Pe aripile vântului

Era întuneric şi nu i se vedea faţa. Nici după glas nu se putea ghici nimic. Intră şi închise uşa.

— Eşti gata pentru recepţie?

— Îmi pare foarte rău, dar mă doare capul. (Ce curios că vocea ei părea naturală. Slavă Domnului că e întuneric!) Nu cred că o să merg. Du te tu, Rhett, şi roag o pe Melanie să mă ierte.

O pauză lungă, şi apoi Rhett zise încet şi batjocoritor:

— Ce târfă laşă eşti!

Deci ştia! Scarlett tremura, incapabilă să vorbească. Îl auzi pe Rhett bâjbâind în întuneric, aprinzând un chibrit, şi odaia se umplu de lumină. Se apropie de pat şi se uită la ea. Era în haine de seară.

— Scoală te, zise el calm. Mergem la recepţie. Trebuie să te grăbeşti.

— O, Rhett, nu pot. Vezi...

— Văd. Scoală te.

— Rhett, a îndrăznit Archie...

— A îndrăznit. E un om curajos.

— Ar fi trebuit să l omori fiindcă ţi a povestit minciuni.

— Nu omor oamenii care spun adevărul. Dar n avem timp să discutăm. Scoală te.

Scarlett se aşeză pe pat şi se înfăşură în capot. Se uită la faţa lui, care era însă posomorâtă şi închisă.

— Nu merg, Rhett. Nu pot până nu se spulberă neîn­ţelegerea asta.

— Dacă nu te arăţi astă seară, n ai să te mai poţi arăta niciodată în oraşul ăsta, oricât ai trăi. Şi dacă aş putea suporta ca nevasta mea să fie o târfă, n aş putea suporta să fie o laşă. Ai să mergi chiar dacă toată lumea, chiar dacă Alex Stephens îţi întoarce spatele, şi chiar dacă doamna Wilkes ne roagă să părăsim casa ei.

— Rhett, dă mi voie să ţi explic...

— Nu vreau să aud nimic. N avem timp. Îmbracă te.

— India, doamna Elsing şi Archie s au înşelat. Şi mă urăsc. India mă urăşte atâta, încât ar spune minciuni despre fratele ei ca să mă murdărească pe mine. Numai dacă m ai lăsa să ţi explic...

"O, Maică Precistă", se gândi ea disperată, "dacă mi spune: Poftim, explică te! Ce am să i spun? Cum să i ex­plic?"

— Trebuie să fi povestit minciuni la toată lumea. Nu pot să merg astă seară.

— Ba ai să mergi, zise el, chiar dacă va trebui să te târâi până acolo ţinându te de gât şi trăgându ţi picioare în fru­mosul tău fund.

Ochii lui Rhett aveau un luciu îngheţat. Cu un ghiont o făcu să se scoale din pat, îi ridică corsetul de jos şi i l azvârli.

— Pune l. Am să ţi strâng eu şireturile. O, mă pricep. Nu, n am s o chem pe Mammy să ţi ajute, fiindcă ai fi în stare să încui uşa şi să stai aici ascunsă ca o laşă ce eşti.

— Nu sunt laşă, strigă ea furioasă, uitând de temerile ei. Am...

— O, nu mai începe cu povestea cum ai omorât yankei şi ai ţinut piept soldaţilor lui Sherman. Eşti laşă... pe lângă alte cusururi. Dacă nu mergi pentru tine, trebuie să mergi pentru Bonnie. N ai să i compromiţi şi mai mult viitorul! Pune ţi corsetul imediat.

Scarlett îşi scoase capotul şi rămase numai în cămaşă. Dacă s ar uita la ea şi ar vedea o ce drăguţă e în cămaşă, poate că n ar mai avea o privire atât de înspăimântătoare. De altfel, nu o mai văzuse de mult în cămaşă. Dar Rhett nici nu se uită la ea. Deschisese dulapul şi umbla printre rochiile ei. Scotoci şi scoase o rochie nouă, de moar verde jad, foarte decoltată în faţă şi cu fusta drapată pe o turnură imensă – pe care era un buchet de trandafiri de catifea roz.

— Pune o pe asta, zise el, aruncând rochia pe pat şi venind spre ea. Azi nu e momentul să porţi culori potolite, cenuşiu sau liliachiu, ca femeile serioase. Şi mult fard pe obraji. Sunt sigur că femeia adulteră prinsă de farisei nu era aşa de palidă ca tine. Întoarce te.

