Pe aripile vântului

Doamna Merriwether scrise colonelului Carleton şi, spre consternarea ei, primi un răspuns în care se aduceau laude lui Rhett într o formă fără echivoc. Un artilerist înnăscut, un soldat viteaz şi un gentleman desăvârşit, un om modest care refuzase diploma ce i fusese oferită.

— Poftim! zise doamna Merriwether arătând doamnei Elsing scrisoarea. Îmi vine să mor de necaz! Poate că ne am înşelat când n am crezut că secătura asta a fost la război. Poate că ar fi trebuit să le credem pe Scarlett şi pe Melanie care ne au spus că s a înrolat în ziua când a căzut Atlanta. Totuşi, e un scallawag şi o canalie şi nu pot să l sufăr!

— Am impresia, zise doamna Elsing şovăind, am im­presia că nu e chiar atât de rău. Un om care a luptat pentru Confederaţie nu poate fi un om rău. Cred că Scarlett e aceea care l îndeamnă la rele. Să ştii, Dolly, că mi vine să cred că... ei, da, că îi e ruşine de Scarlett, dar e prea bine crescut ca s o spună.

— Lui, ruşine! Fugi de aici! Ce mi e unul, ce mi e altul! Cum poţi să crezi o asemenea prostie?

— Nu i o prostie, zise doamna Elsing, indignată. Ieri când ploua cu găleata, se plimba cu trăsura încoace şi ncolo pe Strada Piersicului, cu cei trei copii, chiar cu fetiţa cea mică; s a oprit şi m a luat şi pe mine până acasă. Şi când l am întrebat: "Domnule Butler, de ce ţii copiii afară pe umezeala asta? De ce nu i duci acasă?" s a uitat jenat la mine, fără să spună o vorbă. Dar Mammy a răspuns în locul lui: "Casa e plină de golani albi şi e mai bine pentru copii să fie afară, în ploaie, decât acasă".

— Şi el ce a zis?

— Ce să zică? S a uitat urât la Mammy şi n a zis nimic. Ştii că ieri după amiază Scarlett avea invitaţi care veniseră să joace cărţi, şi erau o mulţime de femei ordinare la ea. Îmi închipui că domnul Butler nu voia ca ele să i sărute fetiţa.

— Ei, asta i! zise doamna Merriwether, mai nesigură, dar tot încăpăţânată.

Săptămâna următoare, însă, capitulă şi ea.

Rhett avea un birou la bancă. Ce anume făcea el acolo, n ar fi putut o spune nici chiar directorii băncii, care l priveau uimiţi; dar avea prea multe acţiuni ca să poată obiecta cineva împotriva prezenţei lui acolo. În scurt timp, însă, uitară antipatia pe care o simţiseră pentru dânsul, fiindcă era un om liniştit şi bine crescut şi se pricepea un pic la afacerile de bancă şi la plasamente. În orice caz, şedea toată ziua la birou şi dădea tuturor impresia că lucrează, fiindcă voia să fie pe picior de egalitate cu concetăţenii lui cumsecade care munceau, şi chiar din greu.

Dorind să şi mărească brutăria şi cofetăria, doamna Merriwether încercase să împrumute două mii de dolari de la bancă, oferind casa ca garanţie. Fusese însă refuzată, întrucât casa era de două ori ipotecată. Furioasă, bătrâna doamnă grasă ieşi de la bancă tunând şi fulgerând, când Rhett o opri, o întrebă ce necazuri are şi zise cu un aer preocupat:

— Trebuie să fie o greşeală, doamnă Merriwether, o mare greşeală. Dumneavoastră să vi se ceară garanţie!? Eu v aş împrumuta banii doar pe cuvânt! Cineva care e în stare să pună pe picioare o afacere ca a dumneavoastră n are nevoie de garanţie. Banca e interesată să împrumute bani unor persoane ca dumneavoastră. Vă rog, luaţi loc pe scaun şi aşteptaţi puţin să mă interesez personal.

Curând se întoarse surâzând prietenos şi o lămuri că se făcuse o greşeală, aşa cum îşi închipuise. Cele două mii de dolari erau la dispoziţia ei.

Indignată, jignită, furioasă că trebuie să accepte o favoare de la un om pe care nu l putea suferi şi în care nu avea încredere, doamna Merriwether îi mulţumi cu foarte puţină căldură.

