Pe aripile vântului

Scarlett, cu durere în suflet, îşi aţinti privirile asupra viitorului şi înţelese că va fi pricina unei certe care va împărţi în două tabere tot oraşul, şi va dura multe genera­ţii.

Melanie se ţinu de cuvânt. Niciodată nu mai pomeni de această chestiune, nici lui Scarlett, nici lui Ashley, şi nu îngădui nimănui să mai discute ceva. Păstra o expresie de indiferenţă rece, care repede se putea transforma într o politeţe de gheaţă, de câte ori cineva îndrăznea să amin­tească de acest subiect. În cursul săptămânilor care urmară după recepţie, pe când Rhett dispăruse în mod misterios, iar oraşul întreg vorbea şi se agita, ea nu primi pe nici unul din detractorii lui Scarlett, fie că erau vechi prieteni ai ei, fie că i erau rude. Nu zise nimic, dar trecu la fapte.

Nu o slăbi pe Scarlett o clipă. O sili să meargă, ca de obicei, în fiecare dimineaţă la depozitul de cherestea şi la prăvălie, întovărăşind o. Deşi Scarlett nu ţinea să se expună privirilor curioase ale concetăţenilor săi, stăruia să iasă la plimbare în trăsură şi mergea cu dânsa. O lua cu ea când se ducea să facă vizite şi o introduse în saloane în care Scarlett nu călcase de mai bine de doi ani, cu o expresie dârză care voia să însemne: "Cine mă iubeşte trebuie să iubească şi pe cei pe care i iubesc".

La aceste vizite ele veneau devreme şi rămâneau până pleca ultimul musafir, lipsindu le astfel pe cucoane de plăcerea de a bârfi şi a face presupuneri, ceea ce le scotea din sărite pe acestea. Vizitele erau un adevărat chin pentru Scarlett, dar nu îndrăznea s o refuze pe Melanie. Şi i era extrem de neplăcut să se aşeze printre cucoane care se întrebau în gând dacă într adevăr fusese surprinsă în fla­grant delict de adulter. Şi era sigură că femeile acestea nu i ar fi vorbit dacă n ar fi iubit o pe Melanie şi nu s ar fi temut să i piardă prietenia. Scarlett însă ştia că, odată primită de aceste femei, niciodată nu se vor mai putea preface că nu o cunosc.

Caracteristic pentru puţina stimă de care se bucura Scarlett era faptul că, apărând o sau criticând o, lumea ignora cu totul probitatea ei. Părerea generală era: "Nimic nu mă miră din partea ei". Scarlett îşi făcuse prea multe duşmănii ca să mai aibă acum apărători. Vorbele şi faptele ei jigniseră prea mulţi oameni pentru ca lumea să mai ţină seama de consecinţele pe care le ar putea avea acest scan­dal pentru ea. Nimeni însă nu voia să facă rău fie Indiei, fie Melaniei, şi furtuna se dezlănţuia mai mult în jurul lor, decât al lui Scarlett, având la bază o singură întrebare: "Oare India minţise?"

Cei ce ţineau partea Melaniei scoteau în evidenţă cu multă satisfacţie faptul că aceasta nu o părăsea o clipă pe Scarlett. O femeie cu principii înalte ca Melanie ar putea oare să susţină cauza unei femei vinovate, mai ales când aceasta greşise cu propriul ei bărbat? Nu era cu putinţă! India era numai o fată bătrână ţicnită, care o ura pe Scarlett şi spunea minciuni pe socoteala ei şi convinsese pe Archie şi pe doamna Elsing s o creadă.

Dar, întrebau partizanii Indiei, dacă Scarlett nu e vinovată, unde e domnul Butler? De ce nu e lângă soţia lui, ocrotind o şi sprijinind o? Era imposibil de răspuns la această întrebare şi, pe măsură ce săptămânile treceau, zvonul că Scarlett e însărcinată se întindea. Cei ce o susţi­neau pe India dădeau din cap mulţumiţi. Se zicea că nu putea fi copilul lui Rhett Butler. Se ştia de prea multă vreme că Rhett şi Scarlett nu mai trăiau împreună şi tot oraşul era scandalizat de faptul că aveau camere separate.

