Pe aripile vântului

Capitolul LII
Într o după amiază ploioasă, cam la vreun an de la naşterea lui Bonnie, Wade umbla plictisit prin salon şi, din când în când, se ducea la fereastră şi şi lipea nasul de geamul pe care curgea apa şiroaie. Era un băiat subţirel, destul de scund pentru cei opt ani ai lui, liniştit şi aproape sfios, care nu vorbea decât dacă era întrebat. Se plictisea şi nu ştia ce să facă, căci Ella se juca într un colţ cu păpuşile, Scarlett şedea la biroul ei şi aduna în şoaptă o coloană lungă de cifre, iar Rhett, trântit pe jos, îşi legăna ceasul de lanţ şi l trăgea înapoi de câte ori încerca Bonnie să l ia.

După ce Wade se uită la câteva cărţi pe care apoi le trânti cu zgomot şi oftă din fundul sufletului, Scarlett se întoarse enervată spre el.

— Pentru Dumnezeu, Wade! Du te afară şi te joacă.

— Nu pot. Plouă.

— Da! Nu băgasem de seamă. Bine, atunci fă ceva. Mă enervezi tot învârtindu te pe aici fără nici un rost. Du te şi spune i lui Pork să pună caii la trăsură şi să te ducă la Beau, să te joci cu el.

— Nu i acasă, zise Wade oftând. E invitat la Raoul Picard, de ziua lui de naştere.

Raoul era fiul lui Maybelle şi al lui René Picard – un ţânc nesuferit, zicea Scarlett, care semăna mai curând a maimuţă decât a copil.

— Atunci, du te la cine vrei. Spune i lui Pork să te ducă.

— Nici unul dintre prietenii mei nu sunt acasă, răspun­se Wade. Sunt toţi la Raoul.

Deşi Wade nu o pronunţase, propoziţiunea "Toţi, în afară de mine" plutea în cameră. Scarlett însă, prea ocupa­tă de registrele ei, nu observă nimic.

Rhett se sculă şi se aşeză pe covor.

— De ce nu eşti şi tu la Raoul, băiatul meu? îl întrebă el.

Wade se apropie încetişor de tatăl lui vitreg, târându şi un picior şi având aerul nenorocit.

— N am fost invitat.

Rhett îşi lăsă ceasul în mâinile distrugătoare ale lui Bonnie şi se sculă în picioare.

— Lasă blestematele alea de cifre, Scarlett. De ce n a fost invitat Wade la Raoul Picard?

— Pentru Dumnezeu, Rhett! Nu mă deranja acuma. Ashley a încurcat grozav socotelile astea! O... la Raoul! Cred că nu e un lucru extraordinar ca Wade să nu fie poftit şi nici nu i aş fi dat voie să se ducă, chiar dacă ar fi fost poftit. Nu uita că Raoul e nepotul doamnei Merriwether şi că doamna Merriwether ar prefera să primească în salonul ei sacrosanct mai curând un negru eliberat, decât pe vreu­nul dintre noi.

Rhett se uită la Wade şi îl văzu tresărind.

— Vino aici, băiatul meu, zise trăgându l pe copil spre dânsul. Ai vrea să te duci la Raoul?

— Nu, zise Wade plin de curaj, dar lăsând ochii în jos.

— Hm. Ia spune mi, Wade, eşti invitat la Joe Whiting sau la Frank Bohnell sau...în sfârşit, la vreunul din tovară­şii tăi de joacă?

— Nu. Pe mine nu mă invită.

— Wade, de ce minţi? exclamă Scarlett întorcându se spre el. N ai fost poftit de trei ori săptămâna aceasta la petrecerea copiilor Bart, la copiii doamnei Gelert şi ai doamnei Hundon?

— Cea mai splendidă colecţie de catâri cu hamuri de cai, zise Rhett, cu glasul intenţionat tărăgănat. Ai petrecut bine? Haide, spune mi adevărul.

— Nu.

— De ce nu?

— Nu... nu ştiu. Mammy... Mammy spune că sunt nişte golani.

— Am s o rup în bătaie pe Mammy chiar acum! strigă Scarlett, sculându se brusc. Cât despre tine, Wade, am să te învăţ eu cum să vorbeşti de prietenele mamei tale...

