Pe aripile vântului

— M ai alungat şi m ai făcut de râs în faţa întregului oraş, fugind după el. Astă seară însă n or să fie decât doi inşi în patul meu.

O ridică în braţe şi începu să urce scările. Cu capul strivit de umărul lui, Scarlett îi auzea bătăile puternice ale inimii. Rhett o strângea prea tare şi Scarlett începu să plângă înăbuşit. Suia scările pe întuneric şi ea era înnebu­nită de spaimă. Un necunoscut o ţinea în braţe, un nebun. Se simţea pierdută într o întunecime mai deasă ca moar­tea. Moartea o luase şi o ducea, o strângea în braţe şi o făcea să sufere. Ţipă aproape înăbuşită şi el se opri brusc pe palier. Apoi, desfăcându şi strânsoarea, se aplecă peste Scarlett şi o sărută cu atâta patimă, cu atâta uitare, încât pentru ea totul dispăru deodată, şi nu mai rămase nimic în afară de întunericul care o învăluia din ce în ce mai mult şi de buzele lui. Rhett tremura ca şi cum l ar fi scuturat un vânt puternic. Buzele lui părăsiră gura lui Scarlett şi înce­pură să rătăcească pe pielea ei dulce, acolo unde rochia i se desfăcuse. Murmura lucruri pe care ea nu le înţelegea. Buzele lui trezeau în ea senzaţii pe care nu le simţise niciodată. Ea era întunericul, şi Rhett era tot întunericul, şi nu existau decât întunericul şi buzele lui pe trupul ei. Încercă să spună ceva, dar buzele lui îi acoperiră din nou gura. Deodată o străbătu un fior sălbatic, cum nu mai cunoscuse niciodată. Bucurie, teamă, nebunie? Se lăsa în voia braţelor prea puternice pentru ea. Se lăsă pradă gurii lui lacome, se lăsă târâtă de un destin prea năvalnic. Era prima dată în viaţa ei când întâlnea un lucru mai tare ca ea, cineva cu care nu se putea juca, cineva care o domina şi o îmblânzea. Îi încolăci gâtul cu braţele. Buzele ei tresăriră sub ale lui. Îşi urmară înainte drumul prin întuneric, în întunericul dulce care îi ridica într un vârtej şi îi ducea cu sine.

A doua zi dimineaţă, când Scarlett se trezi, Rhett nu mai era lângă ea, şi de n ar fi găsit lângă ea perna răvăşită, ar fi putut crede că toate întâmplările nopţii trecute fuse­seră doar un vis nebunesc. Se înroşi amintindu şi ce se petrecuse şi, trăgând aşternutul până sus, sub bărbie, răma­se culcată în lumina soarelui, căutând să pună puţină ordine în impresiile ei încurcate.

Două lucruri erau clare. Trăise ani de zile cu Rhett, dormise în acelaşi pat cu el, mâncase cu el, se certase cu el, îi făcuse un copil... şi totuşi nu l cunoştea. Omul care suise scările în întuneric ducând o în braţe, omul acesta era un străin despre a cărui existenţă nici nu visase. Şi acum, deşi încerca să l urască, deşi încerca să fie indignată, nu reuşea. O umilise, o lovise, o brutalizase în tot cursul acestei nopţi de nebunie, dar ea se simţea fericită.

O, ar trebui să i fie ruşine, ar trebui să alunge amin­tirea acelor clipe când întunericul părea că vrea s o înghită! O doamnă, o femeie bine crescută n ar mai putea să ridice capul după o astfel de noapte. Dar amintirea acelor clipe de nebunie, de extaz şi de totală dăruire era mai tare ca ruşinea. Pentru prima dată în viaţă se simţise vibrând, străbătută de o patimă tot atât de primitivă ca şi groaza din noaptea aceea când fugise din Atlanta, tot atât de ameţitoa­re ca valul de ură care o făcuse să l ucidă pe yankeu.