Apucă şireturile corsetului şi trase atât de tare, încât Scarlett ţipă, speriată, umilită, jenată de un gest atât de brutal.

— Doare, hai? rânji Rhett. Păcat că şireturile nu sunt în jurul gâtului.

Casa Melaniei era luminată "a giorno" şi muzica se auzea şi din stradă. Când trăsura se opri în faţa casei, auziră murmur vesel de voci. Casa era plină de oaspeţi. Şedeau chiar şi pe verande, sau pe băncile din curtea luminată de lanterne.

"Nu pot să intru... nu pot", se gândi Scarlett. "Nu pot. Nu vreau. Am să sar din trăsură şi am să fug undeva, înapoi la Tara. De ce m a silit Rhett să vin? Ce are să facă lumea? Ce are să facă Melanie? Cum are să arate? O, nu pot s o văd. Am să fug."

Ca şi cum i ar fi ghicit gândul, Rhett o apucă aşa de strâns de braţ, încât era sigură că i făcuse o vânătaie.

— N am cunoscut irlandezi laşi. Unde ţi e curajul cu care te lauzi atâta?

— Rhett, te rog, lasă mă să mă întorc acasă şi să ţi explic.

— Ai toată veşnicia ca să explici, dar n ai decât o seară în care să faci pe martira în arenă. Haide, coboară, draga mea. Să văd cum te mănâncă leii. Haide, dă te jos.

Scarlett sui aleea cum putu, căci braţul rigid al lui Rhett de care se ţinea îi comunica puţin curaj. Simţea că va fi în stare să înfrunte lumea. Nu erau decât o bandă de javre geloase pe ea. O să le arate ea. Nu i păsa ce credeau. Numai Melanie... numai Melanie...

Ajunseră pe verandă şi Rhett saluta în dreapta şi în stânga, cu pălăria în mână, cu glasul calm şi blând. Când intrară în salon, muzica încetă şi Scarlett, în emoţia ei, avu impresia că mulţimea musafirilor se mărea deodată, se umfla şi bubuia ca valurile ce se lovesc de ţărm, apoi se micşora şi se îndepărta cu un zgomot din ce în ce mai slab. Ei şi! La naiba! Lasă i să se uite urât. Îşi ridică sus capul, şi cu colţurile ochilor încreţite, începu să zâmbească.

Înainte să fi putut schimba vreun cuvânt cu cei de lângă uşă, cineva veni spre ea străbătând mulţimea. O stranie tăcere cuprinse toată asistenţa. Inima lui Scarlett se strânse. Apoi, printre lume, Melanie se apropie de Scarlett cu paşi mărunţi. Se grăbea să fie prima care să i vorbească. Îşi înălţase umerii ei înguşti, bărbia împinsă înainte o făcea să pară indignată şi, privind o, ai fi zis că pentru ea singu­rul musafir important era cumnata ei. Se apropie de Scar­lett şi o luă de mijloc.

— Ce rochie minunată, scumpa mea, zise ea cu glasul ei subţire dar limpede. India n a putut veni astă seară să mă ajute. Vrei să fii drăguţă să mă ajuţi să primim musa­firii?

Capitolul LIV

Întoarsă în camera ei, Scarlett se simţi iar în siguranţă; se trânti pe pat, fără să se gândească la rochia ei de moar, la turnură şi la trandafiri. Un timp rămase nemişcată, amintindu şi cum primise musafirii stând între Melanie şi Ashley. Ce îngrozitor fusese! Mai degrabă i ar înfrunta pe soldaţii lui Sherman încă o dată, decât să repete ceea ce făcuse în astă seară. După o vreme se sculă din pat şi începu să umble agitată prin odaie, scoţându şi hainele şi aruncându le pe jos.

După efortul făcut, începea reacţia nervilor, şi Scarlett fu apucată de un tremur. Spelcile de cap îi alunecau din mână şi cădeau jos; când încercă să şi perie părul cum făcea în fiecare seară, se lovi la tâmplă cu dosul periei. De vreo zece ori se apropie de uşă în vârful picioarelor ca să audă zgomotele care veneau de jos; holul era însă tăcut şi întu­necat ca un mormânt.