— Băiatul are dreptate, şi Mammy de asemenea, zise Rhett. Dar, natural, pe tine nu te a interesat niciodată adevărul... Nu te mai necăji, băiatul meu. N are să mai trebuiască să te duci la nimeni care nu ţi place. Poftim, şi scoase un bilet de bancă din buzunar, poftim, spune i lui Pork să pună caii la trăsură şi să te ducă în oraş. Cumpără ţi bomboane... câte vrei, destule ca să te apuce apoi burta.

Wade, încântat, vârî banii în buzunar şi se uită îngri­jorat spre mama lui, ca pentru a i cere aprobarea. Dar Scarlett se uita încruntată la Rhett. El o ridicase pe Bonnie de pe jos şi, cu obrazul lipit de al ei, o legăna în braţe. Nu înţelegea expresia feţei lui, dar în privire era ceva ca o vagă teamă şi remuşcări.

Wade, încurajat de generozitatea tatălui său vitreg, se apropie timid de el.

— Unchiule Rhett, pot să te întreb ceva?

— Bineînţeles, răspunse Rhett, care părea necăjit şi absent, şi o strângea tare pe Bonnie în braţe. Ce este, Wade?

— Unchiule Rhett, unde... tu te ai luptat în timpul războiului?

Ochii lui Rhett se aţintiră asupra băiatului, dar glasul îi rămase neschimbat.

— De ce mă întrebi, băiatul meu?

— Fiindcă Joe Whiting mi a spus că nu te ai luptat, şi tot aşa mi a spus şi Frank Bonnell.

— A, zise Rhett. Şi tu ce le ai spus?

Wade păru jenat.

— Le am... le am spus că nu ştiu – şi deodată explodă: Dar nu mi pasă, şi i am bătut. Ai fost la război, unchiule Rhett?

— Da, zise Rhett cu o violenţă subită. Da, am fost la război. Am luptat opt luni de zile. Am luat parte la toate luptele, de la Lovejoy la Franklin, în Tennessee. Şi eram cu Johnston când s a predat.

Wade nu mai putea de mândrie, dar Scarlett începu să râdă.

— Credeam că ţi e ruşine de vitejiile taie din timpul războiului, zise ea. Nu mi ai spus să le ascund?

— Taci! zise el scurt. Eşti mulţumit, Wade?

— O, da! Eram sigur că ai fost la război. Eram sigur că nu ţi a fost teamă, aşa cum spuneau ei. Dar... dar de ce nu ai fost la un loc cu taţii celorlalţi băieţi?

— Fiindcă taţii celorlalţi băieţi erau nişte proşti şi au fost trimişi la infanterie. Eu fusesem elev la West Point, aşa că am fost la artilerie. Artilerie adevărată, Wade, nu aceea a gărzii locale. Trebuie să fii foarte priceput ca să fii la artilerie, Wade.

— Cred şi eu, zise Wade zâmbind. Ai fost rănit, unchiu­le Rhett?

Rhett stătu la îndoială.

— Vorbeşte i de dizenteria ta, zise Scarlett batjocoritoa­re.

Rhett puse binişor fetiţa jos, pe podea, apoi îşi trase cămaşa din pantaloni:

— Vino încoace, Wade, să ţi arăt unde am fost rănit.

Wade se apropie emoţionat şi se uită la locul pe care i l arătă Rhett cu degetul. O cicatrice lungă, verticală, brăzda pieptul bronzat şi abdomenul musculos. Era o amintire rămasă de la o încăierare cu cuţitul pe terenurile aurifere din California. Wade însă nu ştia asta şi era fericit.

— Cred că eşti aproape tot atât de viteaz ca şi tatăl meu, unchiule Rhett.

— Aproape, dar nu chiar ca el, zise Rhett, vârându şi cămaşa în pantaloni. Acum du te de ţi cheltuieşte dolarul şi să i snopeşti în bătaie pe cei ce ţi or spune că n am făcut războiul.

Wade ieşi sărind într un picior şi îl strigă pe Pork. Rhett o luă iar în braţe pe fetiţă.