Gurile rele nu mai tăceau şi oraşul se împărţise în tabere, iar clanul atât de unit al Hamilton ilor, al Wilkes ilor, al Burr ilor, al Whitman ilor şi al Winfield ilor se dezbinase. Fiecare membru ai familiei se vedea silit să ia atitudine. Teren neutru nu exista. De altfel, Melanie, cu demnitate rece, şi India, cu amărăciune răutăcioasă, aveau grijă de asta. Dar oricare ar fi fost tabăra din care făceau parte rudele, toţi o priveau cu resentiment pe Scarlett, fiindcă ea fusese pricina rupturii în familie. Şi nici unul nu credea că merita să se certe din pricina ei. Şi oricare ar fi fost părerea lor, toţi deplângeau faptul că India îşi luase răspunderea de a spăla public rufele murdare ale familiei şi de a l amesteca pe Ashley într o chestiune atât de dezo­norantă. Acum însă, când India vorbise, mulţi se grăbiră să i ia apărarea împotriva lui Scarlett, tot aşa cum alţii, care o iubeau pe Melanie, erau de partea ei şi a lui Scarlett.

Jumătate din Atlanta era, sau pretindea a fi, rudă cu Melanie şi cu India. Legăturile de rudenie dintre veri, veri de al doilea, veri prin alianţă şi aşa mai departe erau atât de încurcate, încât numai un georgian de baştină putea să le descurce Toţi aveau însă spiritul de clan foarte dezvol­tat, în momente grele erau uniţi şi, oricare ar fi fost părerea fiecăruia în privinţa celorlalţi membri ai tribului, se pre­zentau în faţa duşmanului într un front pe care nimeni nu l putea sparge. În afară de războiul de guerilă purtat de mătuşa Pitty împotriva unchiului Henry, ale cărui epi­soade fuseseră ani de zile un motiv de glumă în familie, niciodată nu existase vreo breşă în acest front. Erau oameni bine crescuţi, liniştiţi şi rezervaţi şi nici măcar nu li se întâmpla să se ia la harţă prieteneşte, aşa cum făceau membrii celor mai multe dintre familiile din Atlanta.

Acum însă erau împărţiţi, şi oraşul văzu cum veri de al cincilea şi de al şaselea se înfruntau în cel mai im­presionant scandal care se pomenise vreodată în Atlanta. Lucrul acesta puse la grea încercare tactul şi răbdarea celeilalte jumătăţi a oraşului, care nu era rudă cu ei, cearta dintre Melanie şi India tulburând toate cercurile din Atlan­ta. Amicii Thaliei, Cercul de lucru pentru văduvele şi orfanii Confederaţiei, Asociaţia pentru înfrumuseţarea mormintelor glorioşilor noştri morţi, Asociaţia muzicală de sâmbătă, Societatea reuniunilor dansante, Biblioteca tinerilor – toate aceste organizaţii suferiră de pe urma disensiunii create.Tot aşa şi cele patru biserici, împreună cu diferite societăţi de ajutor şi misionari. Trebuia mane­vrat cu multă grijă ca să eviţi într un comitet membri ai unor fracţiuni opuse.

În zilele de primire, doamnele din Atlanta erau foarte nervoase de la patru la şase după amiaza, fiindcă se temeau ca Melanie şi Scarlett să nu vină in vizită în acelaşi timp cu India şi cu partizanii ei credincioşi.

Din toată familia, biata mătuşa Pitty suferea cel mai mult. Pitty, care nu dorea altceva decât să trăiască liniştită, înconjurată de dragostea rudelor ei, ar fi vrut să împace şi capra şi varza. Dar nici capra, nici varza nu i dădeau voie să o facă.

India stătea în casa mătuşii Pitty şi, dacă Pitty ar fi ţinut cu Melanie, aşa cum voia, India ar fi părăsit o. Şi atunci, ce s ar fi făcut biata Pitty? Nu putea trăi singură. Ar fi trebuit să ia o străină să stea cu ea, sau să şi închidă casa şi să se ducă să stea la Scarlett. Mătuşa Pitty simţea însă vag că lucrul acesta nu i ar fi făcut plăcere domnului Butler. Ori ar fi trebuit să se ducă la Melanie şi să doarmă în cămăruţa în care şedea Beau.