Când recepţia se sfârşise, Rhett o trimisese singură acasă cu trăsura. Scarlett răsuflase uşurată de această amânare. Rhett nu se întorsese încă. Da, slavă Domnului că nu era acolo! În astă seară, ruşinea, spaima şi tremurul ei ar fi împiedicat o să l privească în faţă. Dar unde putea să fie? Probabil că la fiinţa aceea. Era prima oară când Scarlett se simţi bucuroasă că există femei ca Belle Watling. Ce noroc că Rhett s a dus în altă parte ca să şi verse toată furia. Evident, e rău că se bucura că bărbatul ei se ducea la o prostituată, dar ce să facă! Aproape că s ar fi bucurat să l ştie mort pe Rhett, numai să nu l vadă în noaptea asta.

Mâine... ei, mâine va fi altceva. Mâine va găsi o scuză, va găsi cu ce să l atace ea pe el, va reuşi într un fel să i găsească vreo vină lui Rhett. Mâine amintirea acestei nopţi înspăimântătoare nu o va mai face să tremure. Mâine nu va mai fi obsedată de amintirea chipului lui Ashley, nu se va mai gândi că i a distrus mândria şi că l a făcut de râsul lumii, când el avea atât de puţin să şi reproşeze. Oare Ashley, Ashley al ei atât de drag şi de cinstit, o va urî fiindcă l a făcut de râs? Fireşte că o va urî acum – acum când pe amândoi îi scăpase Melanie prin felul cum îşi înălţase umerii ei înguşti, prin tonul afectuos şi plin de încredere al glasului ei atunci când străbătuse podeaua lucioasă ca sticla ca să vină s o ia pe Scarlett de braţ şi să înfrunte mulţimea curioasă, răutăcioasă, şi, în ascuns, ostilă. Ce bine reuşise Melanie să înăbuşe scandalul! N o părăsise o clipă pe Scarlett în tot cursul acelei seri îngrozitoare! Lu­mea fusese cam rece, uimită, dar politicoasă.

O, ce ruşine! Să trebuiască să se ascundă după fusta Melaniei ca să se ferească de cei ce o urau, de cei ce ar fi rupt o bucuros în bucăţi cu bârfelile lor! Să trebuiască să se adăpostească în dosul încrederii oarbe a Melaniei, tocmai a Melaniei!

Scarlett se înfioră la acest gând. Dacă voia să doarmă, trebuia să bea ceva, ba chiar ceva mai mult. Îşi trecu rochia de casă peste cămaşa de noapte şi ieşi repede în holul întunecos; tocurile papucilor ei răsunau tare în întuneric. Coborâse jumătate de scară, când, privind spre sufragerie, văzu o dungă subţire de lumină sub uşă. O clipă, inima i se opri. Fusese oare lumină în sufragerie când se întorsese acasă şi, fiind prea tulburată, nu observase? Sau Rhett era acasă? Intrase poate prin uşa bucătăriei fără să facă zgo­mot. Dacă Rhett era acasă, atunci se va întoarce mai bine în camera ei în vârful picioarelor şi se va lipsi de coniac, deşi simţea mare nevoie să bea ceva. Aşa, n are să l vadă pe Rhett. Cel puţin, în odaia ei se va simţi în siguranţă, fiindcă va putea încuia uşa.

Se aplecă să şi scoată papucii ca să poată fugi înapoi fără să facă zgomot, când uşa sufrageriei se deschise brusc şi, în lumina palidă a unei luminări, apăru silueta lui Rhett. Părea foarte mare, mult mai mare ca de obicei. Nu i se distingea faţa, şi masa întunecată şi înfricoşătoare a trupu­lui său oscila puţin.

— Te rog să mi ţii de urât, doamnă Butler, zise el cu un glas puţin cleios.

Era beat şi nu se ascundea. Până acum, oricât de mult ar fi băut, ştiuse să se domine. Scarlett se opri, neştiind ce să facă. Nu zise nimic, dar Rhett ridică braţul cu un gest poruncitor.

— Vino ncoace, fir ai să fii! zise el brutal.

"Trebuie să fie foarte beat", se gândi Scarlett tremurând. De obicei, cu cât bea mai mult, cu atât era mai politicos. Devenea mai ironic, vorbele lui erau mai muşcătoare, dar atitudinea îi rămânea întotdeauna corectă... prea corectă.

"Nu trebuie să i arăt că mi e frică de el", se gândi ea şi, strângându şi rochia la gât, coborî scările cu capul sus, cu tocurile lovind zgomotos treptele.

