Pe aripile vântului



Yüklə 5,47 Mb.
səhifə12/100
tarix30.10.2017
ölçüsü5,47 Mb.
#21778
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   100

Nu se mai gândea la nimic decât că l iubea, că iubea tot ce era al lui, de la mândra ţinută a capului blond, până la ghetele negre şi subţiri; îi iubea râsul chiar când nu l înţelegea, iubea tăcerile lui care o intrigau. O, dacă ar intra acum şi ar lua o în braţe, ca să nu mai trebuiască să zică ceva! Trebuie s o iubească. "Poate dacă m aş ruga..." în­chise ochii şi începu să şoptească: "Sfântă Mărie, plină de har..."

— Tu eşti, Scarlett? zise glasul lui Ashley care, pătrunzând prin tumultul ce i asurzea urechile, o zăpăci complet.

Ashley era în hol şi se uita la ea prin uşa întredeschisă, cu un zâmbet ironic pe buze.

— De cine te ascunzi, de Charles sau de băieţii Tarleton?

Simţi că se sufocă. Deci observase cum roiseră bărba­ţii în jurul ei! Cât de drag îi era, aşa cum stătea acum, cu ochii strălucitori care nu vedeau ce emoţionată era. Nu putea vorbi, dar întinse mâna şi l trase în cameră. El intră, intrigat dar şi interesat. Scarlett avea o intensitate, un foc în obraji pe care nu i le cunoştea şi chiar în penumbră putea vedea ce îmbujoraţi îi erau obrajii. Închise uşa automat şi o luă de mână.

— Ce este? zise el aproape în şoaptă.

La atingerea mâinii lui, începu să tremure. Avea să se întâmple acum, întocmai cum visase. O mie de gânduri incoerente îi trecură prin minte şi nu putea opri unul singur ca să l exprime. Nu putea decât să tremure şi să se uite la el. De ce nu spunea nimic?

— Ce este? repetă Ashley. Ai să mi spui un secret?

Deodată limba i se dezlegă şi atâţia ani de educaţie dată de Ellen dispărură; sufletul irlandez, sufletul fără de ocolişuri al lui Gerald vorbi prin gura fiicei lui.

— Da... un secret. Te iubesc.

O clipă, tăcerea fu atât de profundă, încât părea că nici unul dintre ei nu răsufla. Pe urmă ea încetă să mai tremure, fiindcă un val de fericire şi mândrie îi umplu sufletul. De ce nu făcuse asta mai înainte? Ce simplu era! Mult mai simplu ca toată strategia de femeie distinsă pe care o învăţase. Şi ochii ei îi căutară pe ai lui Ashley.

Ai lui aveau o privire consternată, o privire plină de îndoială şi ceva mai mult... ce oare? Da – aşa se uitase Gerald în ziua când calul lui preferat îşi rupsese piciorul şi fusese silit să l împuşte. De ce se gândea Scarlett la asta acuma? Ce idee stupidă! Şi de ce părea Ashley aşa de ciudat şi nu zicea nimic? Pe urmă chipul lui se acoperi cu un fel de mască şi surâse plin de curtenie.

— Nu ţi ajunge oare că ai cucerit azi pe toţi ceilalţi bărbaţi? zise el cu vocea lui de altădată, mângâietoare şi puţin ironică. Nu vrei să lipsească nimeni? Ştii însă că inima mea ţi a aparţinut întotdeauna. Ţi ai ascuţit gheare­le pe ea, nu i aşa?

Ceva nu mergea, nu mergea deloc. Nu aşa plănuise ea. Din toate ideile care jucau hora în mintea ei, una începea să se închege. Nu ştia de ce, dar Ashley se purta ca şi cum ea ar cocheta cu el. El ştia însă că nu era aşa. Scarlett era convinsă de asta.

— Ashley... Ashley... spune mi, trebuie să mi spui... o, nu mă necăji acuma! Inima ta îmi aparţine? O, dragul meu, eu te iu...

Ashley îi puse repede mâna peste gură. Masca îi căzu.

— Nu trebuie să spui lucrurile astea, Scarlett. Nu tre­buie. Nici tu nu le crezi. Ai să regreţi că le ai spus şi are să ţi fie ciudă pe mine că te am ascultat!

Ea îşi aruncă repede capul înapoi. Un val rapid şi fierbinte trecu parcă prin ea.

— Niciodată n are să mi fie ciudă pe tine. Îţi spun că te iubesc şi sunt sigură că ţii la mine fiindcă...

Se opri. Până acum nu văzuse niciodată un chip mai chinuit.

— Ashley, ţii la mine... nu i aşa?

— Da, zise el încruntat. Ţin la tine.

