Pe aripile vântului

Astfel de oameni erau acum intimii lui Scarlett, dar cei ce veneau la recepţiile ei mai mari numărau printre ei oameni de oarecare cultură şi distincţie, şi unii de familie foarte bună. Pe lângă aristocraţia societăţii de carpetbag­ger i, mai veneau din Nord şi oameni foarte cumsecade, care se instalau în Atlanta atraşi de intensa activitate co­mercială a oraşului în această epocă de refacere şi expan­siune. Bogate familii yankee îşi trimiteau fiii în Sud să înveţe să se descurce singuri, iar foştii ofiţeri yankei veneau să se stabilească definitiv în oraşul pe care l cuceriseră cu atâta greutate. La început, străini într un oraş străin, accep­tau bucuroşi invitaţii la petrecerile bogatei şi primitoarei doamne Butler. Curând însă îşi răreau vizitele. Erau oa­meni distinşi şi, după un scurt contact cu carpetbagger ii şi cu felul lor de a fi, începeau să i urască tot atât cât şi georgienii. Mulţi deveniră democraţi şi mai sudişti decât înşişi sudiştii.

Alţii continuau să rămână în cercul lui Scarlett doar pentru că nu erau primiţi în alte părţi. Ar fi preferat fără îndoială saloanele liniştite ale vechii gărzi, dar vechea gardă nu voia să ştie de ei. Printre ei erau profesori yankei care veniseră în Sud plini de dorinţa de a i lumina pe negri, şi unii scallawag i care, deşi crescuţi în tradiţia democrată, deveniseră republicani după înfrângere.

Era greu să spui care dintre ei erau mai urâţi de vechii locuitori ai oraşului: profesorii yankei, sau scallawag ii, dar se pare că balanţa înclina spre ultimii. Era mai uşor să i ierţi pe profesori, zicând: "Ce te poţi aştepta din partea yankeilor ăstora iubitori de negri! Îşi închipuie că negrii sunt la fel cu ei!" Dar georgienii care deveniseră republicani din dorinţa de a câştiga, n aveau nici o scuză.

"Dacă noi putem muri de foame, pot muri şi ei", zicea vechea gardă. Mulţi dintre foştii militari din armata con­federată se lăsaseră cuprinşi de groaza de a şi vedea fami­liile murind de foame şi se arătau mai toleranţi faţă de vechii lor camarazi care şi schimbaseră culoarea politică în dorinţa de a şi salva familiile. Femeile, însă, rămăseseră neînduplecate şi dominau societatea cu o putere de neîn­vins. Le era mai scumpă cauza, acum când era pierdută, decât atunci când fusese în plină glorie. Acum devenise un fel de fetiş. Tot ce avea legătură cu ea era sfânt, mormintele bărbaţilor care muriseră pentru ea, câmpurile de luptă, drapelele sfâşiate, săbiile agăţate în holurile caselor, scriso­rile îngălbenite primite de pe front, veteranii. Deviza aces­tor femei era să nu ajute, să nu aibă nimic de a face şi să nu cruţe pe foştii duşmani, şi acum Scarlett se număra printre duşmani.

În societatea corciturilor adunate laolaltă de exigen­ţele situaţiei politice, nu exista decât un singur element comun: banul. Şi cum cei mai mulţi dintre ei nu avuseseră în toată viaţa lor dinaintea războiului nici măcar douăzeci şi cinci de dolari, acum o porniseră să cheltuiască într un ritm nemaivăzut în Atlanta.

Odată cu venirea republicanilor la putere, oraşul in­tră într o eră de risipă şi ostentaţie, în care tot luciul rafinamentelor nu reuşea să mascheze stricăciunea şi vul­garitatea aflate la baza acestei vieţi. Niciodată până atunci nu fusese mai adâncă prăpastia dintre săraci şi bogaţi. Cei din vârful piramidei nu se gândeau la cei nenorociţi – în afară de negri, bineînţeles. Negrii trebuiau să capete tot ce era mai bun. Pentru ei erau şcolile, locuinţele, hainele şi distracţiile cele mai bune, căci ei reprezentau puterea po­litică, şi votul fiecărui negru conta. Cât despre lumea sără­cită de război, ea putea muri de foame şi crăpa fără ca republicanilor îmbogăţiţi să le pese cât de puţin.