Rhett se dădu la o parte ca s o lase să treacă şi se înclină cu o ironie care o făcu să se înfioare. Văzu că era fără haină, iar cravata îi atârna sub gulerul desfăcut. Cămaşa deschisă lăsa să se vadă părul negru şi des care îi acoperea pieptul. Părul îi era răvăşit şi ochii injectaţi şi parcă micşoraţi. Pe masă ardea o lumânare, ca o mică flăcăruie ce proiecta umbre uriaşe în odaia cu tavan înalt, făcând bufetele şi servantele masive să pară nişte monştri culcaţi. Văzu o tavă de argint cu o carafă destupată, încon­jurată de pahare.

— Şezi jos, zise Rhett scurt, după ce intrase în odaie în urma ei.

Acum, un alt soi de spaimă începu să pună stăpânire pe Scarlett, faţă de care teama de a l înfrunta părea neîn­semnată. Rhett arăta, vorbea şi se purta cu ea ca un străin. Niciodată nu se purtase atât de mojic. Niciodată, nici în momentele lor de mare intimitate, nu şi părăsise atitudi­nea nepăsătoare. Chiar la supărare era politicos şi ironic, şi băutura nu făcea decât să întărească aceste calităţi. La început, lucrul acesta o enervase şi încercase să combată indiferenţa lui, dar apoi se obişnuise şi această atitudine începuse să i pară foarte comodă. Ani de zile crezuse că nimic nu avea importanţă pentru Rhett, fiindcă socotea viaţa o glumă, şi tot aşa o socotea şi pe ea. Acum însă, privindu l peste masă, îşi zise cu inima strânsă de frică că, în sfârşit, exista ceva care avea importanţă pentru el, şi chiar foarte multă.

— Nu văd de ce n ai bea un pahar înainte de culcare, chiar dacă am fost destul de prost crescut să vin acasă, zise el. Să te servesc?

— Nu voiam să beau, zise Scarlett demnă. Am auzit zgomot şi...

— N ai auzit nimic. N ai fi coborât dacă ai fi ştiut că sunt acasă. Te am auzit umblând pe sus. Ai mare nevoie să bei ceva. Nu te jena.

— Eu nu...

Rhett apucă sticla şi umplu un pahar, cu mâna nesi­gură.

— Ia l, zise el întinzându i lui Scarâett paharul. Tremuri toată. O, nu ţi mai da aere. Ştiu că bei pe ascuns şi ştiu şi cât bei. De câtăva vreme voiam să ţi spun să nu mai umbli cu atâtea vicleşuguri, şi să bei pe faţă, dacă vrei. Crezi că mi pasă dacă bei?

Scarlett luă paharul ud şi îl înjură pe Rhett în gând. Îi cunoştea gândurile, deşi era singurul bărbat de pe lume căruia ar fi vrut să i ascundă adevăratele ei gânduri.

— Bea, îţi spun.

Ridică paharul şi l goli dintr o dată, cu o singură mişcare a braţului, fără să şi l îndoaie, aşa cum făcea Gerald când bea whisky. Nu şi dădu seama că un aseme­nea gest, în afară de faptul că nu era elegant, dovedea o lungă deprindere. Rhett îl observă şi colţurile gurii se lăsară în jos.

— Şezi! Să stăm de vorbă în familie despre eleganta recepţie la care am asistat.

— Eşti beat, zise Scarlett pe un ton îngheţat. Mă duc să mă culc.

— Sunt foarte beat şi vreau să mă îmbăt şi mai tare. Tu însă n ai să te duci să te culci... nu încă... Stai jos.

Glasul lui mai păstră o urmă de calm şi de răceală, dar sub cuvintele lui, Scarlett simţea că violenţa e gata să izbucnească şi că o va lovi ca un bici.

Nu ştia ce să facă. Deodată Rhett veni lângă ea şi îi apucă braţul într o strânsoare care o duru. O îmbrânci puţin şi ea se aşeză cu un mic ţipăt de durere. Acum îi era frică. Niciodată nu i fusese atât de frică. Când se aplecă spre ea, văzu că faţa lui era roşie şi întunecată şi ochii nu şi pier­duseră luciul înspăimântător. În fundul lor era ceva necu­noscut, ceva neînţeles, ceva mai tare ca furia, mai tare ca durerea, care i făcea să scânteieze ca doi cărbuni aprinşi. Se uită lung la ea, atât de lung încât trebui să şi lase ochii în jos. Atunci Rhett se trânti într un scaun în faţa ei şi şi turnă încă un pahar. Scarlett se folosi de acest răgaz ca să şi pregătească apărarea. Nu putea însă spune nimic, înainte de a auzi ce va spune el, fiindcă nu ştia ce fel de acuzaţie îi va aduce.