Rhett o iubea! I o spusese. Ce straniu şi ce tulburător, şi cât de greu de crezut să fie iubită de acest necunoscut cu care până acum avusese legături atât de reci. Nu ştia încă ce impresie îi face acesată revelaţie, dar îi veni în minte o idee care o făcu să izbucnească în râs. O iubea şi, în sfârşit, îl avea în mână. Uitase aproape ce mult dorise să l prindă în capcană, să l facă s o iubească pentru ca să l poată juca aşa cum voia ea. Acum, reuşita planului ei îi dădea o mare mulţumire. O noapte o avusese la cheremul lui, dar acum ea îi cunoştea slăbiciunea. De acum înainte ştia cum să l ia. O usturase multă vreme ironia lui batjocoritoare, dar acum îl va face să sară prin toate cercurile pe care i le va întinde. O să l dreseze bine.

Când se gândi că l va revedea pe Rhett la lumina zilei, Scarlett simţi o jenă, care nu era însă neplăcută.

"Sunt emoţionată ca o tânără căsătorită", se gândi ea, "şi încă din cauza lui Rhett!" Lucrul acesta i se păru atât de charaghios, că începu să râdă prosteşte.

Rhett însă nu apăru la prânz, şi nici la cină. Noaptea trecu, o noapte lungă în timpul căreia Scarlett rămase trează până n zori, pândindu l. Rhett însă nu se întoarse. Când trecu şi a doua zi fără vreo veste din partea lui, Scarlett se simţi dezamăgită şi apoi îngrijorată. Se duse la bancă, însă Rhett nu era acolo. Se duse la prăvălie şi fu severă cu toată lumea fiindcă de câte ori se deschidea uşa ca să intre un client, tresărea sperând că e Rhett. Se duse la depozitul de cherestea şi l teroriză pe Hugh atâta, încât acesta se ascunse după o grămadă de lemne. Rhett, însă, nu o căutase nici acolo.

Nu se putea umili să întrebe pe prieteni dacă nu l văzuseră. Nu putea nici să se adreseze servitorilor, deşi avea impresia că ei ştiau ceva. Negrii ştiu întotdeauna totul. În acele două zile, Mammy fu neobişnuit de liniştită. Se uita la Scarlett cu coada ochiului, dar nu spunea nimic. Când trecu şi a doua noapte, Scarlett se hotărî să se adre­seze poliţiei. Poate că i se întâmplase un accident şi acum zăcea în nesimţire în vreun şanţ. Poate că... o, ce gând îngrozitor!... poate că murise.

A doua zi, după ce şi luase micul dejun şi şi punea pălăria, la ea în odaie, auzi paşi repezi pe scară. Se aşeză pe pat cu picioarele tăiate de emoţie, şi atund Rhett intră.

Era ras şi tuns proaspăt, dichisit şi se vedea că nu era beat, dar ochii îi erau injectaţi şi obrajii buhăiţi de beţie. Făcu un gest cu mâna şi i zise:

— Bună dimineaţa.

Oare cum putea spune un om: "Bună dimineaţa", după ce a lipsit două zile, fără să dea vreo lămurire? Cum putea părea atât de indiferent, după noaptea pe care o petrecuseră împreună? Ar fi fost cu neputinţă dacă... şi o idee îngrozitoare se ivi în mintea lui Scarlett... dacă nu e cumva obişnuit cu astfel de nopţi? O clipă, nu putu spune nimic, şi uită vorbele frumoase cu care plănuise să l întâmpine. Nici măcar nu se apropie s o sărute din vârful buze­lor, aşa cum făcea de obicei. Se uita la ea surâzând, în mână cu o ţigară aprinsă.

— Unde... unde ai fost?

— Nu cumva vrei să zici că nu ştii! Credeam că până acum a aflat tot oraşul. Poate că ştie toată lumea, în afară de tine. Cunoşti doar vechea zicătoare: "Ce ştie satul nu ştie nevasta..."

— Ce vrei să spui?

— Credeam că după descinderea făcută alaltăieri seară de poliţie la Belle...

— La Belle... la femeia aceea. Ai fost la...?

— Fireşte. Unde să mă duc? Sper că n ai fost îngijorată pentru soarta mea?

— Ai plecat de la mine la... oh!

— Haide, haide, Scarlett! Nu mai fă pe soţia înşelată. De mult trebuia să fi aflat tu despre Belle.

— Te ai dus la ea de la mine... după... după...

— O, aceea! şi făcu un gest neglijent. Uneori nu prea ştiu să mă port. Îţi cer scuze pentru felul cum m am purtat la ultima noastră întrevedere. Eram beat, cum ai văzut bine, şi farmecele tale m au scos din minţi.