— Ia spune mi, de ce atâtea minciuni, viteazule? întrebă Scarlett.

— Un băiat trebuie să fie mândru de tatăl lui... sau de tatăl lui vitreg. Nu vreau să i fie ruşine în faţa javrelor acelora mici. Ce cruzi sunt copiii!

— Mofturi!

— Nu mi închipuiam că pentru Wade are vreo însem­nătate, zise Rhett încet. Nu mi închipuiam că suferă. Şi nu vreau să fie la fel şi pentru Bonnie.

— Cum la fel?

— Crezi că am s o las pe Bonnie să i fie ruşine de tatăl ei? Să ajungă să nu fie invitată la nimeni la vârsta de nouă sau zece ani? Să fie umilită, ca Wade, pentru lucruri de care nu e ea vinovată, ci tu şi cu mine?

— O, petreceri de copii!

— Petrecerile de copii sunt preludiul ieşirii unei fete în societate. Crezi că am să permit ca fiica mea să fie ţinută departe de toate familiile cumsecade din Atlanta? Şi n am chef s o trimit la şcoală şi la vizite în Nord, fiindcă nu e primită de nimeni aici, ori la Charleston, ori la Savannah, ori la New Orleans. Nu vreau să ajungă să fie silită să se mărite cu un yankeu sau cu un străin, fiindcă n ar fi acceptată ca noră de nici una din familiile bune din Sud... numai fiindcă mama ei a fost o nesăbuită şi tatăl ei un ticălos.

Wade se întorsese şi stătea la uşă, interesat dar puţin intrigat.

— Bonnie poate să se mărite cu Beau, unchiule Rhett.

Toată supărarea lui Rhett se topi când se întoarse spre băiat. Apoi începu să se gândească la cuvintele lui Wade cu o seriozitate prefăcută, aşa cum făcea întotdeauna când avea de a face cu copii.

— Ai dreptate, Wade. Bonnie se poate mărita cu Beau Wilkes, dar tu cu cine te însori?

— O, eu nu mă însor cu nimeni, îi mărturisi Wade, fericit de această discuţie serioasă cu singura persoană care, în afară de Melly, nu l certa niciodată, ci îl încuraja. O să merg la Harvard şi o să ajung avocat ca tata, apoi o să fiu un soldat curajos, aşa cum a fost el.

— Bine ar face Melly dacă ar mai tăcea din gură, zise Scarlett. Wade, n ai să mergi la Harvard. E o universitate yankee şi nu vreau să mergi la yankei. Ai să mergi la universitatea din Georgia şi, după ce îţi dai examenele, ai să conduci prăvălia în locul meu. Cât despre curajul tatălui tău...

— Taci, zise Rhett scurt, observând flacăra care se aprinsese în ochii lui Wade când vorbise de tatăl lui pe care nu l cunoscuse. Să creşti mare şi să fii curajos cum a fost tatăl tău, Wade. Încearcă să ajungi ca el, fiindcă a fost un erou, şi să nu permiţi nimănui să spună altfel. El s a însurat cu mama ta, nu i aşa? Mai mare dovadă de eroism nici nu există. O să am grijă să fii trimis la Harvard şi să ajungi avocat. Acum, fugi de i spune lui Pork să te ducă în oraş.

— Te poftesc să mă laşi să mi cresc copiii cum înţeleg eu, zise Scarlett, când Wade, ascultător, ieşi din cameră.

— Grozav te mai pricepi să i creşti. Ai compromis viitorul lui Wade şi al Ellei, dar n am să ţi dau voie să faci la fel cu Bonnie. Bonnie o să fie o mică prinţesă şi toată lumea o s o privească cu dragă inimă. O să meargă unde o să vrea. Doamne sfinte, crezi că am s o las să crească înconjurată de pleava asta care se înghesuie la noi în casă?

— Pleava asta e destul de bună pentru tine...

— Şi mult prea bună pentru tine, scumpa mea. Dar nu pentru Bonnie. Crezi că am să i permit să se mărite cu una din haimanalele astea cu care îţi petreci timpul? Irlandezi care ar face orice ca să parvină, yankei, golani, carpetbagger i ajunşi. Bonnie a mea, cu sânge Butler şi din rasă Robillard în vine...