Rhett se prefăcu însă că nu observă. O conduse până la uşă şi îi zise:

— Doamnă Merriwether, am avut întotdeauna mult respect pentru cunoştinţele dumneavoastră, aşa că v aş ruga să mi daţi un sfat.

Doamna Merriwether dădu din cap cu atât de puţin entuziasm, încât penele de la pălărie abia i se mişcară.

— Ce aţi făcut când Maybelle a dumneavoastră era mică şi îşi sugea degetul gros?

— Poftim?

— Mica mea Bonnie îşi suge degetul gros şi nu ştiu cum s o dezvăţ de obiceiul ăsta.

— Trebuie s o dezveţi, zise doamna Merriwether ener­gic. Are să şi deformeze gura.

— Ştiu, ştiu! Şi are o gură aşa de frumoasă. Dar nu ştiu ce să fac.

— Dar bine, Scarlett ar trebui să ştie, zise doamna Merriwether tăios. A mai avut doi copii.

Rhett îşi privi vârful pantofilor şi oftă:

— Am încercat să i pun săpun sub unghie, zise el trecând peste observaţia cu privire la Scarlett.

— Săpun! Pff! Nu slujeşte la nimic săpunul. Eu am uns degetul lui Maybelle cu chinină şi te asigur, domnule Butler, că am dezvăţat o imediat.

— Chinină! Nici prin minte nu mi ar fi trecut! Nu ştiu cum să vă mulţumesc, doamnă Merriwether. Eram foarte necăjit.

Şi i adresă un surâs atât de binevoitor, atât de recunos­cător, încât o clipă, doamna Merriwether rămase încurcată. Dar când îşi luă rămas bun de la Rhett, zâmbea şi ea. Pentru nimic în lume n ar fi recunoscut în faţa doamnei Elsing că l judecase greşit pe Rhett; era însă cinstită şi mărturisi că un om care îşi iubea atât copilul nu poate fi cu desăvârşire rău. Ce păcat că Scarlett nu se interesa deloc de Bonnie, care era o fetiţă atât de drăgălaşă. Grija unui bărbat care încearcă să şi crească singur copilul face întotdeauna o impresie patetică. Rhett îşi dădea foarte bine seama cât de patetic era spectacolul pe care l prezenta, iar dacă reputaţia lui Scar­lett suferea de pe urma acestui lucru, nu i păsa.

Îndată ce fetiţa putu să umble, începu s o ia mereu cu el în trăsură, sau cocoţată în faţa lui pe şa. După masă, când se întorcea acasă de la bancă, o lua la plimbare pe Strada Piersicului, ţinând o de mână, micşorându şi paşii lui mari ca să şi potrivească mersul cu umbletul ei nesigur, şi răs­pundea cu răbdare la miile ei de întrebări. Pe înserat, lumea avea obiceiul să stea pe verandă sau în grădina din faţa casei şi, deoarece Bonnie era un copil atât de drăguţ şi de prietenos, cu bucle bogate, negre şi cu ochii de un albastru viu, puţine persoane se abţineau de la plăcerea de a vorbi cu ea. Rhett nu se amesteca niciodată în conversa­ţiile astea, ci stătea de o parte, plin de mândrie părintească şi de recunoştinţă pentru faptul că fetiţa lui e băgată în seamă.

Locuitorii Atlantei aveau o memorie bună, erau bănuitori, şi îşi schimbau cu greu părerile. Vremurile erau grele şi cei ce întreţineau legături cu Bullock şi cu oamenii lui erau rău priviţi. Bonnie însă moştenise de la Scarlett şi Rhett tot ce aveau ei mai bun în firea lor, şi tatăl ei se sluji de ea ca să dărâme zidul de răceală pe care i l opunea Atlanta.

Bonnie creştea repede, şi în fiecare zi se accentua din ce în ce mai mult asemănarea cu bunicul ei Gerald O'Hara. Avea picioare scurte şi voinice, ochii mari, albaştri ca ai irlandezilor şi o bărbie mică şi pătrată care arăta hotărârea de a face ce voia. De la Gerald moştenise accesele bruşte de mânie întovărăşite de ţipete şi urlete, care se potoleau de îndată ce i se îndeplineau dorinţele. De câte ori era Rhett cu ea, dorinţele ei erau imediat satisfăcute. Deşi Scarlett şi Mammy căutau să l împiedice, Rhett o răsfăţa, fiindcă îi plăcea tot ce făcea fetiţa lui. Un singur lucru îl îngrijora: frica ei de întuneric.

