Pe aripile vântului

Deschise uşa încetişor şi aruncă o privire înăuntru. Rhett şedea în faţa mesei scufundat în scaun şi în faţa lui se afla o sticlă plină, cu dopul pus şi un pahar care nu fusese folosit. Slavă Domnului, nu era beat! Scarlett des­chise uşa de a binelea, reţinându se să nu alerge spre el. Dar când Rhett ridică ochii spre ea, ceva în privirea lui o făcu să rămână încremenită în prag, fără să poată rosti un cuvânt.

Rhett o privi fix, cu ochi întunecaţi şi grei de oboseală, fără nici o sclipire în ei. Deşi părul ei era despletit, iar respiraţia i se tăiase şi avea rochia stropită de noroi până la genunchi, expresia lui nu se schimbă, nici nu păru mirat sau batjocoritor. Şi cum stătea în scaun, haina îi făcea cute dezordonate în jurul mijlocului îngroşat, toate liniile arătând ruina unui trup frumos şi sănătos, ca şi vulgaritatea unei feţe altădată viguroase. Băutura şi depravarea lăsase­ră urme pe profilul acela pur, ca de medalie; acum nu mai era efigia unui tânăr prinţ păgân pe o monedă nouă de aur, ci un Cezar obosit, decadent, pe o monedă de aramă uzată. O privi cum stătea în uşă, cu mâna pe inimă, o privi liniştit, aproape cu blândeţe, şi asta o sperie.

— Vino şi şezi jos, spuse el. A murit?

Scarlett încuviinţă dând din cap şi înaintă şovăind spre el, căci noua expresie de pe faţa lui o încurca. Fără să se ridice, Rhett împinse cu piciorul un scaun, pe care Scarlett se aşeză. N ar fi vrut să vorbească atât de curând despre Melanie. Nu voia să vorbească despre ea, nu voia să retrăiască clipele înspăimântătoare din ultimul ceas. Avea toată viaţa înaintea ei ca să vorbească despre Mela­nie. Acum era îmboldită de dorinţa pătimaşă de a striga: "Te iubesc", şi i se părea că nu există decât seara aceasta, ora aceasta, pentru a i spune lui tot ce avea pe suflet. Totuşi, ceva de pe faţa lui Rhett o opri, şi se gândi deodată ruşinată, că nu e momentul să vorbească de dragoste când Melanie de abia murise.

— Ei, Dumnezeu s o ierte, spuse el greoi. A fost singura fiinţă cu adevărat bună pe care am cunoscut o.

— Oh, Rhett! strigă ea cu disperare, căci cuvintele lui îi amintiră, dintr o dată, toate câte făcuse Melanie pentru ea. De ce n ai venit cu mine? A fost cumplit... şi aveam atâta nevoie de tine!

— N aş fi putut îndura, spuse el simplu, şi tăcu o clipă; apoi, cu o sforţare, spuse încet: Era o adevărată doamnă.

Privirea lui întunecată trecea prin ea şi ochii lui avură aceeaşi expresie ca în seara căderii Atlantei, când, în lumina flăcărilor, îi spusese că pleacă cu armata ce se retrăgea – mirarea unui om care se cunoaşte atât de bine, şi totuşi descoperă în sinea sa sentimente de lealitate ca şi emoţii neaşteptate, simţindu se puţin ridicol.

Privirea lui posomorâtă trecu peste umărul ei, ca şi cum ar fi zărit o pe Melanie păşind prin odaie şi îndreptându se spre uşă. În privirea lui nu era nici mâhnire, nici durere, numai uluire, un zguduitor vârtej de emoţii moarte încă din copilărie. Spuse din nou:

— Era o adevărată doamnă.

Scarlett se înfioră, iar căldura aceea plăcută, care i învăluise inima şi care o trimisese acasă zburând parcă, pieri dintr însa. Înţelese pe jumătate ce se petrecea în mintea lui Rhett, pe când îşi lua rămas bun, în gând, de la singura fiinţă din lume pe care o respectase; şi se simţi din nou deznădăjduită, din pricina unei pierderi ce nu era numai a ei. Nu pricepea prea bine ce simţea în clipa aceea, dar i se păru şi ei că fusese atinsă uşor de un foşnet de fuste, care o mângâiau lin, pentru ultima dată. Prin ochii lui Rhett vedea cum se duce, nu o femeie, ci o legendă – femeile acelea blânde, bune, modeste dar tari ca oţelul, pe care se bizuise Sudul în război şi în ale căror braţe, mândre şi iubitoare, revenise după înfrângere.