Deodată Scarlett simţi că vrea să plângă, să se trântească în pat şi să hohotească disperată. Rhett nu se schim­base, nimic nu se schimbase. Fusese o proastă, o tâmpită, o idioată închipuindu şi că o iubeşte. Nu fusese decât una din glumele lui scârboase de beţiv. O luase şi şi satisfăcuse pofta cu ea la beţie, aşa cum ar fi făcut cu oricare din pensionarele lui Belle. Acum se întorsese – ironic, distant, gata s o jignească. Îşi înghiţi lacrimile şi se stăpâni. Pentru nimic în lume nu trebuie să afle ce crezuse ea. Ce ar mai râde dacă ar şti! N o să afle niciodată. Se uită drept în ochii lui şi surprinse aceeaşi veche privire care o intrigase, acea expresie de pândă ca şi cum ar spera... dar ce putea să spere? Să se facă de râs, să înceapă să plângă şi să i dea prilejul s o batjocorească? Nu, asta n o va face!

Sprâncenele ei oblice se încruntară. Îşi reluă expresia de răceală.

— Fireşte că bănuiam ce fel de legături aveai cu fiinţa aceea.

— Bănuiai doar? De ce nu m ai întrebat, ca să ţi satisfac curiozitatea? Ţi aş fi spus. Am trăit cu ea din ziua în care tu şi Ashley Wilkes aţi hotărât că nu trebuie să dormim în acelaşi pat.

— Şi ai tupeul să te lauzi cu asta în faţa mea, în faţa soţiei tale?

— O, scuteşte mă de indignarea ta. Puţin ţi a păsat ce am făcut, atâta timp cât am plătit notele. Şi ştiai bine că, în ultimul timp, n am fost un sfânt. Cât despre faptul că eşti soţia mea... ai fost foarte puţin de la naşterea lui Bonnie, nu i aşa? Scarlett, ai fost un plasament prost. Belle e un plasament mai bun.

— Plasament? Vrei să spui că i ai dat...?

— Da, am finanţat o, ăsta e termenul exact, mi se pare. Belle e o femeie deşteaptă. Voiam s o văd reuşind în viaţă şi îi trebuiau doar bani ca să şi deschidă o casă proprie. Ar trebui să ştii ce minuni poate face o femeie când are bani. Tu, de pildă.

— Mă compari pe mine...

— Păi, sunteţi amândouă femei de afaceri perseverente, şi amândouă aţi reuşit. Fireşte, Belle face mai mult ca tine, fiindcă are un suflet bun şi milos...

— Ieşi afară!

El se îndreptă spre uşă fără să se grăbească, cu o sprânceană puţin ridicată. Cum o putea jigni aşa, se gândi Scarlett cu furie şi cu durere. Îl vedea cum se străduia să o rănească şi să o umilească. Se cutremură când îşi aminti cu cât dor aşteptase întoarcerea lui, în timp ce el era beat şi se certa cu poliţia într o casă de prostituţie.

— Ieşi din odaia mea şi să nu mai calci aici. Ţi am mai spus o dată că nu eşti destul de fin ca să înţelegi. De acum înainte am să mă încui.

— Nu te mai osteni degeaba.

— Am să mă încui. După felul cum te ai purtat alaltă­ieri noapte... beat... scârbos...

— Dă i înainte, drăguţă! Dar se pare că nu chiar aşa de scârbos!

— Ieşi afară!

— Nu te supăra. Plec. Şi îţi făgăduiesc că n am să te mai deranjez. Acum totul s a sfârşit. Şi m am gândit să ţi spun că dacă n o să mai poţi îndura purtările mele infame, îţi permit să divorţezi. Dă mi o pe Bonnie şi n am să mă opun.

— Nu ţin să mi fac familia de râs divorţând.

— Ai face o repede de râs, dacă s ar întâmpla să moară doamna Melly, nu? Mă apucă ameţeala când mă gândesc ce repede ai divorţa de mine.

— N ai de gând să pleci?

— Ba da, plec. Tocmai asta venisem să ţi spun. Plec la Charleston şi la New Orleans şi... în sfârşit... o călătorie mai lungă. Plec astăzi.

— Aşa?

— Şi o iau şi pe Bonnie. Spune i toantei de Prissy să şi pregătească catrafusele. O iau cu mine.