Până la vârsta de doi ani, Bonnie dormise în odaia copiilor împreună cu Wade şi Ella – şi adormea uşor. Apoi, fără nici un motiv, începuse să plângă îndată ce Mammy ieşea din cameră luând lampa cu ea. În curând situaţia se agravă, căci Bonnie se trezea noaptea, ţipa de frică, speria pe ceilalţi copii şi alarma toată casa. O dată Rhett trimise chiar după doctorul Meade şi se arătă nemulţumit când bătrânul medic puse diagnosticul "vis urât". De la fetiţă nu se putea scoate decât un singur cuvânt – "întuneric".

Enervată, Scarlett sugeră să i se dea o bătaie bună fetiţei, şi refuza să lase lampa aprinsă în camera copiilor, fiindcă Wade şi Ella n ar fi putut dormi. Rhett era îngrijo­rat; dar calm, şi, încercând să mai afle câte ceva de la fetiţa lui, afirmă că dacă e vorba de bătaie, atunci o va bate pe Scarlett şi nu pe Bonnie.

Drept urmare, fetiţa fu mutată în camera pe care o ocupa acum Rhett singur. Pătucul ei îşi găsi loc lângă patul lui, şi o lampă mică rămase aprinsă toată noaptea. Tot oraşul află de această întâmplare şi gurile rele se porniră să meliţe. Faptul că o fetiţă dormea în camera tatălui ei, chiar dacă avea numai doi ani, era oarecum jenant. Toţi o bârfeau pe Scarlett – întâi pentru că avea cameră separată de a bărbatului ei, lucru destul de şocant, şi apoi pentru că, dacă fetiţei îi era frică să doarmă singură, locul ei era lângă mama ei. Scarlett nu putea să explice că nu poate să doarmă cu lumină, şi nici că Rhett n ar fi lăsat fetiţa să doarmă cu ea.

— Te ai trezi numai când ar ţipa, şi atunci i ai trage o palmă, zise el scurt.

Pe Scarlett o enerva importanţa pe care o dădea Rhett temerilor nocturne ale lui Bonnie, dar se gândi că va găsi ea mijlocul să schimbe lucrurile şi s o mute la loc pe fetiţă în odaia copiilor. Toţi copiii se tem de întuneric, şi singurul remediu era severitatea. De altfel, tot ce făcea Rhett era numai din răutate, ca să arate lumii ce mamă rea e ea, ca s o pedepsească că l a alungat din camera ei.

Niciodată nu mai călcase în camera ei şi nici nu încercase uşa, din ziua când l a anunţat că nu va mai vrea copii. În afară de asta, până în ziua când începu să stea acasă din cauza temerilor lui Bonnie, cina de mai multe ori în oraş decât acasă. Uneori lipsise toată noaptea, şi Scarlett, pândind din odaia ei până spre dimineaţă, se întreba unde putea fi. Îşi amintea de cuvintele lui: "Mai sunt şi alte paturi, draga mea!" Deşi gândul acesta o chinuia, n avea ce face. Nu putea spune nimic fiindcă ar fi provocat un scandal care, fără îndoială, i ar fi îngăduit lui Rhett să i amintească de uşa ei încuiată şi de rolul probabil al lui Ashley în toată chestiunea aceasta. Da, luând o pe Bonnie să doarmă într o odaie în care lăsa lumina aprinsă – în propria lui odaie – nu urmărea decât să se răzbune pe dânsa.

Nu şi dădu seama de importanţa pe care Rhett o dădea temerilor lui Bonnie şi nici de devotamentul lui pentru fetiţă, decât într o noapte îngrozitoare. Toată fami­lia nu avea să uite niciodată noaptea aceea.

