o ştiam şi nici nu ţin s o ştiu. Vreau să mi povesteşti despre tata.

— Ajung şi la asta, zise Will, calm. Când Suellen s a întors de la domnişoara Cathleen, ne a declarat tuturor că ne am înşelat asupra lui Hilton. Îi spunea "domnul Hil­ton", şi se silea să ne convingă că i un om foarte bine, dar ne am bătut toţi joc de ea. Pe urmă, a început să l ia pe tatăl dumnitale, după amiaza, să facă lungi plimbări şi, de mul­te ori, i am văzut aşezaţi amândoi pe micul zid din jurul cimitirului. Suellen vorbea întotdeauna foarte agitată şi făcea gesturi mari. Domnul Gerald părea foarte încurcat şi tot timpul clătina din cap. Ştii cum era, Scarlett. Ei bine, în ultimul timp, părea a trăi din ce în ce mai mult într o lume a lui. S ar fi zis că nu mai ştie unde e aici pe pământ şi nu mai recunoştea nimic. O dată am văzut o pe Suellen arătându i mormântul mamei dumitale şi domnul Gerald a început să plângă. În ziua aceea, revenind acasă, Suellen era foarte emoţionată şi părea radioasă. Am lut o deoparte şi i am făcut morală. "Domnişoară Suellen", i am zis "de ce îl tot chinuieşti pe bietul dumitale tată şi i vorbeşti de mama dumitale? Aproape că a uitat că a murit şi iată că i răsuceşti cuţitul în rană." Atunci a ridicat capul şi cu o privire dispreţuitoare mi a răspuns: "Nu te băga unde nu te priveşte. Într una din zilele astea ai să fii foarte mulţumit de ceea ce sunt pe cale să fac." Doamna Melanie mi a spus ieri seară că Suellen o pusese la curent cu planurile ei, dar că nu putea crede că Suellen vorbea serios. A zis că nu ne a povestit nimic, fiindcă însăşi această idee o tulburase.

— Ce idee? Vrei să mi spui odată ce s a întâmplat? Am făcut jumătate din drum şi nu mi ai spus încă nimic despre tata.

— Încerc să ţi explic totul cum trebuie, zise Will. Am ajuns atât de aproape de Tara, încât mi e teamă că nu voi avea timp să sfârşesc. Prefer să ne oprim.

Trase de hăţuri şi calul se opri, sforăind. Will oprise căruţa lângă un gard viu, care mărginea proprietatea Macintosh ilor. Scarlett aruncă o privire pe sub copacii întune­caţi şi deosebi coşurile înalte care, ca nişte stafii, păzeau ruinele tăcute. Regretă că Will nu alesese alt loc ca să oprească.

— Ei bine, pe scurt, Suellen îşi pusese în minte să i facă pe yankei să plătească bumbacul pe care l arseseră, vitele pe care le luaseră, gardurile şi şurele pe care le dărâmaseră.

— Pe yankei?

— N ai auzit vorbindu se de asta? Guvernul yankeu i a despăgubit pe toţi proprietarii sudişti care erau simpa­tizanţi ai Uniunii.

— Sigur că am auzit vorbindu se, zise Scarlett. Dar ce ne priveşte asta pe noi?

— După părerea lui Suellen, ne priveşte foarte mult. În ziua când am dus o la Jonesboro, a întâlnit o pe doamna Macintosh şi, cât au stat de vorbă, Suellen a observat hainele frumoase ale doamnei Macintosh. Fireşte că a întrebat o de unde le are şi cealaltă i a povestit, luându şi aere grozave, cum soţul ei, un credincios partizan al Uni­unii, care nu dăduse niciodată, sub nici o formă, ajutor sau asistenţă confederaţilor, făcuse o cerere guvernului federal ca să fie despăgubit pentru distrugerea averii sale.

— N au ajutat niciodată pe nimeni, adăugă Scarlett. Nişte golani pe jumătate irlandezi, pe jumătate scoţieni.