De curând măritată, frumoasă şi frapantă în toaletele ei elegante, sprijinindu se pe averea lui Rhett, Scarlett se lăsa dusă de acest val de vulgaritate. Erau vremuri care îi conveneau – grosolane şi arogante, brutale şi ostentative, cu femei prea gătite, case prea încărcate cu mobilă, prea multe bijuterii, prea mulţi cai, prea multă mâncare şi prea mult whisky. Rareori, când Scarlett se gândea la lucrul acesta, îşi dădea seama că nici una din femeile din cercul ei nu s ar fi putut numi femeie de lume, în înţelesul pe care îl dădea Ellen acestui cuvânt. Dar renunţase prea mult la concepţiile lui Ellen din ziua aceea îndepărtată când, în salonul din Tara, se hotărâse să devină amanta lui Rhett, şi acum nu mai simţea prea des înţepăturile remuşcărilor.

Poate că noii ei prieteni nu erau, la drept vorbind, femei şi bărbaţi de lume, dar, asemenea prietenilor lui Rhett din New Orleans, erau plăcuţi. Mult mai plăcuţi decât vechii ei prieteni din Atlanta, atât de şterşi, care nu ştiuseră să se distreze altfel decât mergând la biserică şi citind pe Shakespeare. În afară de scurta ei călătorie de nuntă, nu se mai distrase de multă vreme aşa de bine. Până acum, de altfel, nu avusese niciodată senzaţia de siguran­ţă. Acum, când se simţea sigură pe sine, voia să danseze, să se joace, să facă nebunii, să mănânce bunătăţi şi să bea vinuri alese pe săturate, să se îmbrace numai în mătăsuri şi să se desfete, stând pe paturi de puf sau pe canapele moi. Şi şi făcea toate gusturile. Încurajată de toleranţa lui Rhett, care se amuza privind o, eliberată de constrângerile copi­lăriei, scăpată de teama sărăciei, îşi permitea tot luxul pe care l visase adeseori – îşi permitea luxul de a face tot ce voia şi de a trimite la dracu' pe oamenii cărora nu le convenea ce făcea ea.

Se deprinsese cu beţia aceea plăcută pe care o simt oamenii a căror viaţă înseamnă o permanentă palmă dată societăţii organizate – ca de pildă: jucătorii, escrocii, aven­turierele de mare clasă, toţi cei ce reuşesc graţie îndrăznelii lor. Spunea şi făcea tot ce voia şi, într un timp extrem de scurt, insolenţa ei nu mai cunoştea margini.

Chiar faţă de noii ei prieteni, republicani şi scallawag i, era foarte arogantă, dar cu nimeni nu era mai mojică şi mai obraznică decât cu ofiţerii yankei din garnizoană şi cu familiile lor. Din toată masa eterogenă de oameni care năvăliseră în Atlanta, numai militarii yankei nu fură pri­miţi sau toleraţi de Scarlett. Îşi dădea chiar osteneala să fie cât mai mojică cu ei. Melanie nu era singura care nu putea uita ce înseamnă o uniformă albastră. Pentru Scarlett, uniforma albastră cu nasturii auriţi însemna toată groză­via asediului, toată spaima fugii, jafurile şi incendiile, sărăcia neagră şi munca zdrobitoare de la Tara. Acum când era bogată şi apărată de prietenia guvernatorului şi a multora dintre republicanii de vază, putea să şi permită să insulte pe toţi militarii în uniforme albastre. Şi o făcea din plin.

Într o zi, Rhett îi atrase atenţia, cu tonul lui leneş, că cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care îi primea purtaseră aceeaşi uniformă albastră, şi asta nu demult. Ea îi răspunse însă că un yankeu nu pare yankeu decât când poartă o uniformă albastră. La care Rhett replică: "Consecvenţă, eşti un giuvaer rar!" – şi dădu din umeri.