Rhett se întâlnise în ziua aceea cu un fost prieten al lui din timpul blocadei şi avură multe să şi spună. Scarlett nu ştia exact unde se duseseră să bea şi să stea de vorbă, dar bănuia că la Belle Watling. Rhett nu veni acasă după amiază, ca s o ducă pe Bonnie la plimbare, şi nici seara la cină. Fetiţa îl pândise nerăbdătoare toată după amiaza de la fereastră, vrând să i arate nişte gâze, dar până la urmă Lou o culcă, în ciuda văicărelilor şi împotrivirilor ei.

Fie că Lou uitase să aprindă lampa, fie că aceasta se stinsese singură – nimeni nu află exact ce s a întâmplat – când Rhett se întoarse în sfârşit acasă, puţin cam ameţit, toată casa era în picioare, trezită de ţipetele lui Bonnie, pe care le auzi încă din grajd. Se trezise în întuneric şi l strigase pe tatăl ei, care nu era acolo. Grozăviile fără nume care i populau închipuirea se năpustiseră asupra ei. Toate luminile frumoase şi mângâietoare aduse de Scarlett şi de servitori nu o putură potoli, şi Rhett se repezi în sus pe scări, sărindu le câte trei, speriat de moarte.

Când o luă în sfârşit în braţe, printre suspinele ei sfâşietoare nu putu deosebi decât cuvântul "întuneric". Se întoarse furios spre Scarlett şi spre negresă.

— Cine a stins lumina? Cine a lăsat o singură pe întu­neric? Prissy, am să te spânzur de vie...

— Doamne sfinte, domn'le 'hett! Nu eu! Lou a...

— Dumnezeule, dom'le 'hett, am...

— Destul. Ştiţi ce am poruncit. Îmi vine să... Ieşi! Şi să nu te mai întorci. Scarlett, să i plăteşti şi să nu o mai văd când voi coborî. Acuma, plecaţi toate!

Negresele dispărură, nenorocita de Lou plângând cu faţa în şorţ. Dar Scarlett nu plecă. Îi venea greu să şi vadă copilul preferat liniştindu se în braţele lui Rhett, pe când în ale ei ţipase atât de sfâşietor. Îi venea greu s o vadă cum îşi trece braţele împrejurul gâtului lui Rhett ca să i poves­tească cu vocea sugrumată de ce se speriase, pe când ea, Scarlett, nu reuşise să afle nimic.

— Şi s a aşezat pe pieptul tău, zise Rhett încet. Era mare?

— O, da. Foarte mare! Avea şi gheare.

— A, şi gheare. Haide, haide. O să stau toată noaptea la pândă şi, dacă se întoarce, o să l împuşc.

Rhett vorbea serios şi glasul lui potoli suspinele lui Bonnie. Vocea ei deveni mai naturală şi începu să i descrie amănunţit cum era monstrul, într un limbaj pe care numai el îl înţelegea. Pe Scarlett o enerva faptul că Rhett discuta cu fetiţa ca şi cum era vorba de ceva real.

— Pentru Dumnezeu, Rhett...

El însă îi făcu semn să tacă.

În sfârşit, când Bonnie adormi, o culcă în patul ei şi o acoperi cu cearceaful.

— Am s o spânzur pe negresa aceea, zise el calm. E şi vina ta. De ce n ai venit până aici să vezi dacă lumina e aprinsă?

— Nu fi caraghios, Rhett, şopti Scarlett. Bonnie face aşa fiindcă îi cauţi în coarne. Multor copii le e frică de întune­ric, dar le trece. Wade se temea şi el, dar nu l am răsfăţat. Dacă ai lăsa o să ţipe o noapte sau două...

— S o las să ţipe! exclamă Rhett, şi o clipă Scarlett crezu că are s o bată. Ori eşti o proastă, ori eşti cea mai inumană femeie pe care am văzut o vreodată.

— Nu vreau să ajungă nervoasă şi fricoasă.

— Fricoasă! Asta i bună! Bonnie nu ştie ce i frica! Tu însă n ai imaginaţie şi nu poţi să ţi dai seama cât suferă cei ce au... mai ales un copil. Dacă ceva cu gheare şi cu coarne ar veni şi s ar aşeza pe pieptul tău, i ai spune să se ducă la dracu', da? Vorbă să fie! Nu uita, cucoană, că te am văzut trezindu te şi ţipând ca o pisică opărită, fiindcă visaseşi că fugeai prin ceaţă. Şi nu de mult încă...