Rhett îşi sorbea coniacul încet, privind o pe deasupra paharului, şi Scarlett încercă să şi potolească tremurul. Un timp faţa lui nu şi schimbă expresia; în sfârşit, începu să râdă, cu privirea tot aţintită asupra ei. Din nou Scarlett începu să tremure.

— Ce amuzantă comedie a fost în seara asta, nu i aşa?

Ea nu zise nimic. Încercă să nu mai tremure, încordându se toată, până la degetele de la picioare.

— O comedie plăcută din care nu lipsea nici un perso­naj. Tot satul se adunase să arunce cu pietre în femeia vinovată, soţul batjocorit îşi apăra soţia aşa cum se cuvine să facă un gentleman, iar soţia batjocorită, plină de bună­tate creştinească, acoperea toate cu mantaua reputaţiei ei nepătate. Cât despre amant...

— Te rog.

— Nici un te rog. Astă seară nu mă poţi opri. E prea nostim. Cât despre amant, avea aerul unui dobitoc şi ar fi vrut să i se deschidă pământul sub picioare şi să l înghită. Cum îţi place, scumpa mea, să vezi cum femeia pe care o urăşti te susţine şi ţi acoperă păcatele? Stai jos!

Scarlett se aşeză din nou.

— Îmi închipui că asta nu te a făcut s o iubeşti mai mult. Te întrebi dacă ştie ce s a petrecut între tine şi Ashley... te întrebi de ce a făcut o, dacă ştie... dacă n a făcut o cumva ca să scape ea cu faţa curată. Şi crezi că e o proastă că a procedat astfel, chiar dacă te a scăpat pe tine, dar...

— Nu vreau să ascult...

— Ba da, o să asculţi. Şi am să ţi mai spun ceva care să ţi deschidă puţin ochii. Doamna Melly e o proastă, dar nu cum îţi închipui tu. E evident că cineva i a spus, dar ea nu crede. Chiar dacă ar vedea, tot n ar crede. E prea cinstită ca să creadă că o fiinţă pe care o iubeşte poate fi necinstită. Nu ştiu ce minciună i o fi spus Ashley Wilkes... dar e sigur că minciuna, oricât ar fi fost de cusută cu aţă albă, a prins fiincă ea îl iubeşte pe Ashley şi te iubeşte şi pe tine. Nu înţeleg de ce te iubeşte, dar aşa e. Ăsta să fie unul din chinurile tale.

— Dacă n ai fi atât de beat şi de mojic, ţi aş explica totul, zise Scarlett regăsind puţin din demnitatea ei. Dar acuma...

— Explicaţiile tale nu mă interesează. Cunosc adevărul mai bine ca tine. Şi nu te mai scula din scaunul acela, că... Şi ce mi se pare mai amuzant din toată comedia e că ai făcut pe virtuoasa şi m ai gonit din patul tău, dar tot timpul ai nutrit în suflet o dorinţă vinovată pentru Ashley. "Ai nutrit în suflet o dorinţă vinovată". Ce frază frumoasă, nu i aşa? Sunt multe fraze frumoase în Cartea aceea, nu i aşa?

"Care carte? Care carte?" Mintea ei se zăpăcise, şi simţea că înnebuneşte; privea disperată împrejurul ei şi nu vedea decât luciul argintăriei în întunericul neliniştitor din colţurile camerei.

— Şi am fost respins fiindcă patima mea grosolană era prea nesuferită delicateţei tale... fiindcă nu mai voiai copii. Cât a suferit atunci sufletul meu! Cât m a durut! Dar mi am căutat alte consolări, lăsându te singură cu delicateţea ta. Iar tu ţi ai îndreptat între timp ardoarea asupra domnului Wilkes care se plictisea de mult. Dar, fir ar să fie, ce are omul ăla? Nu poate fi credincios sufleteşte soţiei lui şi nici să i fie necredincios trupeşte. De ce nu se hotărăşte? N ai refuza să faci copii cu el, nu i aşa... şi i ai trece drept ai mei?