Dacă i ar fi spus că i e scârbă de ea, nu s ar fi putut speria mai tare. Îl trase de mânecă, neputând să vorbească.

— Scarlett, zise el, oare n am putea pleca şi uita cuvin­tele pe care le am spus?

— Nu, şopti ea. Nu pot. Ce vrei să spui? Nu vrei să... să te căsătoreşti cu mine?

El răspunse:

— Mă căsătoresc cu Melanie.

Fără să şi dea seama cum s a întâmplat, se trezi aşe­zată pe unul din scaunele joase de catifea. Ashley, stând pe perna de la picioarele ei, îi ţinea mâinile strâns într ale lui. Îi spunea lucruri... lucruri care n aveau nici un înţeles. Mintea îi era goală; nu mai era în ea nici unul din gândurile care năvăliseră acum o clipă şi vorbele lui cădeau ca ploaia pe geam, fără să i lase nici o impresie. Cuvintele lui, cu­vinte dulci şi mângâietoare, pline de milă, cuvinte ca ale unui tată vorbind unui copil îndurerat, nu le auzea.

Desluşi totuşi numele Melaniei şi se uită în ochii lui cenuşii. În ei citi vechea expresie de depărtare care o neliniştise întotdeauna; privirea unui om care se dispre­ţuia pe sine.

— Tatăl meu va anunţa diseară logodna. Ne vom căsă­tori în curând. Trebuia să ţi o spun, dar credeam că ştii. Credeam că toată lumea ştie, că toată lumea ştie de ani de zile. Nici nu visasem că tu... doar ai atâţia adoratori. Cre­deam că Stuart...

Începea să şi recapete viaţa, simţirea şi înţelegerea.

— Dar mi ai spus că ţii la mine!

Mâinile lui fierbinţi o strângeau tare.

— Draga mea, de ce vrei să mă faci să ţi spun lucruri care să te jignească?

Tăcerea ei îl făcu să continuie.

— Cum să te fac să înţelegi, draga mea? Eşti atât de tânără şi de nechibzuită, că nici nu ştii ce înseamnă căsăto­ria.

— Ştiu că te iubesc.

— Dragostea nu e destul pentru ca o căsătorie între doi oameni atât de deosebiţi ca noi să fie fericită. Ai cere bărbatului tău să ţi dea totul, Scarlett, şi trupul, şi inima, şi sufletul, şi gândurile lui. Şi dacă nu ţi le ar da, ai fi nenorocită. Şi eu nu ţi aş putea da totul. Nimănui nu i aş putea da totul. Şi n aş vrea nici ca tu să mi dai toată mintea şi tot sufletul tău. Şi te ar durea, şi ai începe să mă urăşti, şi cu câtă patimă m ai urî! Ai urî cărţile pe care le citesc, şi muzica la care ţin, fiindcă m ar îndepărta de tine o clipă. Şi eu... poate că eu...

— O iubeşti?

— Ea e ca mine; avem acelaşi sânge şi ne înţelegem. Scarlett! Scarlett! Nu te pot face să înţelegi că o căsătorie nu este potrivită dacă cei doi soţi nu seamănă?

Mai spusese cineva acelaşi lucru: "Nu există fericire decât în căsătoriile între oameni care se aseamănă". Oare cine o spusese? I se părea că auzise vorbele astea de un milion de ani, dar tot nu înţelegea sensul lor.

— Dar ai spus că ţii la mine.

— N ar fi trebuit să ţi o spun.

Undeva, într un colţ al minţii ei, începu să ardă un foc, şi mânia înăbuşi orice alt gând.

— Arunci, dacă ai fost destul de ticălos ca s o spui...

Ashley îngălbeni.

— Da, am fost un ticălos că ţi am spus o acum, când mă căsătoresc cu Melanie. Ţi am făcut ţie rău, şi Melaniei mai mult. N ar fi trebuit să ţi o spun, fiindcă ştiam că n ai să înţelegi. Cum să nu ţin la tine, când ai toată această dragos­te de viaţă pe care eu nu o am? La tine, care ştii să iubeşti şi să urăşti cu o intensitate pe care n o pot simţi? Eşti tot atât de simplă ca focul, ca vântul, ca fiinţele sălbatice, şi eu...

Scarlett se gândi la Melanie, şi deodată îi revăzu ochii căprui şi liniştiţi, cu privirea lor depărtată, mâinile mici şi cuminţi în mănuşile de dantelă neagră, tăcerile ei fermecătoare. Şi mânia ei izbucni, aceeaşi mânie care îl împingea pe Gerald la crimă şi pe ceilalţi strămoşi irlandezi să facă lucruri pentru care plăteau cu capul. Acum nu mai avea nimic din sângele ales al Robillard ilor, care ştiau să rabde în tăcere orice jignire.