Ochii lui se întoarseră din nou către ea şi glasul îşi schimbă tonul. Acum vorbea cu sânge rece şi fără greutate.

— Va să zică a murit. Îţi convine, nu?

— Ah, cum poţi să spui aşa ceva! strigă ea jignită, şi o podidiră lacrimile. Ştii bine cât ţineam la ea!

— Nu, nu ştiu deloc. E ceva cu totul neaşteptat, şi în orice caz o notă bună pentru tine, având în vedere gustul tău pentru lichele, dacă ai reuşit în cele din urmă s o preţuieşti.

— Cum poţi să vorbeşti aşa? Desigur că o preţuiam! Tu nu ştiai s o preţuieşti. Tu n ai cunoscut o aşa de bine ca mine! Nici nu eşti în stare s o înţelegi... să înţelegi cât de bună era...

— Crezi? Poate că ai dreptate.

— Se gândea la toţi, numai la ea nu... şi... ultimele ei cuvinte au fost despre tine.

Când întoarse repede privirea spre ea, ochii săi reflec­tau o adevărată emoţie.

— Ce a spus?

— Oh, Rhett, nu acum.

— Spune mi.

Glasul lui era liniştit, dar mâna pe care o aşeză pe încheietura mâinii ei o durea. N ar fi vrut să i spună: nu acesta era chipul în care ar fi vrut să ajungă la subiectul dragostei sale, dar mâna lui era autoritară.

— A spus... a spus... "Fii bună cu căpitanul Butler. Te iubeşte atât de mult!"

Se uită fix la ea, apoi dădu drumul mâinii. Pleoapele îi coborâră peste ochi, şi faţa îi rămase lipsită de orice expresie. Se ridică dintr o dată şi, mergând spre fereastră, dădu perdelele la o parte şi privi afară cu interes, de parcă ar mai fi fost ceva de văzut în afară de ceaţă.

— A mai spus ceva? întrebă el fără a întoarce capul.

— M a rugat să am grijă de Beau, şi i am făgăduit c am s o fac ca şi cum ar fi copilul meu.

— Altceva?

— A spus... de Ashley... mi a spus să am grijă de Ashley.

Rhett tăcu o clipă, apoi râse încetişor.

— E plăcut să ai consimţământul primei soţii, nu i aşa?

— Ce vrei să spui?

Rhett se întoarse şi, deşi foarte încurcată, Scarlett se miră văzând că faţa lui nu era batjocoritoare. Arăta ca un om care asistă, fără prea mult interes, la sfârşitul unei comedii ce n a fost grozav de reuşită.

— Cred că m am exprimat destul de clar. Doamna Melly a murit. Ai destule dovezi împotriva mea ca să poţi divorţa, iar reputaţia ta nu e aşa de imaculată încât să ţi o strici divorţând. Principii religioase nu ai, aşa că nici ches­tiunea bisericii nu te supără. Şi atunci... Ashley şi toate visele tale prind viaţă, cu binecuvântarea doamnei Melly.

— Să divorţez? strigă ea. Nu! Nu!

Neştiind ce să facă, se repezi spre el şi l apucă de braţ.

— Oh, greşeşti! Eşti cu totul greşit. Nu vreau să divor­ţez... eu..., şi se opri, căci nu găsea cuvintele.

El o apucă de bărbie, întorcându i încet capul spre lumină, apoi o privi lung în ochi. Scarlett stătea cu ochii ridicaţi spre el, şi toată inima i era în ochi, iar buzele i tremurau, încercând să vorbească. Dar nu putu scoate nici un cuvânt, căci se străduia să găsească pe faţa lui un răspuns la emoţia ei, o licărire de nădejde, de bucurie. Acum desigur că şi dădea seama şi el! Dar ochii ei înnebu­niţi, cercetători, nu vedeau decât acelaşi chip inexpresiv care o derutase de atâtea ori. Rhett îi dădu drumul şi, întorcându se, se aşeză iarăşi pe scaun, întinzându şi picioa­rele cât erau de lungi, cu bărbia în piept, iar ochii săi o priveau pe sub sprâncenele negre într un chip cu totul impersonal, cercetător.