Scarlett se sculă brusc cu un ţipăt şi Rhett îşi părăsi scaunul şi începu să râdă cu râsul acela încet care i îngheţa sângele în vine. Cu mâinile lui mari, brune, o sili să se aşeze la loc şi se aplecă peste ea.

— Uită te la mâinile mele, draga mea, zise el, deschizându le şi închizându le în faţa ei. Cu ele te aş putea sfărâma în bucăţi fără cel mai mic efort, şi aş face o dacă aşa ţi l aş putea scoate pe Ashley din minte. Dar ar fi degeaba. Aşa că am să ţi l scot din minte altfel. Uite aşa. Am să mi pun mâinile de o parte şi de alta a capului tău şi am să ţi zdrobesc ţeasta ca pe o nucă – şi am să ţi l alung din cap.

Îi pusese mâinile pe cap şi degetele i le simţea cum o apăsau tare pe părul despletit. O sili să şi întoarcă faţa spre el şi atunci văzu un necunoscut, un străin cu glasul răguşit de alcool. Scarlett avusese întotdeauna curaj fizic şi acum, în faţa primejdiei, îşi reveni. Sângele ei începu să fiarbă, să năvălească în vine. Se înţepeni şi îşi micşoră ochii.

— Beţivule, dobitocule, zise ea. Ia ţi mâinile de pe mine!

Spre mirarea ei, Rhett o ascultă. Se aşeză pe marginea mesei şi şi turnă încă un pahar.

— Întotdeauna ţi am admirat curajul, draga mea. Cu atât mai mult ţi l admir acum când eşti încolţită.

Scarlett îşi strânse mai mult rochia de casă. O, dacă ar putea ajunge înapoi în odaia ei, să încuie uşa şi să fie singură! Totuşi, trebuie să i ţină piept şi să l domolească pe acest Rhett pe care nu l mai văzuse până acum. Se sculă încet, deşi genunchii îi tremurau, îşi strânse mai mult rochia peste şolduri şi îşi ridică şuviţele de păr care i cădeau peste faţă.

— Nu sunt încolţită, zise ea tăios. Pe mine n ai să ajungi să mă încolţeşti sau să mă sperii, Rhett Butler. Nu eşti decât o brută şi un beţiv. Ai umblat atâta pe la femei stricate, încât nu vezi peste tot decât rău. Pe Ashley şi pe mine nu ne poţi înţelege. Prea mult ai trăit în mocirlă şi altceva nu cunoşti. Eşti gelos de un lucru pe care nu l înţelegi. Noapte bună!

Se întoarse cât putu mai liniştită şi o porni spre uşă, dar un hohot de râs o făcu să se oprească. Se răsuci şi l văzu pe Rhett care se apropia de ea clătinându se. Doamne, dacă n ar mai râde în felul acesta îngrozitor! Ce era de râs oare în toate astea? Când el se apropie, ea se retrase sprs uşă şi se lovi de perete. Rhett o apucă cu mâinile de umeri şi o ţintui la perete.

— Încetează cu râsul.

— Râd fiindcă mi e milă de tine.

— Ţi e milă... de mine? Mai degrabă să ţi fie milă de tine însuţi.

— Da, serios, mi e milă de tine, scumpa mea, scumpa mea mică şi proastă. Te doare, nu i aşa? Nu ţi place nici râsul, nici mila mea, aşa i?

Încetă să mai râdă şi se lăsă cu atâta greutate pe umerii ei, încât o duru. Expresia feţei i se schimbă şi se aplecă spre dânsa. Duhoarea de whisky a respiraţiei lui o făcu să întoarcă capul.

— Eu, gelos? zise el. Şi de ce nu, mă rog? O, da, sunt gelos pe Ashley Wilkes. Şi de ce nu? Nu încerca să mi explici. Ştiu că, fiziceşte, mi ai fost credincioasă. Asta ai vrut să mi spui, mi se pare? O ştiu de ani de zile. De unde? O, îl cunosc pe Ashley Wilkes şi pe cei ca el. Ştiu că e cinstit şi că e un gentleman. Ceea ce n aş putea spune despre tine – şi nici despre mine, la urma urmei. Noi nu suntem gentlemeni şi n avem onoare, nu i aşa? De aceea ne merge bine în afaceri.

— Lasă mă să plec. Nu mai vreau să stau aici să ţi ascult insultele.