— Şi O'Hara...

— Poate că mai demult un O'Hara ar fi putut ajunge rege al Irlandei, dar tatăl tău n a fost decât un golan de irlandez ros de dorinţa să parvină. Şi asta eşti şi tu. Dar şi eu sunt de vină. Am trecut prin viaţă ca un demon scăpat din iad, fără să mi pese de nimic, fiindcă pentru mine nimic nu avea vreo importanţă. Dar Bonnie ocupă un loc prea mare în viaţa mea. Doamne, ce nesocotit am fost! Bonnie nu va fi primită de nimeni la Charleston, orice ar face mama mea, sau mătuşile tale Eulalie şi Pauline... şi e vădit că nu va fi primită nici aici, dacă nu luăm imediat măsuri.

— O, Rhett, de ce iei în serios lucrul acesta! Cu averea noastră...

— Fir ar să fie de avere! Cu toată averea noastră n am putea cumpăra ce doresc eu pentru ea. Aş prefera ca Bonnie să fie poftită să mănânce pâine goală în magherniţa nenorocită a lui Picard, sau în şopronul dărăpănat al doamnei Elsing, decât să fie aleasă regina unui bal repu­blican. Scarlett, ai fost o nesocotită. De ani de zile ar fi trebuit să asiguri un loc în societate copiilor tăi. N ai făcut o însă. Nici măcar nu te ai obosit să ţi l păstrezi pe al tău. Şi e prea târziu să te schimbi acuma. Eşti prea dornică să câştigi bani şi ţi place prea mult să terorizezi lumea.

— Toată chestiunea aceasta mi se pare o furtună într un pahar cu apă, zise Scarlett rece, răsfoind hârtiile ca să arate că pentru dânsa discuţia e încheiată.

— Nu o avem decât pe doamna Wilkes care ne poate ajuta, şi tu faci tot posibilul să o jigneşti şi să o îndepărtezi de noi. O, nu mă mai bate la cap cu sărăcia ei şi cu rochiile ei demodate. E sufletul şi centrul întregii societăţi bune din Atlanta. Mulţumesc lui Dumnezeu că o avem pe ea. Are să mă ajute în ceea ce vreau să fac.

— Şi ce vrei să faci?

— Ce vreau să fac? Am să le cultiv pe toate babele din vechea gardă a oraşului ăstuia, mai ales pe doamna Merriwether, pe doamna Elsing, pe doamna Whiting şi pe doamna Meade. Chiar dacă va trebui să mă târăsc în genunchi în faţa acestor ciume bătrâne şi grase care mă urăsc, am s o fac. Am să mă umilesc şi am să mă căiesc de greşelile din trecut. Am să dau bani pentru blestematele lor opere de binefacere şi am să merg şi la blestematele lor de biserici. Am să recunosc că am servit Confederaţia şi am să mă laud cu asta şi, dacă va fi nevoie, am să mă înscriu şi în blestematul lor de Ku Klux Klan – deşi Dumnezeu care e milos nu mi va da o pedeapsă atât de grea. Şi n am să mă sfiesc să reamintesc dobitocilor pe care i am scăpat că au o datorie faţă de mine. Şi dumneata, cucoană, ai să te abţii să mă torpilezi, executând ipotecile celor pe care vreau să i cuceresc, sau vânzându le lemn de calitate proastă, sau jignindu i într un fel sau altul. Şi guvernatorul Bullock n are să mai pună piciorul în casa asta, mă nţelegi? Şi nici unul din banda asta de escroci cu care eşti prietenă. Dacă i inviţi, deşi ţi am interzis o, ai să te trezeşti într o situaţie neplăcută, fiindcă stăpânul casei n are să fie prezent. Dacă vin aici, am să mă duc să mi petrec timpul la Belle Watling şi am să spun tuturor că nu vreau să mai stau sub acelaşi acoperiş cu aceşti indivizi.

Scarlett râse scurt, atinsă de aceste cuvinte usturătoa­re.

— Aşadar, omul care a jucat cărţi pe un vapor pe Mississippi, şi apoi a speculat în timpul războiului, vrea acum să devină cumsecade. Dar primul pas spre această schimbare ar trebui să fie vânzarea casei lui Belle Watling.