Scarlett îl urmă şi stătu în faţa lui, frământându şi mâinile.

— Eşti cu totul greşit, începu ea din nou, găsind în sfârşit cuvinte. Rhett, astă seară când mi am dat seama, am alergat tot drumul până acasă, pentru a ţi spune. Oh, dra­gul meu, te...

— Eşti ostenită, spus el, privind o mai departe cu atenţie. Ai face mai bine să te duci la culcare.

— Dar trebuie să ţi spun!

— Scarlett, spuse el obosit, nu vreau să aud... nimic.

— Dar nu ştii deloc ce vreau să spun!

— Drăguţo, îţi stă scris pe faţă. Ceva, sau cineva, ţi a deschis ochii asupra faptului că nefericitul de Wilkes este un hap prea mare de înghiţit, chiar şi pentru tine. Şi, în acelaşi timp, ai început să mă priveşti într o lumină nouă şi atrăgătoare, spuse el oftând uşor. Nu e nevoie să mai vorbim despre asta.

Scarlett rămase cu gura căscată. Bineînţeles – îi ghicise întotdeauna gândurile. Până acum îi fusese ciudă, dar acum, după prima clipă de uimire, văzându se atât de străvezie, i se umplu inima de bucurie şi uşurare. Rhett ştia, înţelegea, şi astfel totul devenea mai uşor pentru ea. Nici nu era nevoie să i mai spună! Desigur, era amărât pentru că l neglijase atâta vreme, şi fireşte că n avea încre­dere în schimbarea asta prea bruscă. Trebuia să l convingă prin bunătate, să l câştige cu o caldă declaraţie de dragoste. Şi cu ce plăcere avea s o facă!

— Dragul meu, am să ţi spun tot, începu ea, punându şi mâinile pe braţele scaunului său şi aplecându se spre el. Am făcut atâtea greşeli, am fost aşa de smintită.

— Scarlett, încetează cu asta. Nu te umili în faţa mea. Nu pot îndura asta. Lasă ne ceva demnitate, o anumită reticenţă de care să ne amintim din căsătoria noastră. Scuteşte mă acum, la sfârşit.

Scarlett se îndreptă repede. Acum, la sfârşit? Ce voia să spună cu asta? "La sfârşit?" Care sfârşit? Dimpotrivă, acesta avea să fie doar începutul.

— Şi totuşi am să ţi spun, începu ea în grabă, temându se să nu i pună mâna pe gură şi s o silească să tacă. Oh, Rhett, te iubesc aşa de mult, dragul meu! Cred că te iubesc de ani de zile, dar am fost atât de proastă încât nu mi am dat seama. Rhett, trebuie să mă crezi!

O privi, aşa cum stătea în faţa lui, şi privirea lui lungă îi străpunse mintea. Vedea bine că o crede, iar că faptul acesta nu i trezeşte interesul. Ah, nu cumva avea să fie rău cu ea, tocmai acum? S o chinuiască, plătindu i cu aceeaşi monedă?

— Oh, te cred, spuse el în cele din urmă. Dar ce te faci cu Ashley Wilkes?

— Ashley! spuse ea, cu un gest de nerăbdare. Cred... cred că nu l mai iubesc pe Ashley de ani de zile. A fost... a fost doar aşa, un fel de obişnuinţă pe care o păstrasem din copilărie. Rhett, nici nu mi aş fi închipuit vreodată că l iubesc, dac aş fi ştiut cum este într adevăr. E un om aşa de neajutorat, de sărac cu duhul, şi tot ce ştie e să pălăvră­gească despre onoare şi adevăr, şi...

— Nu, spuse Rhett. Dacă vrei să l vezi aşa cum este, fii dreaptă cu el. Nu e altceva decât un gentleman într o lume care nu e lumea lui, încercând să trăiască în ea după legile unei lumi care a pierit.

— Oh, Rhett, să nu mai vorbim de el! Ce ne mai pasă de el acum? Nu eşti fericit să ştii... vreau să spun, că eu, acum...