— Poate i adevărat. Nu i cunosc. În orice caz, guvernul le a dat nu ştiu câte mii de dolari. În sfârşit, o sumă destul de bună, crede mă. Suellen a sărit în sus auzind asta. Timp de o săptămână s a tot gândit, fără să ne spună nimic, fiindcă ştia că ne am fi bătut joc de ea. Dar cum nu se putea stăpâni să nu vorbească cu cineva, s a dus la domnişoara Cathleen, şi secătura aia blestemată de Hilton i a băgat o mulţime de idei noi în minte. I a spus că tatăl dumitale nu s a născut în ţară, că nu luptase în timpul războiului, că n avusese nici un fiu în armata confederată şi că nu ocu­pase niciodată vreo funcţie publică sub Confederaţie. I a spus că ar putea să garanteze el pentru simpatia pe care domnul O'Hara o nutrea pentru Uniune. Într un cuvânt, a convins o şi, cum s a întors acasă, a început să se dea bine pe lângă domnul O'Hara şi să l influenţeze. Scarlett, sunt sigur că, de fapt, tatăl dumitale habar n avea despre ce i vorbea. De altfel, pe asta conta şi Suellen când spera că va depune jurământul de credinţă, fără ca măcar să ştie c o face.

— Tata să depună jurământul de credinţă! exclamă Scarlett.

— În ultima vreme avea mintea foarte slăbită. Da, desigur că pe asta conta Suellen. Nici unul dintre noi nu ne dădeam seama de nimic. Ştiam că plănuia ceva, dar nici nu ne trecea prin minte că făcea apel la amintirea mamei dumitale spre a i reproşa că îşi lăsa fetele să umble în zdrenţe, când ar putea scoate o sută cincizeci de mii de dolari de la yankei.

— O sută cincizeci de mii de dolari! şopti Scarlett şi parcă oroarea ei pentru jurământul de credinţă se atenuă.

Ce de bani! Şi ca să i ai, ajungea doar să depui jură­mântul de credinţă guvernului Statelor Unite, să ţi sem­nezi numele în josul unei formule declarând că nu ai ajutat şi nu ai susţinut niciodată pe inamicii Uniunii. O sută cincizeci de mii de dolari! Atâta bănet pentru o minciună atât de mică! Nu putea să fie supărată pe Suellen pentru asta. Dumnezeule mare! De ce spunea Alex că trebuia să primească o bătaie bună? De ce voiau s o boicoteze toţi în comitat? Nişte proşti! Ce n ar putea face cu toţi banii ăştia! La urma urmei, o minciună mai mult sau mai puţin! Sin­gurul lucru pe care l puteai obţine de la yankei erau banii. Atunci, ce însemnătate aveau mijloacele folosite?

— Ieri, pe la ora prânzului, în timp ce Ashley şi cu mine eram ocupaţi cu tăiatul lemnelor, Suellen l a urcat pe tatăl dumitale în căruţă şi s au dus la oraş, fără să spună nimă­nui nimic. Doamna Melly ştia ceva, dar spera că Suellen nu va merge până la capăt şi n a vrut să ne alarmeze. Spune că nu credea că Suellen putea să facă aşa ceva.

Astăzi am aflat, în sfârşit, tot ce s a petrecut. Hilton, canalia aia, are relaţii cu alţi scallawag i şi republicani, şi Suellen se înţelesese să le cedeze lor o parte din ce va încasa – nu ştiu cât – cu condiţia ca ei să certifice că domnul O'Hara fusese întotdeauna, în fond, partizan al Uniunii; că se născuse în Irlanda, că nu făcuse războiul şi aşa mai depar­te. Tot ce trebuia tatăl dumitale să facă era să semneze, şi dosarul urma să fie expediat la Washington.