Urându i atât de mult, Scarlett era fericită de câte ori putea să i jignească, cu atât mai mult cu cât de fiecare dată aceştia rămâneau foarte surprinşi. Cei mai mulţi dintre militari şi familiile lor erau, pe drept cuvânt, surprinşi, fiind în majoritatea cazurilor oameni liniştiţi şi bine crescuţi, izolaţi într o ţară străină, dornici să se întoarcă la ei în Nord, puţin ruşinaţi de toate canaliile pe care trebuiau să le susţină la putere. Erau, de fapt, oameni mult superiori celor din cercul lui Scarlett. Fireşte, soţiile ofiţerilor nu înţelegeau de ce frumoasa doamnă Butler se împrietenea cu femei atât de ordinare ca Bridget Flaherty, cea cu părul roşu, iar pe ele nu scăpa un prilej fără a le jigni.

Totuşi, chiar şi doamnele ce se împrieteniseră cu Scarlett trebuiau să rabde multe din partea ei. Răbdau însă bucuroase. Pentru ele, ea reprezenta nu numai bogăţia şi eleganţa, ci şi vechiul "regim", cu numele vechi, cu fami­liile vechi, cu vechile tradiţii cu care doreau din tot sufletul să se identifice. Familiile vechi după care tânjeau o alunga­seră pe Scarlett din sânul lor, dar doamnele din noua aristocraţie nu ştiau lucrul acesta. Ştiau doar că tatăl ei fusese un mare proprietar de sclavi, că mama ei, de fel din Savannah, era născută Robillard şi că bărbatul ei era Rhelt Butler din Charleston. Şi asta le ajungea. Pentru ele, Scar­lett era primul pas pe care l făceau în societatea veche în care doreau să intre, şi care le dispreţuia, nu le întorcea vizitele, şi la biserică le saluta glacial. De fapt, Scarlett reprezenta pentru ele mai mult decât primul pas în socie­tate. Pentru ele, femei venite de cine ştie unde, Scarlett reprezenta societatea însăşi. Fiind false femei de lume, ele nu vedeau ceea ce era fals în atitudinea lui Scarlett; de altfel, nici Scarlett nu şi dădea seama că atitudinea ei era falsă. O luau ca atare şi răbdau multe din partea ei: aerele, toanele, furiile, aroganţa, mojicia şi francheţea cu care le arăta ce greşeli făceau.

Veniseră atât de curând de cine ştie unde şi erau atât de puţin sigure pe ele, încât doreau cu atât mai mult să pară rafinate; şi se fereau să i răspundă cu aceeaşi monedă, de teamă că şi vor da arama pe faţă şi nu vor fi considerate femei de lume. Cu orice preţ voiau să fie femei de lume. Se prefăceau a fi foarte delicate, pudice şi naive. Dacă le ai fi auzit vorbind, ţi ai fi închipuit că sunt nişte îngeri, şi că nu ştiu nimic despre relele acestei lumi. Nimeni n ar fi crezut că roşcata Bridget Flaherty, cea cu tenul atât de alb şi cu un accent irlandez atât de pronunţat, furase economiile tatălui ei ca să fugă de acasă şi să se angajeze cameristă într un hotel din New York. Şi dacă te ai fi uitat la Sylvia Connington (fostă Sadie Belle) şi la Mamie Bart, n ai fi bănuit că prima crescuse într o cameră situată deasupra tavernei pe care o ţinea tatăl ei în cartierul Bowery din New York şi servise clienţii în zilele de mare afluenţă, iar a doua fusese pensionară chiar într unul din bordelurile bărbatului ei. Nu, acum erau toate nişte fiinţe delicate şi respectabile.

Bărbaţii, care câştigaseră bani mulţi, învăţau cu mai puţină uşurinţă manierele frumoase, sau poate că se supuneau mai greu cerinţelor noii aristocraţii. La petrecerile date de Scarlett beau mult, poate prea mult, şi, de obicei, după petreceri rămâneau câţiva musafiri adormiţi care tre­buiau culcaţi în odăile de oaspeţi. Şi nu beau aşa cum beau bărbaţii pe care îi cunoscuse Scarlett în tinereţe. Se abruti­zau, deveneau idioţi, scârboşi şi obsceni. Dealtfel, oricât de multe scuipători punea Scarlett la dispoziţia musafirilor, a doua zi covoarele erau pline de scuipat de tutun.

În fond, Scarlett îi dispreţuia pe oamenii aceştia, dar fiindcă o amuzau, îi poftea mereu. Cum însă îi dispreţuia, îi trimitea la dracu' de câte ori o enervau. Ei însă nu se supărau.