Pitty nu ţinea prea mult la India, care o intimida cu felul ei de a fi, scrobit, uscat şi cu părerile ei categorice. Dar, mulţumită ei, Pitty putea să continuie a trăi confortabil şi, cum era în general mai sensibilă la argumentele de acest fel decât la cele de ordin moral, India rămase.

Însă prezenţa ei în casă atrase o furtună asupra capu­lui lui Pitty, fiindcă şi Scarlett şi Melanie traseră concluzia că ea ţine cu India. Scarlett refuză categoric să mai contri­buie la întreţinerea mătuşii Pitty, atâta timp cât India va locui în casa ei. Ashley trimitea bani în fiecare săptămână surorii lui şi de fiecare dată India trimitea banii înapoi, spre marea spaimă şi marele regret al bătrânei domnişoare. Fără intervenţia unchiului Henry, situaţia financiară a casei de cărămidă roşie ar fi fost într o stare deplorabilă, deşi Pitty se simţea umilită să primească bani de la fratele ei.

Melanie era fiinţa pe care Pitty o iubea cel mai mult pe lume, în afară de ea însăşi, şi acum Melanie se purta cu ea rece şi politicoasă ca şi cum ar fi fost o străină. Deşi locuia, ca să zicem aşa, chiar în spatele casei mătuşii Pitty, niciodată nu deschidea portiţa din dos, cum făcea înainte de zece ori pe zi. Pitty venea la ea şi îi mărturisea plângând cât ţine la dânsa şi cât îi e de devotată, dar Melanie refuza întotdeauna să stea de vorbă cu ea şi să i întoarcă vizitele.

Pitty ştia foarte bine tot ce i datora lui Scarlett – aproa­pe însăşi existenţa. În zilele negre care urmaseră după război, când Pitty avusese de ales între perspectiva de a sta cu fratele ei Henry şi aceea de a muri de foame, Scarlett îi ţinuse casa, o hrănise, o îmbrăcase şi îi dăduse posibilitatea să şi păstreze rangul în societatea Atlantei. Iar când Scarlett se măritase şi se mutase la casa ei, fusese extrem de gene­roasă cu ea; ca şi căpitanul Butler, omul acela fascinant şi seducător. Adeseori, după ce venea cu Scarlett s o vadă, Pitty găsea pe consolă un portmoneu nou nouţ plin cu bilete de bancă, sau batiste de dantelă înnodate la colţuri, cu monede de aur, pe care o mână îndemânatică ştiuse să le ascundă în cutie ei de lucru. Rhett se jura întotdeauna că habar nu are de ele şi o acuza pe Pitty, într un mod foarte puţin elegant, că are un adorator misterios, spunând că trebuie să fie bătrânul şi mustăciosul Merriwether.

Da, Pitty era legată prin dragoste de Melanie şi prin recunoştinţă de Scarlett – dar Indiei ce i datora? Nimic, decât că prezenţa ei o scutea de nevoia de a renunţa la obiceiurile ei comode şi de a lua hotărâri. Toate lucrurile acestea erau foarte supărătoare, şi Pitty, care toată viaţa ei nu luase nici o singură hotărâre, lăsă lucrurile să meargă aşa şi, ca urmare, petrecu ore întregi vărsând lacrimi pe care nimeni nu i le putea şterge.

La sfârşit, unii credeau din toată inima în nevinovăţia lui Scarlett, nu din cauza virtuţii ei, ci pentru că Melanie era convinsă de nevinovăţia ei. Unii aveau oarecari rezerve în sinea lor, dar se arătau totuşi foarte politicoşi cu Scarlett, fiindcă o iubeau pe Melanie şi voiau să i păstreze afecţiu­nea. Partizanii Indiei o salutau cu răceală şi unii chiar se făceau că n o cunosc. Aceştia mai cu seamă o jenau şi o înfuriau pe Scarlett, care îşi dădea seama că, fără apărarea Melaniei şi fără atitudinea ei hotărâtă, tot oraşul ar fi fost împotriva ei şi n ar mai fi fost primită în societate.