— De ce n o spui, laşule! De ce nu spui că ţi e frică să te căsătoreşti cu mine? Preferi să trăieşti cu stupida şi proasta aceea care nu ştie să spună decât "Da" şi "Nu" şi să creşti o droaie de ţânci fandosiţi ca ea! Haide...

— Nu trebuie să spui lucrurile astea despre Melanie.

— Nu trebuie! Cu ce drept îmi dai mie ordine? Laşule, ticălosule! M ai lăsat să cred că o să mă iei pe mine...

— Fii sinceră, o rugă el. Niciodată n am...

Nu voia să fie sinceră, deşi ştia că ceea ce spusese era drept. Niciodată nu depăşise cu ea marginile prieteniei, şi acest gând îi mări mânia, chinul mândriei şi al vanităţii feminine rănite. Fugise după el, şi el o respingea. Prefera în locul ei o proastă mică cu faţa palidă ca Melanie. Mai bine ar fi urmat preceptele lui Ellen şi ale lui Mammy şi nu i ar fi spus niciodată că are măcar simpatie pentru el. Orice ar fi fost mai bine decât această ruşine usturătoare.

Sări în sus, cu pumnii strânşi. Ashley se sculă şi el. Era mult mai înalt ca ea, şi chipul lui exprima durerea mută a celui care nu poate fugi de o realitate, oricât de dureroasă ar fi.

— Am să te urăsc până la moarte, lichea ce eşti, ticălo­sule, ticălosule...

Ce cuvânt căuta oare? Nu i venea în minte un cuvânt destul de aspru.

— Scarlett... te rog...

Întinse mâna spre ea, dar în clipa aceea îl lovi peste faţă, cu toată puterea. În odaia liniştită, lovitura plesni ca un bici; brusc, toată mânia ei dispăru, şi sufletul îi rămase plin de durere.

Urma roşie a palmei se vedea clar pe faţa lui. Nu zise nimic; îi luă doar mâna moale, o duse la buze şi o sărută. Pe urmă plecă, fără ca ea să fi putut zice ceva şi uşa se închise încet în urma lui.

Scarlett se aşeză brusc, fiindcă mânia îi muiase genun­chii. Plecase, şi amintirea chipului lui pălmuit o va urmări toată viaţa.

Auzi cum descreşte zgomotul înăbuşit al paşilor lui de a lungul holului şi îşi dădu seama de grozăvia gestului ei. Îl pierduse pentru totdeauna. Acum are s o urască şi, de câte ori o va vedea, îşi va aminti cum s a aruncat de gâtul lui deşi nu o încurajase deloc.

"Nu sunt mai bună ca Honey Wilkes", se gândi ea deodată, amintindu şi cum toată lumea, şi ea mai ales, râdea dispreţuitoare de purtarea îndrăzneaţă a lui Honey. O vedea în minte pe Honey cum se sucea, cum râdea prosteşte şi se agăţa de braţul tinerilor; şi imaginea aceasta o făcu să se deteste mai tare pe ea însăşi, pe Ashley, lumea întreagă. Fiindcă îi era silă de ea însăşi, ura pe toată lumea cu furia ce o simte o fată de şaisprezece ani a cărei dragoste e neîmpărtăşită. Prea puţină duioşie fusese amestecată în dragostea ei. Era alcătuită mai ales din vanitate şi încredere în farmecele ei. Acum pierduse, şi mai tare ca sentimentul pierderii era teama că se făcuse de râs în faţa lumii. Oare se purtase la fel ca Honey? Râsese oare cineva de ea? Numai la gândul acesta începu să tremure.

Puse mâna pe măsuţa de lângă ea şi atinse un vas mic de porţelan împodobit cu doi îngeraşi surâzători. Odaia era atât de liniştită, încât îi veni să ţipe ca să întrerupă tăcerea. Trebuia să facă ceva, căci simţea că înnebuneşte. Ridică vasul şi l aruncă cu furie în partea cealaltă a odăii, spre cămin. Vasul abia atinse speteaza cea înaltă a sofalei şi se sparse în bucăţi de placa de marmură de deasupra cămi­nului.

— Asta e prea din cale afară, zise un glas ce se înălţă din adâncurile sofalei.

Niciodată nu mai fusese Scarlett atât de mirată şi de speriată; gura i se uscă şi simţi că nu poate scoate nici un sunet. Se sprijini de speteaza scaunului, fiindcă picioarele i se tăiaseră; şi atunci îl văzu pe Rhett Butler sculându se de pe sofaua pe care şezuse culcat şi salutând o cu o politeţe exagerată.

— Destul de rău că am fost deranjat în timpul siestei mele de o discuţie ca aceea pe care am auzit o, dar acum de ce să mi fie şi viaţa în pericol?