Nu se supărau nici pe Rhett, ceea ce era mai greu, fiindcă pe Rhett nu l puteau păcăli – şi şi dădeau seama de lucrul ăsta. Le dădea jos masca de pe faţă; cu un singur cuvânt, chiar în casa lui, şi întotdeauna în aşa fel încât nu puteau să i răspundă nimic. Rhett nu se ruşina de felul cum făcuse avere; şi prefăcându se a crede că nici ei nu se ruşinau de originea lor, rareori pierdea prilejul de a vorbi de lucruri care, după părerea tuturor, ar fi trebuit lăsate în întuneric. Când nimeni nu se aştepta, la un pahar de punch, zicea pe un ton prietenos: "Ralph, dacă aş fi avut minte, în loc să forţez blocada aş fi câştigat bani vânzând acţiunile minelor de aur, văduvelor şi orfanilor, aşa cum ai făcut tu. Ar fi fost mult mai sigur." Sau: "Ei, Bill, văd că ai doi cai noi. Ai mai vândut câteva mii de acţiuni ale unor căi ferate inexistente? Bravo, băiete!" Ori: "Te felicit, Amos. Ai reuşit să obţii contractul acela cu statul. Păcat însă că a trebuit să dai atâta şperţ pentru asta".

Doamnele nu l puteau suferi şi l considerau vulgar. În spatele lui, bărbaţii spuneau că e o canalie şi un mojic. Noii locuitori ai Atlantei nu l simpatizau pe Rhett mai mult ca cei vechi. Dar el nu şi dădea osteneala să i câştige pe aceştia, cum nu încercase să i câştige nici pe ceilalţi. Îşi vedea de treabă – amuzat, dispreţuitor, indiferent faţă de părerea celor din jur şi atât de politicos, încât politeţea lui era ea însăşi o insultă. Pentru Scarlett firea lui constituia încă o enigmă, dar o enigmă pe care nu şi mai bătea capul s o dezlege. Era sigură că nu i place nimic şi că nimic nu i va face vreodată plăcere; sau că dorea un lucru pe care nu l va căpăta niciodată; sau că niciodată nu dorise nimic, aşa că toate îi erau indiferente. Râdea de tot ce făcea ea. O încuraja să fie extravagantă şi insolentă, râdea de preten­ţiile ei şi... plătea facturile.

Capitolul L
Rhett nu se abătea, nici în clipele de mare intimitate, de la atitudinea lui calmă şi politicoasă. Scarlett însă avea mereu impresia că o pândeşte pe furiş; ştia că, dacă ar întoarce brusc capul, ar surprinde în ochii lui expresia aceea ca de om ce aşteaptă ceva, expresia aceea de răbdare aproape înspăimântătoare pe care ea nu o înţelegea.

Uneori era un tovarăş de viaţă foarte plăcut, deşi nu permitea nimănui să mintă, să se prefacă sau să se laude în faţa lui. O asculta când îi vorbea de prăvălie, de gatere, de cârciuma ei, de deţinuţi şi de banii pe care i cheltuia cu hrana lor, şi îi dădea întotdeauna sfaturi foarte înţelepte. Era neobosit la dans şi la petrecerile care i plăceau ei; avea o provizie nesfârşită de anecdote fără perdea, pe care i le povestea în desele seri pe care le petreceau singuri, cu o cafea şi o sticlă de coniac în faţă. Scarlett ştia că Rhett i ar fi dat orice, i ar fi răspuns la orice întrebare, cu condiţia să fie sinceră cu el, refuzându i însă orice ar fi încercat să capete pe căi lăturalnice – prin aluzii sau stratageme feme­ieşti. Avea obiceiul supărător de a i înţelege jocul, ca să râdă apoi de ea.