Capitolul LVI
Rhett lipsi trei luni şi, în toată vremea asta, Scarlett nu primi un rând de la el. Nu ştia nici unde se găsea, nici cât va lipsi. De fapt, habar n avea dacă mai avea de gând să se întoarcă vreodată. În aceste trei luni, Scarlett îşi văzu de treabă cu capul sus şi cu inima îndurerată. Nu se simţea bine dar, silită de Melanie, se ducea în fiecare zi la prăvălie şi încerca să se intereseze de soarta gaterelor. Pentru prima dată prăvălia nu mai avea nici un farmec pentru ea şi, deşi afacerile îi aduseră un câştig de trei ori mai mare decât anul trecut şi banii curgeau, acest lucru nu o interesa şi se purta aspru şi brutal cu oamenii de la gater. Gaterul lui Johnnie Gallegher mergea foarte bine şi lemnele din depozit se vindeau repede, dar tot ce făcea sau spunea Johnnie îi displăcea. Irlandez ca şi ea, Johnnie izbucni într o zi, furios de pisălogelile ei, şi ameninţă că va pleca, terminând o lungă cuvântare cu cuvintele: "Naiba să te ia, cucoană, şi blestemul lui Cromwell să cadă asupra dumitale"... A trebuit să l potolească cerându i scuze.

Niciodată nu se mai duse la gaterul lui Ashley. Nu se ducea nici la biroul de la depozitul de cherestea când ştia că el e acolo. Bănuia că o evită şi că prezenţa ei permanentă în casa lui era un chin pentru el, dar Scarlett nu se putea eschiva de la invitaţiile Melaniei. N aveau însă prilejul să fie singuri şi ea simţea nevoia să i pună unele întrebări. Voia să afle dacă Ashley o urăşte acum şi ce anume îi spusese Melaniei; el o ţinea însă la distanţă şi, prin atitu­dinea lui, îi dădea de înţeles că n ar fi bine să vorbească. Chipul său îmbătrânit şi chinuit de remuşcări era o durere în plus pentru ea, iar faptul că gaterul condus de Ashley pierdea în fiecare săptămână bani era alt prilej de enervare de care nu putea vorbi.

Neputinţa lui Ashley de a face faţă situaţiei o scotea din sărite. Nu vedea ce ar putea face el ca să schimbe lucrurile, dar simţea că trebuia totuşi să facă ceva. În locul lui, Rhett ar fi găsit ceva de făcut. Întotdeauna Rhett făcea ceva, chiar dacă nu nimerea bine, şi vrând nevrând, îl res­pecta pentru asta.

Acum, când furia i se domolise, începea să simtă din ce în ce mai mult lipsa lui Rhett, pe măsură ce timpul trecea şi nu primea nici o ştire de la el. Din haosul de fericire, de furie, de durere şi de mândrie jignită în care se zbătuse după plecarea lui Rhett, nu i mai rămăsese decât un senti­ment de descurajare. Rhett îi lipsea; îi lipsea felul ironic şi uşor în care îi povestea anecdote care o făceau să râdă în hohote, zâmbetul lui sarcastic care îi reducea necazurile la proporţiile lor exacte; îi lipseau chiar şi ironiile lui care o atingeau şi o făceau să i răspundă enervată. Mai mult decât orice, ar fi vrut să i poată povesti tot felul de întâmplări cotidiene. Din acest punct de vedere, Rhett era ideal. Putea să i povestească fără a roşi, şi chiar fălindu se, cum îi jupuia pe clienţii ei, iar pe el acest lucru îl amuza. Dacă le ar fi povestit altora, aceştia s ar fi arătat indignaţi.

Îi era urât fără Rhett şi fără Bonnie. Fetiţa îi lipsea mai mult decât şi ar fi închipuit. Obsedată de vorbele crude pe care Rhett i le aruncase în faţă despre Wade şi Ella, încerca să şi petreacă ceasurile de răgaz cu ei. Degeaba. Spusele lui Rhett şi reacţiile copiilor îi deschiseră ochii asupra unui adevăr surprinzător şi exasperant. Atunci când copiii erau mici, fusese prea ocupată, prea necăjită de chestiunile băneşti, prea nervoasă şi iritabilă ca să poată câştiga iubirea şi încrederea lor. Iar acuma, fie că era prea târziu ca să pătrundă în sufletele lor mici şi ascunse, fie că ea nu avea răbdarea şi priceperea necesare.