Fusese o lovitură dată la întâmplare. Scarlett nu ştiuse niciodată precis că Rhett era proprietarul acestei case. Rhett izbucni deodată în râs, ca şi cum i ar fi ghicit gândul.

— Mulţumesc pentru sfat.

Chiar dacă ar fi făcut o dinadins, Rhett n ar fi putut alege un moment mai greu decât acesta pentru a începe campania lui de reabilitare. Niciodată numele de scallawag şi de republican nu inspiraseră atâta ură; acum corup­ţia regimului carpetbagger ilor era la apogeul ei. Şi, de la înfrângere, numele lui Rhett era strâns legat de acela al yankeilor, al republicanilor şi al scallawag ilor.

În anul 1866, lumea din Atlanta îşi zicea cu furie neputincioasă că nimic nu putea fi mai cumplit ca severa lege marţială care îi ţinea sub jug, dar acum, după venirea lui Bullock la putere, viaţa era şi mai grea. Graţie voturilor negrilor, republicanii şi aliaţii lor erau bine întăriţi pe poziţii şi chinuiau cât puteau minoritatea neputincioasă, care totuşi protesta.

Printre negri fusese răspândit zvonul că în Biblie nu se pomenea decât de două partide – al republicanilor şi al păcătoşilor. Nici un negru nu voia să se înscrie într un partid compus numai din păcătoşi, aşa că se grăbeau să se înscrie la republicani. Noii lor stăpâni îi puneau să voteze neîncetat şi să aleagă tot felul de scallawag i şi ticăloşi albi pentru funcţiile publice, şi chiar şi câţiva negri. Aceşti negri luau parte la şedinţele corpurilor legiuitoare, petrecându şi cea mai mare partea timpului acolo, mâncând sau scoţându şi ghetele din picioare, neobişnuiţi să umble încălţaţi. Foarte puţini dintre ei ştiau să scrie sau să citească. De curând sosiţi de pe plantaţiile de bumbac sau de trestie de zahăr, erau totuşi investiţi cu puterea de a hotărî impozitele şi împrumuturile, sau acordarea de conturi enorme pentru ei şi pentru prietenii lor republicani. Şi votau cu mare plăcere. Contribuabilii plăteau cu durere în inimă, fiindcă ştiau că o mare parte din sumele destinate treburilor pu­blice îşi făceau drum în buzunarele profitorilor.

Peste tot roiau o mulţime de afacerişti, de speculanţi, de amatori de contracte avantajoase şi de tot felul de ticăloşi veniţi să profite de banii ce curgeau gârlă, şi unii dintre ei deveneau neruşinat debogaţi. Nu întâmpinau nici o greutate să obţină banii statului pentru căi ferate fanto­mă, pentru vagoane şi locomotive fictive, sau pentru clă­diri publice care nu existau decât în închipuirea acestor profitori.

Se emiteau bonuri de tezaur cu milioanele. Majorita­tea erau nelegale şi frauduloase, dar tot erau emise. Vistiernicul statului, om cinstit, deşi republican, protesta îm­potriva acestor procedee ilegale şi refuza să le semneze, dar nici el, nici ceilalţi care încercau să stăvilească valul de abuzuri nu puteau face nimic.

Reţeaua de căi ferate ce aparţinea statului fusese odinioară o sursă de venituri; azi însă era în deficit şi datoria se urca la milioane de dolari. Nu mai era o reţea de căi ferate, ci un uriaş sac fără fund, din care luau toţi paraziţii. Mulţi slujitori la căile ferate erau numiţi din considerente politice, neţinându se seama că nu cunosc nimic în legătură cu căile ferate, şi numărul lor era de trei ori mai mare decât era nevoie. Republicanii călătoreau cu permise gratuite, vagoane întregi de negri călătoreau gra­tis în zilele când circulau veseli prin tot starul pentru a vota şi a re vota aceiaşi candidaţi.