Scarlett se simţi încurcată, fiindcă nu i plăcea să i se amintească de visul acesta. Ba mai mult, era jenată amintindu şi că Rhett o mângâiase şi o potolise ca pe Bonnie. Schimbă deci vorba căutând să l atace în alt fel.

— O răsfeţi şi...

— Şi am de gând să continui s o răsfăţ, şi sunt sigur că o să i treacă şi o să uite.

— Atunci, zise Scarlett înţepată, dacă vrei să faci pe dădaca, ar trebui să încerci să vii seara mai devreme, şi treaz dacă se poate.

— Am să mă întorc mai devreme, dar am să mă îmbăt turtă dacă aşa mi place.

După această întâmplare, începu să se întoarcă acasă devreme, cu mult înainte de ora de culcare a lui Bonnie. Şedea lângă ea, o ţinea de mână până când adormea. Numai atunci cobora jos, în vârful picioarelor, şi lăsa lampa aprin­să şi uşa întredeschisă ca să poată auzi dacă se trezeşte şi se sperie. Nu voia cu nici un preţ să i se mai întâmple un acces de spaimă din cauza întunericului. Toată casa avea mare grijă de lampa aprinsă: Scarlett, Mammy, Prissy şi Pork veneau deseori sus în vârful picioarelor, ca să contro­leze dacă arde.

Şi venea acasă fără să fie băut, dar nu fiindcă i o ceruse Scarlett. Luni de zile băuse mult, fără să fie însă niciodată beat mort. Dar iată că într o seară, când duhnea a whisky, o luă în braţe pe Bonnie, o lipi de umărul lui şi o întrebă:

— Îl săruţi pe tăticul tău iubit?

Fetiţa îşi strâmbă nasul mititel şi încercă să scape din braţele lui.

— Nu, zise ea sinceră. Urât.

— Cum urât?

— Miroşi urât. Unchiul Ashley nu miroase urât.

— Să fiu al dracului, zise el încruntat, punând o jos. Nu credeam că în casa mea am să găsesc pe cineva care să mi vorbească de cumpătare.

De atunci însă se mărgini să bea numai un pahar de vin după masă. Bonnie, care avea voie să bea ultimele picături din paharul lui, nu mai zise că miroase urât. Ca urmare, obrajii lui Rhett, care se buhăiseră, îşi recăpătară conturul, şi cearcănele de sub ochii lui negri parcă se mai estompară. Cum lui Bonnie îi plăcea să se plimbe călare pe şa în faţa lui, Rhett stătea acum mai mult pe afară, şi faţa lui se pârli de soare şi deveni şi mai oacheşă. Părea mai sănătos, râdea mai mult şi deveni iar bărbatul întreprinză­tor care făcuse o impresie atât de puternică la Atlanta la începutul războiului.

Oamenii cărora le fusese antipatic începură să i surâdă când îl vedeau trecând călare cu fetiţa. Femei care până acum crezuseră că nici una dintre ele nu era în siguranţă lângă el începură să se oprească pe stradă, să i vorbească şi s o admire pe Bonnie. Chiar şi cucoanele bătrâne cele mai severe erau de părere că un bărbat care ştie să discute cu atâta pricepere despre bolile şi problemele de educaţie ale copiilor nu poate fi iremediabil rău.

Capitolul LIII

Era ziua de naştere a lui Ashley şi, voind să i facă o surpriză, Melanie se pregătise s o sărbătorească, fără ştirea lui. Toată lumea ştia despre recepţie, în afară de Ashley. Chiar Wade şi micul Beau ştiau, dar fuseseră puşi să jure că nu vor spune nimic, aşa că nu şi mai încăpeau în piele de mândrie. Toată lumea bună din Atlanta fusese poftită şi făgăduise să vină. Generalul Gordon şi familia lui accep­taseră invitaţia cu plăcere, Alexander Stephens promisese să vină dacă sănătatea lui şubredă i o va permite, şi chiar şi Bob Toombs, scandalagiul Confederaţiei, era aşteptat.

Toată dimineaţa Scarlett, Melanie, India şi mătuşa Pitty alergaseră de colo colo prin casă, supraveghindu i pe servitorii negri care puneau perdele curate la ferestre, frecau argintăria, ceruiau podeaua, făceau prăjituri, ames­tecau sau gustau răcoritoarele. Niciodată Scarlett n o vă­zuse pe Melanie atât de emoţionată şi de fericită.