Ella! Pe Scarlett o enerva faptul că trebuia să recu­noască în sinea ei că Ella nu e deşteaptă, dar aşa era. Era incapabilă să se concentreze asupra lucrului pe care l fă­cea, cum nici o pasăre nu poate sta mult pe aceeaşi ramură; chiar atunci când Scarlett îi spunea o poveste, atenţia fetiţei scăpa şi îşi întrerupea mama cu întrebări care n aveau nici o legătură cu povestea, apoi uita ce întrebase, înainte ca Scarlett să fi avut timp să i explice. Cât despre Wade... aici Rhett avea poate dreptate. Poate că se temea de ea. Era un lucru ciudat, care îi făcea rău. De ce trebuia ca fiul ei, singurul ei fiu, să se teamă de ea? Când încerca să l facă să vorbească, se uita la ea cu ochii căprui şi blânzi pe care i moştenise de la Charles şi, încurcat, se sucea şi se răsucea sau se legăna pe câte un picior. Cu Melanie însă nu mai contenea; vorbea întruna şi îi arăta tot ce avea prin buzu­nare, de la viermii pe care i strânsese pentru pescuit până la bucăţile de sfoară veche.

Melanie ştia cum să se poarte cu copiii. Nimeni nu i putea nega acest merit. Micul ei Beau era cel mai bine crescut şi cel mai adorabil copil din Atlanta. Scarlett se înţele­gea mai bine cu el decât cu fiul ei, fiindcă Beau nu se intimida în faţa oamenilor mari şi, de câte ori o vedea, i se suia pe nepoftite pe genunchi. Ce frumos şi ce blond era Beau! Şi ce mult semăna cu Ashley! Dacă Wade ar fi fost ca Beau! Fireşte, pentru Melanie era uşor să se înţeleagă cu el, fiindcă avea doar un singur copil şi n avusese atâtea griji şi atâtea treburi ca Scarlett. Cel puţin aşa încerca Scarlett să se dezvinovăţească, dar în fundul sufletului trebuia să admită că Melanie iubea copiii şi i ar fi plăcut să aibă şi zece. Cum această bucurie îi era refuzată, dragostea ei se revărsa asupra lui Wade şi asupra copiilor vecinilor.

Scarlett nu putea uita ce lovitură primise într o zi când se dusese cu trăsura la Melanie ca să l ia pe Wade; pe când suia aleea principală, îl auzise pe fiul ei imitând cu măies­trie strigătul rebelilor – fiul ei care acasă era liniştit ca un şoarece. Şi secondându l curajos, Beau la rândul lui ţipa şi el cu glasul lui ascuţit. Când Scarlett intră în salon, îi găsi pe amândoi atacând canapeaua cu săbiile de lemn. La intrarea ei tăcură ruşinaţi, iar Melanie, râzând şi strângându şi acele de păr şi buclele părului, se sculase din dosul canapelei unde se ascunsese.

— E bătălia de la Gettysburg, explicase ea. Eu fac pe yankeii şi sunt într o situaţie proastă. Şi iată l pe generalul Lee, urmase ea arătând spre Beau, şi pe generalul Pickett, şi pusese mâna pe umărul lui Wade.

Da, Melanie ştia cum să se poarte cu copiii, şi Scarlett nu va reuşi niciodată să i afle taina.

"Cel puţin", îşi zise ea, "Bonnie mă iubeşte şi i place să se joace cu mine". Dar se văzu silită să admită că lui Bonnie îi plăcea mai mult să se joace cu Rhett decât cu ea. Şi poate că n o va mai revedea niciodată pe Bonnie. După câte ştia ea, Rhett trebuia să fie în Persia sau în Egipt, şi avea de gând să rămână acolo pentru totdeauna.