Când ochii lui obosiţi îi întâlniră pe ai ei, Scarlett se întrerupse tulburată, ca o fată la prima ei dragoste. Doam­ne, de ar ajuta o puţin! De i ar întinde braţele, i s ar cuibări plină de recunoştinţă pe genunchi, punându şi capul pe pieptul lui. Sărutarea ei ar putea spune mult mai multe decât cuvintele acestea încâlcite. Dar când îl privi, înţelese că Rhett n o ţinea la distanţă doar ca s o necăjească. Arăta sfârşit, ca şi cum cele spuse de ea n aveau nici o însemnă­tate.

— Fericit? spuse el. Cândva, aş fi mulţumit lui Dumne­zeu în genunchi, dacă mi ai fi spus o. Dar acum nu mai are importanţă.

— Nu mai are importanţă? Ce vrei să spui? Sigur că are. Rhett, ţii la mine, nu? Trebuie să ţii. Melly a spus că mă iubeşti.

— Da, avea dreptate, după câte ştia ea. Dar, Scarlett, te ai gândit vreodată că şi cea mai puternică dragoste poate să sfârşească?

Îl privi înmărmurită, cu gura căscată.

— Dragostea mea s a sfârşit, continuă el, în faţa lui Ashley şi a încăpăţânării tale nebune, care te face să te agăţi ca un buldog de tot ce ţi se pare că vrei... A mea s a sfârşit.

— Dar dragostea nu poate să se sfârşească!

— Totuşi a ta pentru Ashley s a sfârşit.

— Dar eu nu l am iubit cu adevărat pe Ashley!

— Atunci, te ai prefăcut destul de bine – până astă seară. Scarlett, nu te cert, nu te învinovăţesc şi nu ţi reproşez nimic. Vremurile acelea au trecut. Scuteşte mă, te rog, de explicaţii şi dezvinovăţiri. Dacă eşti în stare să asculţi câteva minute fără să mă întrerupi, pot să ţi explic ce vreau să spun. Deşi, Dumnezeu ştie că n ar fi nevoie de explicaţii. Adevărul e aşa de limpede!

Scarlett se aşeză, şi lumina rece a lămpii îi căzu pe faţa albă, răvăşită. Se uită în ochii pe care i cunoştea atât de bine – şi în fond atât de puţin – ascultând vocea lui calmă, spunând cuvinte ce la început nu aveau pentru ea nici un sens. Era prima oară că i vorbea astfel, ca un om către alt om, aşa cum vorbesc ceilalţi, serios, fără bătaie de joc şi fără enigme.

— Ţi ai dat seama vreodată că te am iubit atât cât poate iubi un bărbat o femeie? Că te am iubit ani de zile înainte de a te avea? În timpul războiului plecam, căutând să te uit, dar nu reuşeam şi întotdeauna mă întorceam la tine. După război am riscat să fiu arestat, ca să mă întorc şi să te găsesc. Te iubeam aşa de mult, încât mă simţeam în stare să l ucid pe Frank Kennedy, dacă nu murea atunci. Te iubeam, dar îmi dădeam seama că nu trebuie s o ştii. Tu eşti atât de brutală, Scarlett, cu cei care te iubesc. Le primeşti dragostea şi te foloseşti de ea împotriva lor, ca de un bici.

Ea nu înţelese din toate acestea decât că o iubea. Simţind o uşoară undă de pasiune în glasul lui, o cuprinse din nou bucuria şi înfiorarea. Cu răsuflarea tăiată, asculta şi aştepta.

— Ştiam că nu mă iubeai când m am însurat cu tine. Vezi tu, eu ştiam de Ashley. Dar smintit cum eram, credeam că te pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să ţi dau tot ce voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită – aşa cum am făcut cu Bonnie. Trecuseşi prin atâtea, Scarlett. Nimeni nu ştia mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în locul tău. Voiam să te joci ca un copil – pentru că erai un copil, un copil curajos, încăpăţânat şi neînţelegător.

Glasul lui era liniştit şi obosit, dar ceva în tonul lui trezi în ea fantoma unei amintiri. Mai auzise ea odată un glas asemănător, la o răspântie a vieţii ei. Când Dumnezeu fusese asta? Glasul unui om care se confruntă pe sine cu lumea, fără emoţie, fără nădejde.