— Înţelegi, dragă, Ashley nu şi a mai sărbătorit aniver­sarea de când... de când...îţi aminteşti de picnicul de la Doisprezece Stejari? În ziua în care am aflat că domnul Lincoln a chemat voluntarii sub arme. De atunci nu şi a mai serbat ziua de naştere. Şi munceşte aşa de mult şi e aşa de obosit când vine seara acasă, încât a şi uitat că azi e ziua lui. Şi ce mirat o să fie când toată lumea va sosi după cină.

— Cum o să faceţi ca domnul Ashley să nu observe lanternele celea de pe peluză când vine diseară la masă? întrebă Archie morocănos.

Toată ziua privise pregătirile pentru recepţie, fără să admită că l interesează. Niciodată nu avusese prilejul să asiste, din culise, la pregătirile pentru o recepţie în lumea bună, şi pentru el era ceva nou. Nu se jena să şi spună părerea despre femeile care alergau de parcă luase casa foc, numai fiindcă urmau să vină musafiri, dar nimic nu l ar fi putut convinge să plece de acolo. Lanternele de hârtie colorată, pe care doamna Elsing şi cu Fanny le făcu­seră şi le pictaseră pentru această ocazie, îl interesau în mod special, fiindcă nu văzuse niciodată "asemenea ches­tii". Fuseseră ascunse în odaia de la subsol în care locuia el, şi le cercetase amănunţit.

— Of, Doamne, la asta nu m am gândit! exclamă Melanie. Archie, ce bine că mi ai spus. Vai de mine! Ce să mă fac! Trebuie să fie agăţate în pom; să li se pună lumânări mici şi să fie aprinse chiar în momentul când vor începe să sosească musafirii. Scarlett, îl trimiţi tu pe Pork să facă treaba asta în timp ce cinăm?

— Doamnă Wilkes, aveţi mai multă minte ca alte femei, dar vă zăpăciţi prea repede, zise Archie. Ce să ştie Pork, negrul acela idiot, despre chestiile astea? Le ar da foc într o clipă. Sunt... sunt chiar drăguţe, recunoscu el. Am să le agăţ eu, când dumneavoastră şi domnul Wilkes veţi sta la masă.

— O, Archie, ce drăguţ din partea dumitale! zise Melanie şi se uită la el ca un copil, cu ochii plini de recunoştinţă şi de încredere. Nu ştiu ce m aş face fără dumneata. Crezi că ai putea pune lumânările înăuntru acum, ca să scăpăm de o grijă?

— Da, poate că da, zise Archie, fără pic de bunăvoinţă, şi se îndreptă şchiopătând spre pivniţă.

— Vezi că muştele se prind cu miere, zise Melanie râzând, când bătrânul bărbos coborî jos pe scări. Ţineam ca el să agaţe lanternele, dar îl ştiu prea bine. Dacă l rogi să facă un lucru, te refuză. Acum am scăpat de el puţin. Negrii se tem aşa mult de el, că nu vor să muncească când îi urmăreşte de aproape.

— Melly, în locul tău nu l aş ţine pe banditul ăsta bătrân la mine în casă, zise Scarlett supărată.

Îl ura pe Archie atât cât o ura şi el pe dânsa şi aproape că nu şi vorbeau. Chiar la Melanie în casă, Archie se uita la ea bănuitor şi dispreţuitor.

— Are să ţi facă necazuri, ai să vezi.

— O, e inofensiv dacă l măguleşti şi i arăţi că ai nevoie de el, zise Melanie. Şi e aşa de devotat lui Ashley şi lui Beau, încât mă simt mai liniştită când e aici.

— Vrei să spui că ţi e devotat ţie, Melanie, zise India, a cărei faţă rece se lumină de un surâs blând, pe când o învăluia pe cumnata ei într o privire afectuoasă. Cred că eşti prima fiinţă pe care bătrânul bandit a iubit o de când nevasta lui... de la nevasta lui. Îmi vine să cred că ar dori ca cineva să te jignească, ca să l poată omorî spre a ţi dovedi respectul pe care ţi l poartă.

— Vai de mine, India, cum vorbeşti! zise Melanie roşind. Ştii bine să mă consideră o gâscă.