Când a venit, i s a citit repede formula jurământului. N a zis nici o vorbă şi totul a mers bine până i au cerut să semneze. În clipa aceea, domnul Gerald a părut că se trezeşte şi a clătinat din cap. Nu cred că a ştiut exact despre ce era vorba, dar părea că nu i place, şi apoi, ce vrei, Suellen n a ştiut niciodată cum să l ia.

Fireşte, după toate silinţele pe care şi le dăduse, era cât pe aci să aibă o criză de nervi. L a luat pe tatăl dumitale de braţ şi l a scos din birou. S au urcat din nou în căruţă şi Suellen i a spus că mama dumitale îl ceartă din mormânt că şi lasă copiii să sufere, când ar putea să facă ceva pentru ei. Mi s a spus că tatăl dumitale zăcea prăbuşit în căruţă şi că plângea ca un copil, cum făcea întotdeauna când auzea numele ei. I a văzut toată lumea, şi Alex Fontaine s a apropiat ca să vadă ce se întâmplă, dar Suellen i a spus să şi vadă de treabă, aşa că acesta a plecat furios.

Nu ştiu cum i a venit ideea, dar în cursul după amiezii a cumpărat o sticlă de coniac, apoi l a dus pe domnul O'Hara din nou la birou şi a început să i dea să bea. Scarlett, de un an n am mai avut alcool la Tara, în afară de puţin vin de mure pe care l face Dilcey, şi domnul O'Hara era dezobişnuit. S a îmbătat imediat şi, după două ore de discuţii cu Suellen, a sfârşit prin a declara că va semna tot ce i se va cere. Yankeii au scos din nou formularul de jurământ şi, în clipa când domnul O'Hara era să semneze hârtia, Suellen a făcut o gafă. A spus: "Acum sper că Slattery ii şi Macintosh ii n or să şi mai dea aere faţă de noi!" Înţelegi, Scarlett, Slattery ii ceruseră o sumă impor­tantă pentru coliba lor infectă pe care yankeii o arseseră, şi datorită bărbatului lui Emmie, reuşiseră s o obţină.

Mi s a spus că auzind pronunţându se aceste nume, tatăl dumitale şi a îndreptat spatele şi a aruncat lui Suellen o privire cumplită. Nu mai avea deloc aerul lui pierdut. A spus: "Oare Slattery ii şi Macintosh ii au semnat şi ei aşa ceva?" Suellen s a zăpăcit, a bâlbâit şi n a răspuns nici da, nici nu. Atunci, tatăl dumitale a strigat tare: "Spune mi, blestematul ăla de orangist şi blestematul ăla de coate goale au semnat şi ei?" Hilton a vrut să împace lucrurile şi i a răspuns: "Da, domnule, au semnat, şi au încasat sume importante, cum veţi încasa şi dumneavoastră."

Atunci domnul Gerald a scos un muget ca de taur. Alex Fontaine, care era la cârciuma din josul străzii, susţine că l a auzit. Apoi a strigat cu un accent irlandez grozav: "Asta i culmea! Vă închipuiţi cumva că un O'Hara de la Tara va călca pe urmele împuţite ale unui blestemat de orangist şi ale unui belstemat şi coate goale?" Apoi a rupt în bucăţi hârtia şi a azvârlit o în obrazul lui Suellen, urlând: "Nu eşti fiica mea!" şi a ieşit din birou înainte ca cineva să i fi putut spune o vorbă.

Alex mi a zis că l a văzut năvălind în stradă, ca un taur. Mi a spus că, pentru prima oară de la moartea mamei dumitale, domnul Gerald părea să şi fi revenit. Umbla clătinându se şi înjura cât îl ţinea gura. Alex mi a spus că n a auzit niciodată o colecţie mai grozavă de înjurături. Calul lui Alex era acolo şi tatăl dumitale l a încălecat şi a pornit în galop, într un nor de praf roşu, înăbuşitor, înjurând întruna.