Ah... da... era Ashley, atunci în livada bătută de vântul iernii, la Tara; vorbise despre viaţă şi o făcuse cu o senină­tate mai expresivă decât orice amărăciune disperată. După cum atunci vocea lui Ashley o înspăimântase cu lucruri pe care ea nu le înţelegea, tot aşa acum glasul lui Rhett îi lăsa un gol în inimă. Glasul, atitudinea lui, mai mult decât înţelesul vorbelor, o tulburară, făcând o să şi dea seama că bucuria ei de adineauri fusese neîntemeiată. Ceva rău se întâmplase, ceva foarte rău. Nu şi dădu seama exact ce era, dar acum ascultă cu disperare, cu ochii aţintiţi asupra feţei lui oacheşe, nădăjduind să audă vorbe ce i ar risipi teama.

— Era aşa de limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău care te putea iubi, cunoscându te aşa cum eşti în realitate – dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te am iubit şi am riscat. Am crezut că Ashley o să se şteargă din mintea ta. Dar – şi Rhett dădu din umeri – am încercat totul şi nimic n a folosit. Te am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m ai fi lăsat aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să ţi arăt dragostea mea, pentru că m ai fi crezut slab şi ai fi încercat s o foloseşti împotriva mea. Şi veşnic, veşnic, era Ashley la mijloc. Asta mă înnebunea. Era în­grozitor să stau în fiecare seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie Ashley în locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam că... În sfârşit, astăzi nu mai are importanţă. Mă mir acum de durerea de atunci. Asta m a împins spre Belle. Este şi asta un fel de voluptate ieftină, să stai cu o femeie care te iubeşte şi te respectă pentru că eşti un gentleman desăvârşit – chiar dacă e o femeie incultă şi ordinară. Îmi satisfăcea vanitatea. Tu nu m ai măgulit niciodată prea mult, draga mea.

— Oh, Rhett..., începu ea, supărată că amintise de Belle, dar el îi făcu semn să tacă şi vorbi mai departe:

— Şi atunci, în seara aceea când te am luat în braţe şi te am dus sus... m am gândit... am sperat... am sperat atâtea, încât mi a fost frică să te văd a doua zi dimineaţă, de teamă să nu fi greşit şi să văd că nu mă iubeşti. Mi era aşa de frică să nu râzi de mine, încât am plecat şi m am îmbătat. Iar când m am întors, tremuram tot şi, dac ai fi făcut atunci un pas spre mine, un semn măcar, cred că ţi aş fi sărutat picioarele. Dar n ai făcut nimic.

— Ah, Rhett, te doream atunci, însă tu erai aşa de răutăcios! Da, te doream! Cred că... da, cred că atunci mi am dat seama pentru prima dată că te iubesc. Ashley... nu m am mai gândit la Ashley după aceea, dar erai aşa de nesuferit încât...

— Ei, ce să i faci, spuse el. Se pare că am fost mereu în contratimp. Dar acum n are importanţă. Ţi am spus o numai ca să nu ai vreodată nedumeriri. Când ai fost bolna­vă atunci din vina mea, am stat în faţa uşii tale, sperând că mă vei chema, dar n ai făcut o, şi am înţeles că sunt un dobitoc şi că totul s a sfârşit.

Tăcu şi privi dincolo de ea, aşa cum făcuse Ashley de atâtea ori, de parcă zărea lucruri pe care ea nu izbutea să le vadă. Scarlett nu putu decât să privească în tăcere chipul lui gânditor.

— Dar era şi Bonnie, şi mi am zis că totul nu se sfârşise. Îmi plăcea să mă gândesc că tu eşti Bonnie, o fetiţă mică, înainte ca războiul şi sărăcia să facă din tine ce făcuse. Bonnie semăna aşa de mult cu tine, era autoritară, curajoa­să, veselă şi zglobie, şi pe ea o puteam răsfăţa şi mângâia – aşa cum aş fi vrut să te mângâi şi pe tine. Dar ea nu era ca tine – ea mă iubea. Dragostea pe care tu n o voiai, i am dăruit o ei... Şi când s a dus, s a dus totul cu ea.