— Îţi interzic să mi iei copilul.

— E şi copilul meu, doamnă Butler. Nu cumva te deranjează dacă o duc la Charleston, la bunica ei?

— La bunica ei? Haida de! Crezi că o să ţi permit să iei fetiţa de aici, când ştiu că o să te îmbeţi în fiecare seară şi o s o duci la case ca a lui Belle...

Rhett îşi aruncă violent ţigara pe covor şi mirosul acru de lână arsă umplu odaia. Într o clipă se apropie de Scarlett cu faţa palidă de furie.

— Dac ai fi bărbat, ţi aş suci gâtul pentru vorbele astea. Fiindcă nu se poate, tot ce ţi cer e să ţi ţii blestemata aia de gură. Crezi că nu o iubesc pe Bonnie, că aş duce o într o casă unde... pe fiica mea! Doamne, ce proastă eşti! Şi dacă e să vorbim de dragostea ta maternă, să ţi spun eu. O pisică e mai bună mamă ca tine! Ce ai făcut tu pentru copii? Wade şi Ella tremură de frica ta şi, dacă n ar avea o pe Melanie Wilkes, n ar fi ştiut ce înseamnă duioşia. Dar Bonnie, Bonnie a mea? Crezi că nu o pot îngriji mai bine ca tine? Crezi că am să ţi dau voie să o terorizezi, să i distrugi personalitatea aşa cum ai făcut cu Wade şi Ella? Află că nu! Să spui să i pregătească lucrurile şi să fie gata într un ceas, ori de nu, te anunţ că ce s a petrecut alaltăieri seară va fi un fleac pe lângă ce se va petrece acum. Întotdea­una am crezut că o bătaie bună cu biciul ţi ar face bine.

Se întoarse şi ieşi afară din cameră, înainte ca Scarlett să i poată răspunde ceva. Îl auzi traversând holul spre camera de joc a copiilor şi deschizând uşa, fu primit de glasuri vesele şi subţiri de copii, şi Scarlett recunoscu vocea ascuţită a lui Bonnie dominând o pe a Ellei.

— Tăticule, unde ai fost?

— Am fost să vânez iepuri ca să fac o blană pentru mica mea Bonnie. Ia sărută tu pe cine iubeşti mai mult, Bonnie... şi tu Ella.

Capitolul LV
— Draga mea, nu e nevoie să mi explici şi nu vreau să te mai ascult, zise Melanie cu hotărâre, punându şi încet mâna pe buzele chinuite ale lui Scarlett şi făcând o să tacă. Ar fi o jignire faţă de tine însăţi, faţă de Ashley şi faţă de mine dacă ai crede că între noi e nevoie de explicaţii. Dar bine, noi trei am fost ca... nişte soldaţi. Ne am bătut împo­triva lumii cot la cot atâţia ani, încât mi e ruşine de tine dacă ţi închipui că între noi ar putea avea loc bârfelile celor ce n au nici o treabă. Îţi închipui că aş crede că tu şi Ashley al meu... Ce idee! Nu înţelegi că eu te cunosc mai bine ca oricine? Crezi că am uitat toate câte le ai făcut pentru Ashley, pentru Beau şi pentru mine, atâtea lucruri minu­nate, dezinteresate? Mi ai salvat viaţa şi ne ai ajutat să nu murim de foame! Crezi că am uitat cum mergeai printre brazde după calul yankeului, aproape în picioarele goale şi cu mâinile pline de băşici... numai pentru ca Beau şi cu mine să avem ce mânca... şi acum să cred lucruri atât de îngrozitoare despre tine? Nu vreau să aud un cuvânt din partea ta, Scarlett O'Hara. Nici un cuvânt.

— Dar..., bolborosi Scarlett şi apoi tăcu.

Rhett plecase de un ceas, luând pe Bonnie şi pe Prissy, şi acum în sufletul lui Scarlett disperarea se adăugase ruşinii şi supărării. În plus, se simţea vinovată faţă de Ashley, şi atitudinea generoasă a Melaniei o chinuia ne­spus de mult. Dacă Melanie ar fi crezut pe India şi pe Archie, dacă ar fi evitat o în seara recepţiei sau măcar ar fi primit o rece, atunci şi ar fi putut ţine capul sus şi ar fi luptat cu toate armele de care dispunea. Acum însă, văzând o pe Melanie că încearcă să i salveze reputaţia, că stă lângă ea ca o sabie strălucitoare, plină de încredere şi gata să lupte pentru ea, i se părea că singurul lucru cinstit de făcut era să mărturisească. Da, să povestească totul, începând cu ziua aceea îndepărtată când soarele lumina veran­da de la Tara.