Când doctorul Meade îi anunţă că e însărcinată, Scar­lett rămase foarte surprinsă, fiindcă se aştepta ca doctorul să i spună că are ceva la ficat şi că nervii îi sunt obosiţi. Îşi aminti numaidecât de noaptea aceea pătimaşă, şi faţa i se înroşi la această amintire. Deci, din clipele acelea de extaz se va naşte un copil! Ce urmase după acele clipe nu avea nici o importanţă. Era prima dată când se bucura că va avea un copil. Numai de ar fi băiat! Un băiat voinic, şi nu un molâu ca Wade. Cât îl va iubi! Acum avea destul timp şi destui bani ca să aibă grijă de el cum trebuie. Ce fericită va fi! Simţi o dorinţă nebună să i scrie lui Rhett, pe adresa mamei lui la Charleston, şi să i spună ce se întâmplase. Doamne, poate acum se va întoarce acasă! Dar dacă nu se va întoarce înainte de naşterea copilului? Nu va putea explica nimănui absenţa lui. Însă dacă i ar scrie, ar crede că i e dor de el, şi asta l ar amuza. Nu, Rhett nu trebuie să afle că i e dor de el sau că i simte nevoia.

Mai târziu fu bucuroasă că nu i scrisese, fiindcă pri­mele ştiri despre Rhett le căpătă într o scrisoare de la mătuşa Pauline din Charleston, de unde se vedea că Rhett era la mama lui. Ce bucurie fu pentru Scarlett să afle că era tot în Statele Unite, chiar dacă scrisoarea mătuşii Pauline era enervantă. Rhett fusese în vizită la ea şi la mătuşa Eulalie, şi scrisoarea era plină de laude la adresa fetiţei.
"Ce fetiţă frumoasă! Când va fi mare o să fie o frumu­seţe. Dar, ştii, îmi închipui că cel care îi va face curte o să aibă de furcă cu domul Butler, căci niciodată n am văzut un tată atât de devotat copilului său. Acum, draga mea, trebuie să ţi fac o mărturisire. Înainte de a l cunoaşte pe domnul Butler, credeam că ai făcut o mezalianţă îngrozi­toare, fiindcă, fireşte, nimeni din Charleston nu poate spune un cuvânt bun despre el şi toată lumea îi plânge familia. De fapt, Eulalie şi cu mine nu ştiam precis dacă să l primim sau nu... dar, în definitiv, fetiţa e nepoţica noastră. Când a venit, am fost foarte surprinse, foarte agreabil surprinse, şi ne am dat seama ce puţin creştinesc e să dai crezare bârfelilor. Căpitanul Butler e un om încântător. E un bărbat fermecător şi ni s a părut foarte serios şi politicos. Şi ce mult ţine la tine şi la copil.

Acum, dragă, trebuie să ţi scriu despre ceva care a ajuns la urechile noastre – un lucru pe care Eulalie şi cu mine n am vrut să l credem la început. Auzisem, fireşte, că uneori te ocupai puţin de prăvălia pe care ai moştenit o de la domnul Kennedy. Auzisem unele zvonuri, evident, dar n am vrut să le dăm crezare. Ne am dat seama că în timpurile grele de după război, era poate necesar, dată fiind situaţia în care ne aflam. Dar acum nu mai e nevoie să continui, deoarece se ştie că domnul Butler e un om cu stare, şi de altfel ar fi perfect capabil să aibă grijă de afacerile şi proprietăţile tale. Trebuia să aflăm cum stau lucrurile cu adevărat, aşa că ne am văzut silite să punem căpitanului Butler unele întrebări care au fost penibile pentru toată lumea.

Cu multă părere de rău s a văzut silit să ne spună că ţi petreci dimineţile la prăvălie şi că nu permiţi nimănui să ţină contabilitatea. A recunoscut de asemenea că ai investit bani într un gater, sau în mai multe (n am stăruit asupra acestui punct, deoarece această veste ne a tulburat pro­fund) şi că ieşi singură în trăsură, ori însoţită de un bandit care, ne a spus căpitanul Butler, e un ucigaş. Ne am dat seama cât de mult suferă din pricina asta şi credem că trebuie să fie cât se poate de indulgent... de fapt e un soţ prea indulgent. Scarlett, situaţia aceasta trebuie să încete­ze! Mama ta nu mai e aici să ţi o poruncească, dar eu o fac în locul ei. Gândeşte te ce vor crede copiii tăi când vor creşte mari şi vor afla că te ai ocupat cu negustoria! Ce jenaţi vor fi când vor afla că te expuneai insultelor oamenilor mojici şi primejdiei de a fi bârfită! O purtare atât de puţin femini­nă"..."
Scarlett azvârli scrisoarea, fără să o termine. Îşi ima­gină pe mătuşa Pauline şi pe mătuşa Eulalie judecând purtarea ei în casa lor veche şi dărăpănată din Charleston. Uitau probabil că ar muri de foame fără banii pe care îi trimitea Scarlett în fiecare lună. Purtare nefeminină? Dar fără această purtare nefeminină, mătuşa Pauline şi mătuşa Eulalie n ar fi avut un acoperiş deasupra capului. Şi să l ia dracu pe Rhett pentru că le a vorbit de prăvălie, de conta­bilitate şi de gatere! Le o spusese cu multă părere de rău?