Proasta administrare a căilor ferate ale statului îi scotea din sărite mai ales pe contribuabili, fiindcă din veniturile acestora ar fi trebuit să se clădească şcolile gra­tuite. Nu existau însă venituri, ci numai datorii, aşa că şcolile gratuite nu existau. Puţini aveau bani ca să plăteas­că taxele şcolare ale copiilor, încât o generaţie întreagă se dezvolta în ignoranţă şi pregătea pentru viitor un mare număr de bărbaţi şi de femei analfabeţi.

Dar mai mult ca risipa, proasta administraţie şi corup­ţia, pe georgieni îi înfuria cel mai mult lumina în care guvernatorul îi prezenta în faţa autorităţilor din Nord. Când Georgia se indigna împotriva corupţiei, guvernato­rul alerga în Nord şi se ducea la Congres, unde vorbea membrilor Congresului de acţiunile albilor împotriva ne­grilor, de pregătirile Georgiei pentru o nouă rebeliune şi de nevoia unei severe legi marţiale care să potolească spiritele. Nici un georgian nu voia să facă rău negrilor şi toţi căutau să evite tulburările. Nimeni nu mai dorea un război, şi nimeni nu voia sau nu avea nevoie să fie terorizat de armată. Toată Georgia voia să fie lăsată în pace, pentru ca statul să revină la normal. Dar datorită sistemului gu­vernatorului de a pune în mişcare ceea ce se numea "fabrica de calomnii", Nordul se convinse că Georgia e un stat rebel care are nevoie de o mână de fier, şi Georgia avu această mână de fier pe grumaz.

Banda de ticăloşi care sugruma Georgia se bucura. Toţi căutau să se procopsească cât mai mult, şi pretutindeni cinismul rece al ticăloşilor aflaţi în funcţii înalte îţi făcea rău. A protesta sau a încerca să te împotriveşti nu ducea la nici un rezultat, fiindcă guvernul local era susţinut de armata Statelor Unite.

Atlanta îl blestema pe Bullock, cu scallawag ii şi re­publicanii lui, ca şi pe oricine avea legături cu ei. Şi Rhett avea legături cu ei. Fusese părtaş la combinaţiile lor necin­stite. Acum, însă, Rhett îşi schimbă poziţia şi căută să recâştige tot ce pierduse din stima lumii.

Îşi începu campania foarte încet, foarte subtil, ca să nu trezească bănuielile oamenilor din Atlanta, apărând ca lupul îmbrăcat în blană de oaie. Începu prin a şi evita prietenii dubioşi şi nu se mai arătă în tovărăşia ofiţerilor yankei, a scallawag ilor şi a republicanilor. Asistă la întru­nirile partidului democrat şi votă pe democraţi în văzul întregii lumi. Renunţă la jocul de cărţi cu mize mari şi se abţinu chiar de la băutură. Când mai avea chef să meargă la Belle Watling, se ducea numai noaptea şi pe furiş, aşa cum făceau şi alţi cetăţeni cumsecade, în loc să şi lase calul legat la uşa din faţă câte o după amiază întreagă, parcă înadins pentru a arăta că se află acolo.

Şi enoriaşii bisericii episcopale erau să cadă din stra­nele lor când, într o duminică, după începutul slujbei, Rhett intră în vârful pidoarelor, ţinându l pe Wade de mână. Rămaseră tot atât de miraţi de apariţia lui Wade ca şi de a lui Rhett, fiindcă îşi închipuiau că băiatul era catolic. În orice caz, Scarlett era catolică sau aşa îşi închipuia lumea. Nu mai călcase în biserică de ani de zile, fiindcă renunţase îa religie, aşa cum renunţase la multe din lucru­rile învăţate de la Ellen. Toată lumea credea că neglijase educaţia religioasă a copilului, şi Rhett crescu în stima lor prin faptul că încerca să îndrepte lucrurile, chiar dacă îl ducea pe Wade la o biserică episcopală în loc de una catolică.

Rhett ştia să fie grav şi plăcut când voia să şi tină gura, şi ştia să privească altfel decât ironic. De ani de zile nu se mai purtase cu seriozitate, dar se arătă grav şi plăcut, aşa cum îmbrăcase şi o jiletcă de culoare mai discretă. Nu era greu să câştigi simpatia unor oameni cărora le ai scăpat viaţa. Aceştia şi ar fi arătat de mult recunoştinţa, dacă şi ar fi închipuit că lui îi păsa câtuşi de puţin. Acum Hugh Elsing, René, băieţii Simmons, Andy Bonnell şi alţii îl găseau plăcut, mai ales că nu încerca să se pună în valoare şi părea jenat de câte ori i se pomenea de datoria de recunoştinţă pe care o aveau faţă de el.