Conştiinţa ei, deşi de mult adormită, conştiinţa ei de catolică, se trezise şi o îndemna să vorbească. "Mărturiseş te ţi greşelile şi ispăşeşte le cu sufletul plin de umilinţă şi căinţă", îi spusese Ellen de o sută de ori şi, în criza aceasta, educaţia religioasă primită de la Ellen revenea şi o stăpânea. Va mărturisi... da, va mărturisi totul, toate privirile, toate cuvintele, puţinele mângâieri, şi Dumnezeu îi va alina suferinţa şi îi va reda liniştea. Iar, drept ispăşire, va vedea o transformare cumplită pe faţa Melaniei, când groaza şi repulsia vor lua locul dragostei şi al încrederii! "E o pedeapsă prea crudă", se gândi ea cu durere. Să trebuiască să trăiască toată viaţa amintindu şi de faţa Melaniei, ştiind că Melanie cunoaşte toată josnicia, toată meschinăria, toată mişelia şi ipocrizia sufletului ei.

Odinioară se îmbăta la gândul că i ar spune totul Melaniei şi ar vedea cum se spulberă iluziile cumnatei sale un gest pentru care făcea să rişte. Dar acum, toate se schimbaseră dintr o dată şi nu era un lucru pe care să l dorească mai puţin. De ce? Habar n avea. În mintea ei se învălmăşeau prea multe idei contradictorii şi nu ştia cum să le pună în ordine. Ştia doar că voia cu orice preţ să păstreze stima Melaniei, aşa cum odinioară voia ca mama ei s o creadă modestă, curată şi bună. Ştia doar că nu i păsa ce crede lumea, sau Ashley, sau Rhett despre ea; Melanie însă nu trebuie să şi schimbe părerea.

Se temea să spună Melaniei adevărul, dar ascultând de unul din puţinele ei instincte cinstite, un instinct care nu i permitea să se prezinte sub o lumină falsă în faţa femeii care se luptase pentru ea, se dusese la Melanie chiar în dimineaţa asta, imediat după plecarea lui Rhett şi a lui Bonnie.

Totuşi, îndată ce pronunţase tremurând primele cu­vinte: "Melly, trebuie să ţi explic ce s a întâmplat în ziua aceea...", Melanie o oprise cu un gest poruncitor. Scarlett, ruşinată, se uitase în ochii negri ai Melaniei, plini de dra­goste şi de mânie şi, cu inima strânsă, înţelesese că nu va avea niciodată parte de liniştea şi pacea sufletească ce urmează după o mărturisire. Prin cuvintele ei Melanie îi interzisese pentru totdeauna să facă acest gest. Emoţionată cum nu fusese decât rareori de când nu mai era copil, Scarlett îşi dădea seama că a şi descărca sufletul ei chinuit ar fi fost un gest de un egoism îngrozitor. Ea ar scăpa de o povară, dar ar trece o unei fiinţe cu suflet curat şi credin­cios. Melanie îi luase apărarea. Era deci o datorie faţă de ea, pe care n o putea plăti decât prin tăcere. Ar fi foarte crud din partea ei să vorbească. Ar distruge viaţa Melaniei aducându i la cunoştinţă că bărbatul ei îi era necredincios şi că prietena ei cea mai iubită era părtaşă în această trădare.

"Nu i pot spune", se gândi ea disperată. "Niciodată, chiar dacă conştiinţa mea m ar distruge." Îşi aminti deo­dată ce i spusese Rhett în noaptea aceea când fusese beat: "Ea nu poate concepe că cei pe care îi iubeşte sunt necin­stiţi... ăsta să fie unul din chinurile tale".

Da, până la moarte o va chinui lucrul acesta. Va trebui să şi ascundă durerea, să simtă cum îi roade sufletul şi să nu spună nimic. La fiecare privire afectuoasă, la fiecare gest al Melaniei, va trebui să se stăpânească să nu strige: "Nu fi atât de bună! Nu mă apăra! Nu merit!"