Spre sfârşitul zilei, Ashley şi cu mine eram aşezaţi pe scările verandei, cercetând drumul îngrijoraţi. Doamna Melly plângea culcată în pat, dar nu voia să ne spună nimic. Deodată s a auzit apropiindu se un cal în galop şi cineva strigând ca la vânătoarea de vulpi. Ashley mi a spus: "Cu­rios! Îmi aminteşte de domnul O'Hara când venea să ne vadă, înainte de război!"

Atunci l am zărit în josul păşunii. Sărise probabil peste gard. Urca dealul nebuneşte şi cânta cât îl ţinea gura, ca un om fără griji. Nu ştiam că tatăl dumitale avea un glas atât de frumos. Cânta "Peg se plimbă în trăsură". Îşi îndem­na calul lovindu l cu pălăria şi calul galopa nebuneşte. Când a ajuns în vârful dealului, n a încetinit, şi am înţeles că voia să sară gardul spre casă. Şedeam ca împietriţi, morţi de frică. Atunci a strigat din toate puterile: "Priveşte, Ellen! Uită te la mine cum îl iau pe ăsta!" Dar, din nenoro­cire, calul s a oprit brusc şi tatăl dumitale a fost proiectat peste capul calului. N a suferit deloc! Era mort când am ajuns lângă el. Cred că şi a frânt gâtul.

Will aşteptă un minut ca Scarlett să spună ceva, dar fiindcă ea tăcea întruna, apucă hăţurile.

— Di, di, Sherman! zise el, şi calul porni spre casă.

Capitolul XL

Scarlett dormi puţin în noaptea aceea. Când se iviră zorile, iar soarele începu să se ridice deasupra pinilor întunecaţi de pe dealurile de la răsărit, îşi părăsi patul răvăşit, apropie un scaun de fereastră şi se aşeză. Punându şi capul pe braţul îndoit, privi şura, apoi livada şi ochii i se aţintiră, în sfârşit, pe ogoarele de bumbac.

Totul era proaspăt şi umed de rouă, totul era verde şi liniştit. La vederea ogoarelor de bumbac, simţi în inima ei îndurerată un balsam binefăcător. La răsăritul soarelui, deşi stăpânul ei murise, Tara făcea impresia unei plantaţii îngrijite cu dragoste, îţi da iluzia unui pământ unde dom­nea pacea. Bârnele coteţelor, lipite cu argilă ca să împiedice şobolanii şi dihorii să se strecoare înăuntru, fuseseră văru­ite şi grajdul era şi el dat cu var. Grădina de legume cu şirurile ei de porumb, de praz, de napi şi de dovleci, era plivită de bălării şi împrejmuită de un gard. Sub şirurile de pomi din livadă creşteau margarete. Razele soarelui mângâiau parcă merele şi piersicile pe jumătate ascunse sub frunzişul verde. Mai departe, arbuştii de bumbac se înşirau nemişcaţi în lumina aurie a răsăritului. Răţoii mândri şi puii sperioşi se grăbeau spre ogoare, căci, sub arbuşti şi pe pământul arat, ştiau că vor găsi viermi şi râme.

Inima lui Scarlett se umplu de duioşie şi de recunoş­tinţă faţă de Will, care făcuse toate acestea. Cu toată admi­raţia ei pentru Ashley, nu putea crede că el contribuise cu mult la această prosperitate. Renaşterea Tarei nu era opera unui plantator aristocrat, ci aceea a unui fermier, muncitor şi harnic, care şi iubea pământul. Fireşte, Tara nu mai era decât o simplă fermă în comparaţie cu superba plantaţie de altădată, când păşunile erau pline de catâri şi cai de rasă, când lanurile de porumb şi de bumbac se întindeau cât vedeai cu ochii. Dar totul era bine întreţinut şi, când vor veni vremuri mai bune, ogoarele lăsate în paragină vor fi din nou cultivate – şi vor fi şi mai mănoase după o lungă odihnă.