Văzând cu câtă dulce nepăsare se purta în general, Scarlett se întreba uneori, dar fără să fie cu adevărat curioa­să, de ce se însurase cu ea. Bărbaţii se însoară din dragoste sau ca să aibă cămin şi copii – sau pentru avere, dar ea ştia că nici unul din aceste motive nu l împinsese pe Rhett să se căsătorească cu ea. Era convinsă că nu o iubea. Când venea vorba despre casa ei cea minunată, spunea că e o oroare arhitectonică şi că preferă să locuiască într un hotel bine ţinut decât acasă. Niciodată nu făcea aluzii la copii, aşa cum făcuseră Charlie şi Frank. Într o zi, încercând să fie cochetă, îl întrebă de ce o luase de nevasta, şi se înfurie când el îi răspunse, cu o privire amuzată: "Te am luat de nevastă ca să am cu cine să mă distrez, draga mea".

Nu, nu o luase de nevastă pentru nici unul dintre motivele pentru care se însoară bărbaţii. O luase numai fiindcă o dorea şi nu o putuse avea prin alte mijloace. O recunoscuse în seara când o ceruse de nevastă. O dorise aşa cum o dorise pe Belle Watling. Acesta nu era însă un gând prea plăcut pentru Scarlett, ci de fapt o adevărată jignire. Dar ea alunga aceste gânduri, aşa cum alunga tot ce nu i convenea. Făcuseră un târg şi, dinspre partea ei, era mul­ţumită. Spera că şi el e mulţumit, dar de fapt puţin îi păsa.

Dar, într o dimineaţă, când se dusese să l consulte pe doctorul Meade în privinţa unei indigestii, află un lucru neplăcut, care o scoase cu totul din sărite. Cu ochii plini de adevărată ură, intră pe înserate în camera de culcare şi i spuse lui Rhett că o să aibă un copil.

Îmbrăcat într un halat de mătase, Rhett, care şedea şi visa învăluit într un nor de fum, o privi cu ochi pătrunză­tori când Scarlett începu să i vorbească. Nu zise nimic. Se uita tăcut la ea, dar stăpânit de o emoţie pe care Scarlett nu o observă: Era atât de disperată şi de indignată, încât nu vedea nimic.

— Ştii că nu mai vreau copii! Niciodată n am vrut. De câte ori îmi merge bine, trebuie să rămân însărcinată. Oh, nu mai sta acolo să ţi baţi joc de mine! Nici tu nu vrei copii! Oh, Doamne Dumnezeule!

Rhett aşteptase să audă ce spune Scarlett, dar nu acestea erau cuvintele pe care le dorise. Expresia feţei lui deveni dură şi ochii căpătară o privire complet inexpresi­vă.

— Atunci, dă l doamnei Melly. Nu mi ai spus tu că e aşa de proastă, încât mai vrea un copil?

— Îmi vine să te omor. Nu vreau să l am, nu vreau să l am!

— Nu? Continuă, te rog!

— O, dar se poate face ceva! Nu mai sunt o ţărancă proastă ca pe vremuri. Acum ştiu că o femeie poate să nu aibă copii dacă nu i doreşte. Sunt lucruri...

Rhett se ridică şi o apucă de mână, şi faţa lui era plină de o spaimă nebună.

— Scarlett! Nebuno! Spune mi drept, ai făcut ceva?

— Nu, n am făcut, dar am să fac. Crezi că o să mi stric iar silueta, tocmai când am reuşit să slăbesc şi când petrec aşa de bine şi...

— Unde ai auzit lucrurile astea? Cine ţi a spus aşa ceva?

— Mamie Bart – ea...

— Evident, patroana unui bordel trebuie să cunoască astfel de lucruri. Femeia asta n o să mai calce la noi, înţelegi? În definitiv, e casa mea, şi sunt stăpân aici. N o să mai vorbeşti niciodată cu ea.

— Am să fac ce vreau. Dă mi drumul. Ce ţi pasă ţie?

— Nu mi pasă dacă ai un copil sau douăzeci de copii, dar nu vreau să mori.

— Să mor? Eu?

— Da, să mori. Îmi închipui că Mamie Bart nu ţi a spus la ce se expune o femeie care face asemenea lucruri?

— Nu, recunoscu Scarlett fără să vrea. Mi a spus doar că totul va fi bine.

— Dumnezeule, am s o omor! strigă Rhett, cu faţa neagră de furie.

Se uită la faţa scăldată în lacrimi a lui Scarlett şi mânia i se mai potoli puţin, dar faţa îi rămase crispată. Deodată o luă în braţe şi se aşeză cu ea pe scaun, ţinând o strâns de tot, ca şi cum s ar fi temut că i va scăpa.