"Dacă n ar fi atât de proastă, atât de drăguţă, de încrezătoare şi de naivă, nu mi ar fi aşa de greu", îşi zise Scarlett nenorocită. "Multe poveri am dus eu în viaţa mea, dar aceasta are să fie cea mai grea, cea mai apăsătoare pe care am dus o vreodată pe umeri".

Melanie şedea în faţa ei pe un scăunel scund şi şi proptise picioarele pe un divan înalt, încât genunchii îi ieşeau în afară ca la copii – o poziţie în care n ar fi stat niciodată dacă n ar fi fost atât de furioasă încât să uite de buna cuviinţă.

Lucra la o broderie şi îşi mişca acul cu atâta furie, încât părea un duelist ce şi mişcă spada.

Dacă Scarlett ar fi fost în locul ei, ar fi bătut din picior şi ar fi ţipat, cum făcea Gerald în vremurile lui bune când îl lua pe Dumnezeu martor de mişelia şi ticăloşenia nea­mului omenesc şi rostea ameninţări de răzbunare ce ţi îngheţau sângele. Numai scânteierea acului şi sprâncenele uşor încruntate arătau că Melanie fierbea. Vocea îi era calmă şi îşi alegea cuvintele cu mai multă grijă ca de obicei. Dar vorbele pe care le rostea aveau un sunet straniu în gura ei, căci rareori i se întâmpla să şi expună o părere personală şi să scape vreun cuvânt răutăcios. Scarlett îşi dădu seama că accesele de furie ale Wilkes ilor şi ale Hamilton ilor erau aproape tot atât de violente ca şi ale celor din familia O'Hara, dacă nu mai violente.

— A început să mă plictisească să tot aud lumea bârfindu te, draga mea, zise Melanie. De data asta însă au întrecut măsura şi am de gând să pun lucrurile la punct. Toate s au întâmplat fiindcă lumea te invidiază pentru inteligenţa ta şi pentru faptul că ai reuşit. Ai făcut lucruri pe care o mulţime de bărbaţi n ar fi reuşit să le facă. Nu te supăra, draga mea, că ţi spun asta. Nu vreau să spun că ţi ai pierdut calităţile tale de femeie, aşa cum spune lumea; nu e adevărat. Lumea nu te înţelege. Ce vrei, lumea nu permite ca o femeie să fie deşteaptă. În orice caz, succesul şi inteligenţa ta nu dă lumii dreptul să spună că tu şi Ashley... ei, drăcia dracului!

În gura unui bărbat, această exclamaţie nevinovată ar fi sunat ca o înjurătură. Alarmată de această izbucnire de mânie neobişnuită la Melanie, Scarlett se uită la ea fix.

— Cât despre minciunile murdare pe care le au inven­tat Archie şi India şi doamna Elsing! Cum de au îndrăznit? Fireşte, doamna Elsing n a venit la recepţie. N a avut curajul. Înţelege, draga mea, că întotdeauna te a urât, fiind­că ai avut mai mult succes ca Fanny. Şi apoi, avea necaz pe tine fiindcă l ai dat afară pe Hugh de la conducerea gaterului. Aveai însă dreptate, fiindcă e un prost, un leneş şi un nepriceput'. (Iat o deci pe Melanie renegându şi pri­etenul din copilărie şi fostul ei adorator!) Cât despre Ar­chie, eu sunt de vină. N ar fi trebuit să l primesc în casa mea pe bătrânul bandit. Toată lumea mi a spus o, dar n am vrut să ascult. Nu te putea suferi din cauza deţinuţilor, draga mea, dar ce drept are el să te critice? Un ucigaş, şi încă ucigaşul unei femei! Şi după câte am făcut pentru el, are îndrăzneala să vină şi să mi spună... ştii că nu mi ar fi părut rău dacă Ashley l ar fi împuşcat. I am spus să şi ia catra­fusele şi a plecat cu coada între picioare. A plecat din Atlanta... Cât despre India, e o scârbă! Draga mea, am observat de prima dată când v am văzut împreună că era geloasă pe tine şi că te ura fiindcă erai mult mai drăguţă ca ea şi aveai mai multe succese. Şi avea necaz pe tine mai ales din cauza lui Stuart Tarleton. S a gândit atâta la Stuart Tarleton încât... vezi, mi e greu să spun un lucru ca ăsta despre sora lui Ashley, dar cred că s a cam scrântit din cauza asta. Altfel nu ştiu cum să înţeleg fapta ei... I am spus să nu mai calce în casa mea şi am adăugat că dacă va îndrăzni să mai insinueze ceva... am s o fac mincinoasă în faţa lumii!