Deodată lui Scarlett îi fu milă de el, atât de milă încât îşi uită propria i durere şi nu i mai fu frică de sensul cuvintelor lui. Era prima dată în viaţa ei că i era milă de cineva, fără să resimtă în acelaşi timp dispreţ; pentru prima oară înţelegea şi ea o altă fiinţă omenească. Înţelegea reticenţa lui subtilă, atât de asemănătoare cu a ei, mândria încăpăţânată care l împiedicase să şi manifeste dragostea, de teamă să nu fie respins.

— Ah, dragul meu, spuse ea înaintând spre el şi aşteptând ca el să i întindă braţele şi s o tragă pe genunchii lui. Dragul meu, îmi pare aşa de rău! Dar am să mă răscumpăr faţă de tine! Putem fi atât de fericiţi, acum că ştim adevărul şi... Rhett... uită te la mine, Rhett! Mai... putem avea alţi copii... nu ca Bonnie, dar...

— Mulţumesc, nu, spuse Rhett, ca şi cum ar fi refuzat o bucată de pâine. Nu mai vreau să mi pun inima în joc pentru a treia oară.

— Rhett, nu spune asta! Ah, ce aş putea să fac ca să mă înţelegi? Ţi am spus cât de rău îmi pare şi...

— Draga mea, eşti ca un copil. Crezi că dacă spui "Îmi pare rău", toate greşelile şi durerile din trecut s au şters, s au uitat, şi toată otrava vechilor răni a dispărut... Ţine batista, Scarlett. În momentele grave din viaţa ta, n ai avut niciodată batistă.

Scarlett luă batista, îşi suflă nasul şi se aşeză. Acum era limpede că n avea s o mai ia în braţe. Începu să şi dea seama că toate cuvintele lui în legătură cu dragostea pen­tru ea nu însemnau nimic. Era o poveste din trecut, pe care el o privea cu răceală, ca şi cum nici nu i s ar fi întâmplat lui. Asta o înspăimânta. Rhett o privi cu blândeţe şi curio­zitate.

— Câţi ani ai, draga mea? Niciodată n ai vrut să mi spui.

— Douăzeci şi opt, răspunse ea, cu nasul în batistă.

— Eşti destul de tânără. La vârsta asta poţi spune că ai câştigat întregul univers şi că ţi ai pierdut sufletul, nu i aşa? Nu te uita atât de speriată. Nu e vorba de focul iadului pentru aventura ta cu Ashley. E doar o metaforă. De când te cunosc, ştiu că ai dorit două lucruri: pe Ashley şi destui bani ca să poţi trimite la dracu' pe toată lumea. Ei, acum eşti destul de bogată, ai repezit destul toată lumea şi, în sfârşit, îl ai pe Ashley, dacă l mai vrei. Dar acum se pare că nu ţi ajunge nici asta.

Scarlett era înspăimântată, dar nu din cauza focului iadului. Îşi spunea în sinea ei: "Dar Rhett e sufletul meu şi acum îl pierd. Şi dacă l pierd, nimic nu mai are vreo importanţă. Dacă l aş avea pe el, nu mi ar păsa nici să fiu din nou săracă, nici să sufăr de frig sau de foame. Dar nu se poate ca el să... nu, nu se poate!"

Îşi şterse ochii şi spuse disperată:

— Rhett, dacă m ai iubit odată aşa de mult, trebuie să fi rămas ceva pentru mine!

— N au mai rămas decât două lucruri pentru tine, tocmai lucrurile pe care ştiu că le urăşti: milă şi un ciudat fel de bunătate.

Milă! Bunătate! "Oh, Dumnezeule!" se gândi ea dez­nădăjduită. Ar fi voit orice altceva, dar nu milă şi bunătate. De câte ori avusese aceste sentimente faţă de altcineva, fuseseră întotdeauna întovărăşite de dispreţ. O dispreţuia oare şi el, acum? Ar fi preferat orice altceva. Chiar şi cinismul din timpul războiului, beţia nebună care l îndem­nase în seara aceea s o ducă pe scară în braţe, cu degetele sale tari care i zdrobeau trupul, ori cuvintele i tărăgănate, încâlcite, care ascunseseră – acum îşi dădea seama de asta – ascunseseră o dragoste amară. Ar fi preferat orice, decât această bunătate impersonală ce i stătea scrisă pe faţă.

— Atunci... atunci, vrei să spui că am stricat totul... că nu mă mai iubeşti deloc?

— Exact.