— Nu înţeleg de ce daţi importanţă părerii acestui bătrân morocănos care miroase urât, zise Scarlett brusc, căci nu i ierta lui Archie felul cum vorbise de ea când se pusese problema muncii cu deţinuţi. Trebuie să plec acum. Mă duc să prânzesc, pe urmă mă duc la prăvălie să plătesc oamenii, apoi la depozit ca să i plătesc pe căruţaşi şi pe Hugh Elsing.

— Te duci la depozit? întrebă Melanie. Ashley se duce şi el după amiază să l vadă pe Hugh Elsing. N ai putea să l reţii acolo până la cinci? Dacă se întoarce mai devreme, o să ne găsească terminând o prăjitură sau făcând altceva, şi atunci s a dus surpriza.

Scarlett surâse în gând, regăsindu şi pe loc buna dis­poziţie.

— Da, am să l reţin, zise ea.

În acelaşi moment, ochii spălăciţi şi fără gene ai Indiei se aţintiră asupra ei. "Se uită aşa de ciudat la mine, de câte ori pomenesc de Ashley", gândi Scarlett.

— Atunci, reţine l cât poţi mai mult după cinci, zise Melanie. Şi apoi va veni India cu trăsura să l ia... Scarlett, te rog să vii devreme, diseară. Nu vreau să pierzi nimic din recepţie.

În drum spre casă, Scarlett se gândi îmbufnată: "Nu vrea să pierd nimic din recepţie! Atunci, de ce nu mi a propus s o ajut să primească musafirii, cum le a rugat pe India şi pe mătuşa Pitty?"

În general, Scarlett nu ţinea s o ajute pe Melanie să şi primească musafirii care veneau la petrecerile ei plictisitoa­re. Dar aceasta era cea mai mare recepţie pe care o dădea Melanie şi era şi ziua lui Ashley, şi Scarlett ar fi dorit mult să fie lângă el când. Îşi primea musafirii. Ştia însă de ce nu fusese rugată. Chiar dacă n ar fi ştiu o, observaţia lui Rhett i ar fi deschis în orice caz ochii.

"Să i ceri unei scallawag să ţi ajute să ţi primeşti musafirii tocmai când printre ei vor fi toţi foştii confederaţi de seamă şi toţi democraţii? Ai nişte idei cât se poate de nostime şi de caraghioase. Şi nu înţelegi că eşti poftită numai graţie faptului că doamna Melly ţi e atât de devota­tă".

Scarlett se găti cu mai multă grijă ca de obicei când se duse în după amiaza aceea la prăvălie şi la depozitul de cherestea. Purta o rochie nouă de tafta verde ca sticla, care făcea ape viorii când bătea lumina pe ea, şi pălăria nouă verde deschis cu garnitura de pene verzi. De ce nu i dădea Rhett voie să poarte un breton ondulat pe frunte? Pălăria asta i ar sta mult mai bine. O ameninţase că o tunde dacă şi va ciopârţi şuviţele din faţă. Şi se purta atât de îngrozitor cu ea în zilele acestea, încât chiar era în stare s o facă.

Era o după amiază minunată, însorită dar nu prea caldă, luminoasă dar nu orbitoare, şi adierea caldă care făcea să foşnească frunzele copacilor din lungul Străzii Piersicului mişca uşor penele pălăriei lui Scarlett. Inima îi bătea de fericire, aşa cum se întâmpla ori de câte ori trebuia să l vadă pe Ashley. Poate că dacă plătea repede căruţaşii şi pe Hugh Elsing, aceştia vor pleca şi va rămâne singură cu Ashley în biroul mic din incinta depozitului. Ce rar avea acum prilejul să l vadă pe Ashley singur! Şi când te gândeşti că Melanie o rugase să l reţină! Era cu adevărat nostim!

Cu inima plină de bucurie ajunse la prăvălie, plăti lui Willie şi celorlalţi slujbaşi, fără să mai întrebe dacă făcuse­ră treabă bună în ziua aceea. Era sâmbătă, cea mai grea zi a săptămânii pentru prăvălie, fiindcă în ziua aceea toţi fermierii din împrejurimi veneau să şi facă cumpărăturile, dar Scarlett nu puse nici o întrebare.