Melanie se opri, şi deodată faţa ei îşi pierdu expresia de mânie şi nu mai arăta decât durere. Avea spiritul de clan caracteristic georgienilor şi numai gândul unei certe în familie îi zdrobea inima. O clipă, şovăi înainte de a conti­nua, dar Scarlett îi era cea mai dragă, Scarlett ocupa primul loc în inima ei.

— Întotdeauna a fost geloasă pe tine pentru că te iubesc mai mult, recunoscu Melanie cinstit. N are să mai calce în casa asta şi eu n am să mai pun piciorul în casele celor ce o primesc. Ashley e de aceeaşi părere cu mine, dar i se rupe inima când o vede pe sora lui spunând astfel de lucruri...

Auzind numele lui Ashley, Scarlett nu se mai putu stăpâni şi izbucni în lacrimi. Oare când va înceta ea să l chinuiască pe Ashley? Dorinţa ei fusese să l vadă fericit şi mulţumit, dar de fiecare dată trebuia să i facă rău. Îi dis­trusese viaţa, îl jignise în mândria şi în demnitatea lui, îi năruise liniştea sufletească, liniştea aceea întemeiată pe sentimentul onoarei. Acum îl înstrăinase şi de sora lui pe care o iubea aşa de mult. Ca să salveze reputaţia ei, a lui Scarlett, şi fericirea soţiei sale, trebuise s o sacrifice pe India, s o lase să apară mincinoasă, o fată bătrână invidioa­să, pe jumătate nebună... tocmai pe India ale cărei bănuieli şi acuzaţii erau perfect întemeiate. De câte ori Ashley se va uita în ochii Indiei, va vedea lucind în ei adevărul, va citi reproşul şi dispreţul rece pe care Wilkes ii ştiu să l arate.

Scarlett, care ştia că Ashley ţinea mai mult la onoare decât la viaţă, îşi închipuia prin ce chinuri trecea. Ca şi ea, se vedea silit să se ascundă după Melanie. Scarlett îşi dădea seama de necesitatea acestui lucru, ştia că ea era de vină pentru situaţia falsă în care se găsea Ashley, şi totuşi... totuşi... Ca orice femeie, l ar fi respectat mai mult dacă l ar fi omorât pe Archie şi apoi ar fi recunoscut totul în faţa Melaniei şi a lumii întregi. Ştia bine că nu era frumos din partea ei să gândească astfel, era însă prea nenorocită acum ca să mai ţină seama de detalii, îşi amintea de unele cuvinte usturătoare ale lui Rhett şi se întreba dacă într adevăr Ashley se purtase aşa cum trebuie să se poarte un bărbat în toată încurcătura asta. Şi, pentru prima dată, aureola strălucitoare cu care îl înconjurase din ziua când se îndră­gostise de el, începu să pălească puţin. Ruşinea şi senti­mentul de vinovate pe care le simţea se răsfrângeau asupra lui Ashley. Se strădui să alunge gândul acesta, dar nu reuşi decât să plângă mai tare.

— Te rog, te rog, nu plânge! zise Melanie, lăsând lucrul din mână şi, trântindu se pe sofa lângă Scarlett, îi puse capul pe umărul ei. N ar fi trebuit să ţi vorbesc aşa şi să te fac să suferi. Înţeleg ce simţi. Niciodată n o să mai vorbim de asta. Nici noi două, nici cu nimeni altcineva. Să ne închi­puim că nu s a întâmplat. Dar, adăugă ea cu o furie stăpânită, am să le arăt eu Indiei şi doamnei Elsing. Să nu creadă că pot să şi permită să împrăştie minciuni despre soţul şi cumnata mea. Şi am să fac aşa, încât nu vor mai îndrăzni să ridice capul. Toţi cei ce le vor crede şi toţi cei ce le vor primi vor fi duşmanii mei.