Will nu se mărginise să cultive doar câţiva acri. Duse­se o luptă grea cu cei doi inamici ai plantatorilor georgieni: rădăcinile de pini şi tufele de mure. Nu le îngăduise sa se întindă pe nesimţite în grădină, pe păşune, pe ogoarele de bumbac sau pe peluză; nu lăsase tufele să se urce obraznice până pe verandă, ca în nenumărate plantaţii din Georgia.

Scarlett se înfioră la gândul că Tara fusese cât pe ce să se sălbăticească. Will şi cu ea făcuseră treabă bună. Dejucaseră încercările yankeilor şi ale carpetbagger ilor şi chiar şi pe cele ale naturii. Şi apoi, Will îi spusese că, la toamnă, când recolta de bumbac va fi culeasă, nu va trebui să i mai trimită bani, în afară de cazul, bineînţeles, când un alt carpetbagger n ar râvni la Tara şi n ar pune o vorbă să fie mărite impozitele. Scarlett ştia că Will va putea cu greu să se lipsească de ajutorul ei, dar admira şi respecta spiritul lui de independenţă. Atât timp cât se găsise în situaţia cuiva căruia i se plăteau serviciile, acceptase banii ei, dar acum, când urma să devină cumnatul ei, şi deci capul familiei, nu mai voia să conteze decât pe munca sa. Da, Will fusese trimis de Dumnezeu.

Cu o seară înainte, Pork săpase mormântul lui Gerald, alături de al lui Ellen. Cu hârleţul în mână, stătea acum în faţa grămezii de argilă roşie umedă, pe care nu va întârzia s o pună la loc. La spatele lui, nemişcată, în umbra unui cedru cu ramurile joase şi noduroase, Scarlett se silea să nu privească groapa roşie. Înaintând cu greu pe aleea ce cobora dinspre casă, Jim Tarleton, micul Hugh Munroe, Alex Fontaine şi cel mai tânăr dintre nepoţii lui moş McRae, duceau pe un fel de targă coşciugul lui Gerald. În urma lor, la o distanţă respectuoasă, se înşira în neorânduială o lungă procesiune de vecini şi prieteni, prost îmbrăcaţi, tăcuţi. În timp ce cortegiul traversa grădina plină de soare, Pork îşi sprijini capul pe coada hârleţului şi începu să plângă. Scarlett văzu că părul lui creţ, care strălucea încă negru ca pana corbului când plecase la Atlanta cu câteva luni înainte, era acum sur.

Mulţumi lui Dumnezeu că plânsese toată noaptea, putând acum să şi păstreze ochii uscaţi şi capul drept. Hohotele de plâns ale lui Suellen, drept în spatele ei, o iritau atât de mult încât trebui să strângă pumnii ca să nu se întoarcă şi să nu plesnească obrazul umflat al surorii ei. Suellen era cauza morţii lui Gerald, chiar dacă n o voise, şi ar fi trebuit să şi ţină firea în faţa vecinilor ostili. Nimeni nu i adresase un singur cuvânt în dimineaţa aceea; nimeni n avusese pentru ea cea mai mică privire de compătimire. O sărutaseră pe Scarlett discret, îi strânseseră mâna, şopti­seră câteva cuvinte lui Carreen şi chiar lui Pork, dar toată lumea se făcuse că nu bagă în seamă prezenţa lui Suellen.

În ochii tuturor oamenilor acestora, ea făcuse mai mult decât să şi ucidă tatăl! Încercase să l facă să trădeze Sudul şi, pentru această comunitate atât de intransigentă, de strâns unită, era ca şi cum ar fi atins onoarea fiecăruia. Spărsese frontul solid pe care comitatul îl înfăţişa în faţa lumii. Încercând să scoată bani de la guvernul yankeu, se înjosise să ajungă în rând cu carpetbagger ii şi scallawag ii, fiinţele acelea mai odioase chiar decât soldaţii yankei. Ea, care aparţinea unei vechi familii confederate, ea, fiica unui plantator credincios cauzei, trecuse la inamic şi, în acelaşi timp, acoperise de ruşine toate familiile din comitat.