Vorbă să fie! Scarlett ştia bine ce plăcere îi făcuse să treacă în ochii doamnelor bătrâne ca un soţ şi un tată devotat. Cu câtă satisfacţie le povestise viaţa nevestei lui şi ocupaţiile ei la prăvălie, la gatere şi la cârciumă. Ce bestie! De ce oare îi plăcea să facă lucruri atât de răutăcioase?

Curând însă, furia ei se transformă în apatie. De un timp, viaţa nu prea mai avea farmec pentru Scarlett. De ar fi putut numai regăsi tot ce iubise la Ashley... sau dacă s ar întoarce Rhett ca s o facă să râdă!

Rhett şi Bonnie se întoarseră pe neaşteptate. Într o zi, Scarlett auzi deodată zgomot de bagaje trântite în vestibul şi vocea lui Bonnie strigând: "Mamă!"

Scarlett ieşi repede din camera ei şi se repezi spre capul scării, de unde o văzu pe fetiţa ei întinzându şi picioruşele scurte şi grăsuţe ca să suie treptele. Strângea la piept un pisoi resemnat, cu blana vărgată.

— Bunica mi l a dat, strigă ea veselă, ţinându l de ceafă.

Scarlett îşi luă fetiţa în braţe şi o sărută, mulţumită că prezenţa copilului o împiedica să fie singură cu Rhett. Privind peste capul lui Bonnie, îl văzu jos, în vestibul, plătind birjarului. El ridică privirea în sus, o văzu şi o salută scoţându şi pălăria cu un gest larg şi înclinându se. Întâlnind privirea ochilor lui negri, Scarlett tresări. Indife­rent ce era, indiferent ce făcuse, acum se întorsese şi ea era mulţumită.

— Unde i Mammy? întrebă Bonnie, sucindu i se atâta în braţe, încât Scarlett trebui s o pună jos.

N avea să fie prea uşor să l primească pe Rhett cu dezinvoltura care se impunea şi să l anunţe că va avea un copil. Se uită la faţa lui pe când suia scările, la faţa lui brună atât de enigmatică, atât de indiferentă. Nu, îi va spune mai târziu. Nu putea chiar acum. Şi totuşi, veşti de acest fel trebuiau spuse mai întâi soţului. Soţii se bucură întotdea­una când află astfel de lucruri. Scarlett însă avea impresia că Rhett nu se va bucura.

Rămase pe palier şi se rezemă de balustradă, întrebându se dacă o va săruta. El nu făcu însă nici un gest, doar spuse:

— Eşti cam palidă, doamnă Butler. E lipsă de fard la Atlanta?

Nici nu pomeni că i fusese dor de ea, chiar dacă n ar fi spus o decât din politeţe. Ar fi putut s o sărute în faţa lui Mammy, care după ce făcu o mică reverenţă o luă pe Bonnie ca s o ducă în odaia copiilor. Rhett rămase pe palier, lângă Scarlett, cercetând o cu un aer indiferent.

— Paloarea asta nu înseamnă cumva că ţi am lipsit? întrebă el, şi deşi gura îi zâmbea, privirea îi era serioasă.

Deci, asta avea să fie atitudinea lui. Avea de gând să fie tot atât de urâcios ca de obicei. Deodată copilul pe care l purta, a cărui venire se gândea că o să i aducă atâta fericire, deveni o povară nesuferită şi bărbatul din faţa ei, care şi ţinea nepăsător pălăria de Panama pe şold, deveni duşma­nul ei cel mai aprig, cauza tuturor supărărilor. Aşa că, atunci când îi răspunse, în privirea ei nu era decât o expresie atât de precisă, încât zâmbetul dispăru de pe faţa lui Rhett.