— Nu te insult. Îţi laud doar virtutea fizică. Dar să ştii că pe mine nu m ai păcălit. Prea crezi că bărbaţi sunt proşti. Niciodată nu e bine să subestimezi forţa sau inteligenţa adversarului. Eu nu sunt un dobitoc. Crezi că nu ştiam că în timp ce erai în braţele mele, te gândeai la Ashley şi ţi închipuiai că e lângă tine?

Scarlett rămase cu gura căscată. Pe faţa ei se citeau clar teama şi uimirea.

— Frumos lucru, de altfel. De fapt, parcă ar fi fost vorba de stafii. Trei inşi într un pat, când nu trebuiau să fie decât doi.

Rhett o scutură puţin de umeri, sughiţă şi zâmbi.

— O, da, mi ai fost credincioasă, fiindcă Ashley nu te a vrut. Eu nu i aş fi refuzat trupul tău. Ştiu cât de puţin înseamnă un trup... un trup de femeie. Dar nu vreau să i dau inima şi mintea ta, mintea ta dură, fără scrupule, şi încăpăţânată ca de catâr. El nu ţi doreşte sufletul, şi eu n am nevoie de trupul tău. Pot să mi cumpăr femei câte vreau. Dar cât aş vrea să ţi stăpânesc inima şi sufletul! Ştiu că n am să le am niciodată, aşa cum n ai să ai nici tu sufletul lui Ashley. Iată de ce mi e milă de tine.

Cu toată teama şi uimirea ei, Scarlett se simţi jignită de cuvintele batjocoritoare ale lui Rhett.

— Ţi e milă de mine?

— Da, mi e milă fiindcă eşti atât de copilă, Scarlett. Eşti ca un copil care plânge fiindcă vrea să i se dea luna. Ce ar face un copil cu luna, chiar dacă ar căpăta o? Şi ce ai face tu cu Ashley? Da, mi e milă de tine, mi e milă când te văd că îţi arunci fericirea cu amândouă mâinile, şi fugi după un lucru care nu te ar face fericită. Mi e milă de tine fiindcă eşti proastă şi nu înţelegi că nu poate exista fericire decât în unirea dintre două fiinţe asemănătoare. Dacă aş muri, şi dacă ar muri şi doamna Melly, şi în sfârşit scumpul şi nepreţuitul tău iubit ar fi al tău, crezi că ai fi fericită? Nu, deloc. Niciodată n ai reuşi să l cunoşti, niciodată n ai şti la ce se gândeşte, nu l ai înţelege cum nu înţelegi muzica, poezia şi cărţile şi nimic în afară de bani. Pe când noi doi, scumpă soţie a sufletului meu, noi am fi putut fi atât de fericiţi, dacă ţi ai fi dat cât de puţină osteneală, fiindcă semănăm atât de mult. Amândoi suntem nişte ticăloşi, Scar­lett, şi nici un lucru nu e imposibil pentru noi atunci când ţinem cu tot dinadinsul să l căpătăm. Am fi putut fi fericiţi fiindcă te iubeam, Scarlett, îţi cunoşteam sufletul până în cele mai ascunse profunzimi, aşa cum Ashley nu l ar fi putut cunoaşte niciodată. Şi te ar dispreţui dacă te ar cu­noaşte... Dar nu, tu trebuie să ţi petreci viaţa suspinând după un om pe care nu l poţi înţelege. Iar eu, draga mea, am să continui să suspin după târfe. Şi cred că ne vom înţelege mai bine ca alte perechi.

Îi dădu brusc drumul şi se îndreptă înapoi spre sticlă cu paşi nesiguri. O clipă, Scarlett rămase ca ţintuită locului. În capul ei gândurile se învârteau atât de iute, încât nu putea opri nici unul ca să l cerceteze. Rhett spusese că o iubea. Vorbea serios sau era beat? Sau era numai una din glumele lui îngrozitoare? Şi Ashley... luna... să plângă ca să capete luna. Fugi repede în holul întunecos, ca şi cum ar fi fost fugărită de demoni. O, dacă ar putea ajunge în odaia ei! Era să şi scrântească piciorul şi unul dintre papuci îi alu­necă din picior. Când se opri ca să l arunce, Rhett, fugind cu iuţeala unui indian, o ajunse în întuneric. Răsuflarea lui îi ardea faţa. Îi desfăcu rochia de casă şi o luă în braţe brutal, cu mâinile pe pielea ei goală.