Toţi cei care urmau convoiul funebru erau indignaţi şi zdrobiţi de durere, dar mai ales trei dintre ei: moş McRae, legat de Gerald de la sosirea acestuia în regiune, bătrâna bunică Fontaine care l iubise fiindcă fusese bărba­tul lui Ellen, şi doamna Tarleton, care avusese pentru el mai multă simpatie decât pentru ceilalţi vecini, fiindcă aşa cum o spunea adesea, era singurul om din comitat care ştia să deosebească un armăsar de un cal jugănit.

Vederea acestor trei chipuri întunecate, în salonul în care odihnea trupul lui Gerald înainte de înmormântare, îi îngrijorase pe Ashley şi Will, care se retrăseseră în micul birou al lui Ellen spre a se sfătui.

— Sunt unii care au de gând să spună ceva despre Suellen, zise brusc Will, tăind cu o muşcătură firul de pai pe care l morfolea. Îşi închipuie că e de datoria lor să vorbească. Se poate. N am să judec eu de partea cui e dreptatea. În orice caz, Ashley, fie că au sau nu dreptul să vorbească, vom fi siliţi să luăm apărarea lui Suellen, fiind­că suntem bărbaţii din familie; vom avea scandal, deci. Nu poţi să i scoţi ceva din cap bătrânului McRae; e complet surd şi nu va auzi pe cei care vor încerca să l facă să tacă. Pe de altă parte, ştii că nimeni n a putut o opri pe bunica Fontaine când şi a pus în cap să le spună oamenilor adevă­rul în faţă. În sfârşit, doamna Tarleton – ai văzut ce ochi făcea ori de câte ori se uita la Suellen? Se stăpâneşte cu greu. Dacă spun ceva, va trebui să intervenim, deşi avem şi aşa destule încurcături la Tara, ca să nu ne mai punem rău şi cu vecinii.

Ashley oftă neliniştit. Cunoştea mai bine decât Will pe vecinii săi şi îşi amintea că, înainte de război, mai mult de jumătate din certuri, dintre care unele se sfârşiseră cu gloanţe, avuseseră la origine câteva cuvinte rostite lângă sicriul vreunui vecin, aşa cum era obiceiul ţinutului. În general, aceste cuvinte erau foarte elogioase, dar, din când în când, se întâmpla şi contrariul. Se întâmpla ca nişte vorbe, rostite cu cele mai bune intenţii, să fie greşit înţelese de o familie enervată şi, abia căzuţi ultimii bulgări de pământ în mormânt, că scandalul şi izbucnea.

În lipsa unui preot catolic, Ashley urma să facă slujba religioasă, ajutându se de cartea de rugăciuni a lui Carreen, asistenţa unor pastori metodişti şi baptişti de la Jonesboro şi de la Fayetteville fiind refuzată cu tact. Catolică mai zeloasă decât surorile ei, Carreen fusese adânc îndurerată că Scarlett nu se gândise să aducă un preot de la Atlanta, dar se consolă puţin la gândul că preotul ce va veni să cunune pe Will şi pe Suellen va putea face şi slujba morţilor pe mormântul lui Gerald. Ea fusese aceea care refuzase asistenţa pastorilor protestanţi din vecinătate şi ceruse lui Ashley să ţină locul preotului, însemnând în cartea ei de rugăciuni pasajele ce trebuiau citite. Sprijinindu se cu spa­tele de vechiul birou al lui Ellen, Ashley îşi dădea seama că avea răspunderea să vegheze ca ceremonia să se desfă­şoare în linişte şi, ştiind ce firi iuţi aveau oamenii din comitat, se chinuia să găsească un mijloc de a menţine ordinea.