— N a fost nimic, protesta el. În locul meu, toţi aţi fi făcut la fel.

Se înscrise cu o sumă importantă pentru fondul repa­rării bisericii episcopale şi oferi un obol generos, dar nu exagerat, ca să nu pară vulgar, Asociaţiei pentru înfrumu­seţarea mormintelor glorioşilor noştri morţi. Se adresă doamnei Elsing şi o rugă să nu spună nimănui de unde venea această sumă, ştiind bine că era cel mai bun mijloc de a împrăştia vestea. Doamna Elsing ar fi vrut să refuze banii lui... banii unui speculant... dar Asociaţia avea atâta nevoie de bani...

— Nu înţeleg de ce tocmai dumneata ţii să ne vii într ajutor, zise ea înţepată.

Când Rhett îi declară, cu expresia demnă ce se impu­nea, că făcea acest gest în memoria atâtor vechi camarazi de arme care, mai puţin norocoşi ca el, zăceau acum în morminte necunoscute, doamna Elsing rămase cu gura căscată, uitând să mai pară atât de aristocratică. Dolly Merriwether îi spusese că ştia de la Scarlett că domnul Butler făcuse războiul, dar ea nu crezuse. Nimeni nu cre­dea lucrul acesta.

— Ai făcut războiul? În ce regiment, în ce companie?

Rhett îi satisfăcu curiozitatea.

— O, la artilerie? Toţi cei pe care îi cunoşteam au fost sau la cavalerie, sau la infanterie. Atunci, aşa se explică...

Şi se opri încurcată, temându se de ironia privirii lui Rhett. Acesta însă se uita în jos şi se juca cu lanţul de la ceasornic.

— Aş fi preferat să fiu la infanterie, zie el făcându se că nu înţelege aluzia, dar când s a aflat că fusesem la West Point... deşi e drept că n am terminat academia, din cauza unei pozne copilăreşti. Atunci m au vărsat la artilerie – la artileria activă, nu la miliţie. Era mare nevoie de oameni cu cunoştinţe tehnice speciale în ultima campanie. Ştiţi ce pierderi grele fuseseră, şi câţi artilerişti au fost omorâţi. Eram cam singur la artilerie – nici un om cunoscut. Mi se pare că n am văzut un singur om din Atlanta în tot timpul cât am fost la război.

— Doamne! zise doamna Elsing, încurcată.

Dacă Rhett fusese într adevăr la război, atunci ea se înşelase. Începu să se simtă vinovată pentru faptul că vorbise cu atâta răutate de laşitatea lui.

— Şi de ce n ai spus nimănui că ai fost la război? S ar zice că ţi e ruşine.

Rhett o privi drept în ochi, cu o expresie impenetra­bilă.

— Doamnă Elsing, zise el grav, vă rog să mă credeţi când vă spun că sunt mai mândru de serviciile pe care le am adus Confederaţiei decât de tot ce am făcut sau de tot ce voi face în viaţa mea. Cred că... cred că...

— Atunci de ce te ai ascuns?

— Mi era ruşine să vorbesc de asta, din cauza unora... unora din faptele mele din trecut.

Doamna Elsing o informă pe doamna Merriwether despre contribuţia bănească a lui Rhett şi îi povesti în mod amănunţit toată conversaţia.

— Şi, Dolly, pe onoarea mea, atunci când spunea că îi era ruşine, avea lacrimi în ochi! Da, lacrimi! Eram gata să plâng şi eu.

— Ce prostie! exclamă doamna Merriwether, nevoind să creadă. Nu cred în lacrimile lui cum nu cred că a fost la război. Şi am să controlez imediat. Dacă zice că a fost la artilerie, o să scriu colonelului Carleton, care e însurat cu fata uneia din surorile bunicului meu. El a fost şeful su­prem al artileriei.