— Dar, continuă ea cu încăpăţânare, ca un copil care ştie că afirmarea unei dorinţi înseamnă împlinirea ei, dar eu te iubesc!

— Cu atât mai rău pentru tine.

Îl privi repede, ce să vadă dacă nu cumva glumea, dar nu văzu nici urmă de glumă pe faţa lui. Nu făcuse decât să afirme o stare de fapt. Dar Scarlett nu voia încă să creadă în adevărul acestui fapt – nu putea crede. Îl privi pieziş, cu ochii plini de o încăpăţânare disperată, iar expresia ce se întipări pe obrazul ei catifelat era aceea a lui Gerald.

— Nu fi smintit, Rhett! Eu pot să...

Rhett ridică mâna, apărându se parcă de ceva îngrozi­tor, şi sprâncenele i negre se ridicară la fel ca pe vremuri, într o semilună sardonică.

— Nu mă privi cu atâta hotărâre, Scarlett! Mă sperii. Văd că ai intenţia să transferi asupra mea afecţiunea ta furtunoasă pentru Ashley şi încep să mă tem pentru liber­tatea şi liniştea mea. Nu, Scarlett, nu vreau să fiu urmărit aşa cum a fost urmărit bietul Ashley. De altfel, voi pleca.

Obrazul lui Scarlett tremură şi trebui să şi încleşteze dinţii ca să se liniştească. Nu, asta nu! Cum va putea trăi fără el? Toată lumea o părăsise, toţi cei care i erau dragi, în afară de Rhett. Nu se putea să plece şi el. Dar cum să l oprească? Se simţea neputincioasă în faţa sângelui lui rece, în faţa cuvintelor lui lipsite de căldură.

— Plec. Voiam să ţi o spun după ce te întorceai de la Marietta.

— Mă părăseşti?

— Haide, nu face pe soţia părăsită, Scarlett. Rolul ăsta nu te prinde. După câte înţeleg, nu vrei să divorţezi, nu vrei să te desparţi? Bine, atunci mă voi întoarce destul de des ca să închid gura lumii.

— Gura lumii! Dracu' s o ia! spuse ea furioasă. Pe tine te vreau. Ia mă cu tine!

— Nu, spuse el cu multă hotărâre în glas.

O clipă, Scarlett fu gata să izbucnească în plâns, uşurându şi inima în lacrimi nebune, copilăreşti. Îi venea să se arunce pe jos, să blesteme, să ţipe şi să bată din picior. Dar îi mai rămăsese puţină mândrie, puţin bun simţ, şi asta o opri. Se gândi că, orice ar face, el ar râde, sau ar privi o doar cu indiferenţă. "Nu trebuie să mă vaiet; nu trebuie să cerşesc. Nu trebuie să fac nimic ce i ar putea trezi dispre­ţul. Trebuie să mă respecte... chiar dacă nu mă mai iubeş­te".

Scarlett înălţă capul şi reuşi să întrebe liniştit:

— Şi unde vrei să pleci?

În ochii lui se ivi o uşoară expresie de admiraţie când răspunse:

— Poate în Anglia – sau la Paris. Poate că mă voi duce la Charleston, să mă împac cu ai mei.

— Dar îi urăşti! Atât de des te am auzit batjocorindu i...

Rhett dădu din umeri.

— Râd şi acum de ei, dar m am săturat să mai rătăcesc aşa, Scarlett. Am patruzeci şi cinci de ani – o vârstă la care omul începe să preţuiască lucrurile pe care le a dispreţuit cu atâta uşurinţă în tinereţe: spiritul de clan, de familie, onoarea şi securitatea, rădăcinile adânci... Oh, nu! Nu mă pocăiesc, nu regret nimic din tot ce am făcut în viaţă. Am dus o al dracului de bine, aşa de bine încât am început să mă plictisesc, şi acum doresc un alt fel de viaţă. Nu, n am intenţia să mă schimb decât la suprafaţă. Vreau aparenţa exterioară a acelor lucruri pe care le am cunoscut odată, plictiseala desăvârşită a onorabilităţii – respectul celorlalţi, drăguţo, nu al meu – demnitatea calmă a vieţii aşa cum o trăiesc aristocraţii, eleganţa plăcută a timpurilor trecute. Când le am trăit, pe vremuri, nu mi am dat seama de farmecul lor liniştit...