— Ascultă, fetiţa mea scumpă, nu vreau să te joci cu viaţa ta. Nici eu nu ţin să am copii, dar am cu ce să i hrănesc. Nu mai vreau să te aud vorbind prostii. Şi dacă vreodată o să încerci să... Scarlett, am văzut odată o femeie tânără murind din cauza asta. Nu era decât o... dar era o fată cumsecade. E o moarte foarte dureroasă. Eu...

— Rhett! exclamă Scarlett, pe care tremurul vocii lui o făcu să şi uite necazul; niciodată nu l văzuse atât de mişcat. Unde... cine...

— La New Orleans... de mult. Eram tânăr şi impresio­nabil.

Îşi plecă deodată capul şi o sărută pe păr.

— Scarlett, o să ai copilul, chiar dacă va trebui să te prind de mine cu cătuşe, în cele nouă luni care vor urma.

Scarlett se ridică şi se uită la el cu o adevărată curio­zitate. Sub privirea ei, faţa lui deveni iar, ca prin farmec, calmă şi inexpresivă. Îşi ridicase sprâncenele şi colţurile gurii i se lăsaseră în jos.

— Ţii atât de mult la mine? îl întrebă ea, clipind din ochi cu drăgălăşenie.

Rhett îi aruncă o privire, parcă ar fi vrut să şi dea seama câtă cochetărie ascundea întrebarea ei. Şi înţelegând adevăratul sens al atitudinii ei, îi răspunse nepăsător:

— O, da. Vezi, am investit prea mulţi bani în tine şi n aş vrea să i pierd.

Melanie ieşi din camera lui Scarlett, obosită de efortul făcut, dar cu lacrimi de fericire în ochi: se născuse o fetiţă. Rhett, nervos, aşteptase în hol, înconjurat de mucuri de ţigări, care arseseră şi găuriseră covorul cel frumos.

— Poţi să intri acuma, domnule Butler, zise ea cu glas sfios.

Rhett trecu repede pe lângă ea, intră în odaie şi, înainte ca doctorul Meade să închidă uşa, Melanie îl zări aplecat peste pruncul gol de pe genunchii lui Mammy. Melanie se lăsă într un fotoliu, cu faţa roşie de ruşine, fiindcă fusese martoră fără voie la o scenă atât de intimă.

"Ah", gândi ea, "ce minunat! Ce îngrijorat a fost săr­manul! Şi tot timpul ăsta n a băut deloc. Ce drăguţ din partea lui. Atâţia bărbaţi se îmbată când nevestele lor nasc. Mă tem că trebuie să i fie sete. Oare să i ofer o băutură? Nu, ar fi o îndrăzneală prea mare din partea mea".

Se aşeză mai bine în fotoliu. I se părea că spatele o să i se rupă în două, la mijloc, atâta o duruse în ultimele zile. Ce fericită trebuie să fie Scarlett că, în timp ce năştea, numai o uşă o despărţea de bărbatul ei! Dacă l ar fi avut pe Ashley lângă ea în ziua aceea îngrozitoare când l a născut pe Beau, n ar fi suferit atâta! Ce bine era dacă fetiţa aceea mititică din odaie ar fi fost a ei, şi nu a lui Scarlett! "Ce rea sunt", se gândi ea cu un sentiment de vinovăţie! "O invidiez, şi Scarlett a fost atât de bună cu mine. Iartă mă, Doamne! N aş vrea copilul lui Scarlett, dar... ce mult aş dori să am încă un copil!"

Îşi puse o pernă la spate, ca să şi mai aline durerea, şi se gândi ce fericită ar fi să aibă o fetiţă. Dar doctorul Meade nu şi schimbase părerea în privinţa asta şi, deşi era gata să şi rişte viaţa ca să mai aibă un copil, Ashley nici nu voia să audă. O fetiţă! Cât ar iubi o Ashley!

O fetiţă! Vai de mine! Se sculă alarmată. Nici nu i am spus domnului Butler că e fată. Şi el spera că va fi băiat! O, ce îngrozitor!