— Nu i nimic de făcut, Will, zise el, trecându şi mâinile prin păr. Doar nu pot s o iau la bătaie pe bunica Fontaine şi nici pe bătrânul McRae; nu pot nici să i închid gura doamnei Tarleton. Şi vei vedea că lucrul cel mai blând pe care l vor spune e că Suellen e o ucigaşă şi o trădătoare, şi că, fără ea, domnul O'Hara ar fi încă în viaţă. Ce blestemat obicei de a vorbi al înmormântări! E o barbarie!

— Ascultă, Ashley, zise Will vorbind rar. N am deloc de gând să las pe nimeni să spună ceva despre Suellen, orice părere ar avea. Ai încredere în mine. Când vei sfârşi de citit slujba şi de recitat rugăciunile, vei spune: "Vrea cineva să spună câteva cuvinte?" şi, în acea clipă, te vei întoarce spre mine ca să pot vorbi eu primul.

Dar Scarlett, în timp ce se uita cum cei care purtau sicriul se sileau să treacă povara prin poarta strâmtă a micului cimitir, nu şi dădea seama de furtuna ameninţă­toare ce plutea în aer. Cu inima zdrobită, se gândea că, îngropând pe Gerald, îngropa una din ultimele verigi ale lanţului ce o lega de zilele fericite şi lipsite de răspundere de altădată.

În sfârşit, procesiunea ajunse lângă groapă şi sicriul fu lăsat jos. Ashley, Melanie şi Will se aşezară în spatele fetelor O'Hara. Toţi cei ce putură încăpea se strânseră în spatele lor, iar restul rămase în afara zidului de cărămidă. Scarlett se simţi surprinsă şi totodată emoţionată văzând ce multă lume venise. Mijloace de transport erau foarte puţine, aşa că fusese foarte drăguţ din partea lor să vină. Erau vreo cincizeci sau şaizeci de oameni, dintre care unii locuiau atât de departe, încât Scarlett se întreba cum de putuseră afla ştirea la timp ca să vină. Erau familii întregi din Jonesboro, din Fayetteville şi din Lovejoy, şi veniseră şi câţiva servitori negri. O mulţime de mici fermieri care locuiau peste râu erau prezenţi; de asemeni, albi nevoiaşi şi o mână de oameni care trăiau în mijlocul bălţilor, cu puşca sub braţ şi cu bucata de tutun în colţul gurii. Aceştia din urmă, nişte uriaşi slabi şi bărboşi, purtau haine de postav grosolan ţesut în casă şi căciuli din piele de popândău. Erau însoţiţi de nevestele lor, ale căror picioare goale se înfundau în pământul moale şi roşu şi ale căror buze erau negre de tutunul pe care l mestecau. Chipurile de sub pălării erau marcate de griji şi de malarie, dar altfel strălu­ceau de curăţenie, şi rochiile lor, proaspăt călcate, luceau de scrobeală.

Vecinii apropiaţi se aflau adunaţi cu toţii. Bunica Fontaine, uscată, zbârcită şi galbenă ca o găină jumulită, se sprijinea în baston. În spatele ei, Sally Munroe Fontaine şi tânăra doamnă Fontaine, o trăgeau întruna de rochie, rugând o încet să se aşeze pe zidul de cărămidă. Bătrânul doctor, soţul bunicii, nu mai era; murise cu două luni mai înainte şi de atunci toată veselia dispăruse din ochii bătrânei doamne. Cathleen Calvert Hilton se ţinea de o parte cum se cădea unei femei al cărei bărbat fusese amestecat în această dramă. Avea capul plecat şi pălăria decolorată îi ascundea faţa. Scarlett observă cu mirare că rochia ei de percal era plină de pete de grăsime şi că mâinile ei, acope­rite cu pistrui, erau murdare, şi unghiile la fel. Cathleen nu mai avea nimic distins, semănând cu oricare altă femeie nevoiaşă. "N o să întârzie să mestece tutun, dacă n a înce­put chiar de acum", gândi Scarlett, îngrozită. "Dumneze­ule, ce decădere!"