Melanie ştia că, pentru o femeie, un copil, fie că e băiat, fie fată, e tot atât de binevenit, dar pentru un bărbat, mai ales pentru un bărbat atât de autoritar ca domnul Butler, o fată trebuie să fie o lovitură dată amorului său propriu. Slavă Domnului, singurul ei copil era băiat! Ştia că dacă ar fi fost soţia unui om atât de înfricoşător ca domnul Butler, ar fi preferat să moară la naştere, decât să fi avut o fată, în loc de băiat.

Dar Mammy ieşi din odaie, legănându se surâzătoare, şi o linişti, făcând o să se întrebe în acelaşi timp ce fel de om e în realitate domnul Butler.

— Când m am apucat să scald copilu', zise Mammy, i am spus lu' domnu' 'hett că mi pa'e 'ău că nu i băiat. Şi ştii ce mi a spus, domnişoa'ă Melly? "Taci din gu'ă Mammy! Cine vrea băiat? Băieţii n au haz! îţi aduc numai necazu'i. Fetele sunt aşa de d'ăguţe! N aş da fetiţa asta pe zece băieţi!" Pe u'mă a înce'cat să mi ia copilu', aşa gol cum e'a. I am dat una peste mână şi i am zis: "Aşteptaţi, dom'le 'hett! Să vedeţi când o să aveţi un băiat, am să mo' de 'âs când o să vă aud plângând de bucu'ie!" A nceput să 'âdă şi a dat din cap şi a zis: "Mammy, nu ştii ce vo'beşti. Băieţii nu s buni la nimic. Nu mă vezi pe mine?" Da, domnişoa'ă Melly, s a pu'tat ca un adevă'at gentleman, n am ce zice.

Melanie îşi dădu seama că, prin purtarea lui, Rhett crescuse în ochii negresei.

— Poate că m am înşelat puţin în p'ivinţa domnului 'hett. Azi e o zi ma'e pent'u mine, domnişoa'ă Melly. Am înfăşat t'ei gene'aţii de fete 'obilla'd, aşa că e o zi ma'e pent'u mine!

— O, da, e o zi mare, Mammy. Când se naşte un copil, e întotdeauna o zi mare.

Pentru o singură persoană din casă nu era însă zi mare. Wade se plimba amărât prin sufragerie – căci toată lumea îl repezise, şi nimeni nu l băgase în seamă. Dis de dimineaţă, Mammy îl trezise brusc, îl îmbrăcase în grabă şi l trimisese împreună cu Ella să ia micul dejun la mătuşa Pitty. Singura explicaţie care i se dăduse era că mama e bolnavă şi că joaca lui şi gălăgia ar putea s o tulbure. În casa mătuşii Pitty era mare tărăboi. Când află că Scarlett e bolnavă, bătrânei domnişoare îi veni rău şi se băgă în pat. Bucătăreasa trebuia deci să o îngrijească, iar dejunul, servit copiilor de unchiul Peter, fu cam sărac. Pe măsură ce trecea dimineaţa, Wade fu cuprins de teamă. Dacă mama lui murea? Şi mamele altor copii muriseră! Văzuse dricuri plecând din unele case şi auzise pe micii lui prieteni plân­gând cu hohote. Dacă mama va muri? Wade îşi iubea foarte mult mama, aproape tot atât cât se temea de ea, şi la gândul că ar putea fi luată de un dric negru tras de cai negri, i se strângea inima.

Când veni ora prânzului şi Peter era ocupat în bucătărie, Wade se strecură pe uşa din faţă şi fugi acasă cât putu de repede. Unchiul Rhett, mătuşa Melly sau Mammy îi vor spune cu singuranţă adevărul. Dar unchiul Rhett şi mătuşa Melly nu erau de găsit, iar Mammy şi Dilcey alergau în sus şi în jos pe scările din dos, cărând prosoape şi lighene cu apă caldă, şi nici nu l văzură măcar. De sus, de câte ori se deschidea o uşă, auzea glasul tăios al doctorului Meade. O dată o auzi pe mama lui gemând, şi Wade izbucni într un plâns cu sughiţuri. Ştia că mama lui va muri. Căută puţină mângâiere lângă motanul cel galben, care şedea pe pervazul ferestrei şi torcea. Dar Tom, bătrân şi arţăgos când era deranjat, îşi ridică bătăios coada şi scuipă.