Era el. Nu era o fantomă. Dar, Doamne sfinte, înseam­nă că auzise totul! Îşi adună forţele într un fel de atitudine demnă.

— Domnule, ar fi trebuit să spui că eşti aici.

— Serios?

Dinţii lui albi străluceau şi ochii negri şi îndrăzneţi râdeau de ea.

— De fapt, dumneata ai fost intrusa. Trebuia să l aştept pe domnul Kennedy, şi simţind că poate nu eram "persona grata" în curte, am avut buna inspiraţie de a ascunde nedorita mea prezenţă aici, unde credeam că nu voi fi deranjat. Dar, vai!

Dădu din umeri şi râse încet.

Scarlett simţi cum din nou o cuprinde mânia, gândindu se că bărbatul acela obraznic şi mojic auzise totul! Auzise lucruri de care acum îi era atât de ruşine, încât ar fi preferat să fie moartă decât să le fi rostit.

— Cei ce ascultă la uşă... începu ea furioasă.

— Cei ce ascultă la uşă aud de multe ori lucruri amu­zante şi instructive, zise el surâzând. Dintr o lungă practică a ascultatului la uşi, am...

— Domnule, zise ea, nu eşti un bărbat de lume.

— O observaţie justă, răspunse el puţin ironic. Nici dumneata, domnişoară, nu eşti o femeie de lume.

Părea că o găseşte foarte amuzantă pe Scarlett, fiindcă iar începu să râdă încet.

— Nici o femeie nu poate fi o femeie de lume după ce a spus şi a făcut ce am auzit şi am văzut. De altfel, nu mi au plăcut niciodată femeile de lume. Ştiu ce gândesc, dar n au nici curajul şi nici lipsa de bună creştere să spună ce gândesc. Şi, cu timpul, asta devine plictisitor. Dar dumneata, scumpă domnişoară O'Hara, eşti o fată cu un caracter rar, cu un caracter admirabil, şi mi scot pălăria în faţa dumitale. Nu înţeleg cum de elegantul domn Wilkes poate ferme­ca pe o fată cu o fire atât de clocotitoare ca a dumitale... Ar trebui să i mulţumească în genunchi lui Dumnezeu că i a trimis o fată cu... cum a zis el?... "dragostea dumitale de viaţă". Cum însă e un mototol...

— Nu meriţi nici să i ştergi ghetele! strigă ea furioasă.

— Ia te uită! Şi ziceai că ai să l urăşti toată viaţa!

Se aşeză pe sofa şi Scarlett îl auzi râzând.

L ar fi omorât dacă ar fi putut. În loc de asta, ieşi din bibliotecă cu toată demnitatea de care era capabilă şi trânti uşa grea în urma ei.

Sui scările atât de reped , încât crezu că are să leşine ajungând sus la etaj. Se opri şi se prinse de balustradă. Inima îi bătea ca un ciocan, de furie, jignire şi emoţie; parcă era gata să plesnească. Încercă să răsufle adânc, dar Mammy îi strânsese prea tare şireturile. Dacă va leşina şi o vor găsi aici pe palier, ce are să creadă lumea? Ce ar crede Ashley, şi scârbosul acela de Butler, şi fetele acelea răută­cioase care erau geloase pe ea? Pentru prima oară în viaţa ei, regretă că nu avea săruri de respirat, aşa cum aveau celelalte fete; nu avea nici măcar un flaconaş. Se mândrise întotdeauna că nu i vine ameţeală! Şi nici acum nu trebuia să leşine!

Încet, încet se simţi mai bine. Peste o clipă, va fi bine de tot şi se va strecura tiptil în odăiţa de toaletă vecină cu camera Indiei; acolo îşi va desface corsetul, va intra în odaie şi se va culca pe unul dintre paturi, alături de fetele adormite. Încercă să şi potolească bătăile inimii şi să şi schimbe expresia feţei, fiindcă ştia că trebuie să arate ca o nebună. Dacă una din fete va fi trează, va înţelege că s a întâmplat ceva. Şi nimeni nu trebuie să afle vreodată că s a întâmplat ceva.

Prin fereastra largă a balconului îi vedea pe bărbaţi aşezaţi pe scaune sub copaci sau în răcoarea umbrarului.

Cum îi invidia! Ce minunat era să fii bărbat şi să nu trebuiască să treci prin încercările prin care trecuse ea chiar acum. Privindu i cu ochii plini de foc şi cu tâmplele zvâcnind, auzi tropotul iute al unui cal pe aleea din faţă, scârţâitul pietrişului şi o voce agitată întrebând ceva pe negri. Iar începu să scârţâie pietrişul sub copitele unui cal şi Scarlett văzu un om trecând în galop peste peluza verde, îndreptându se spre grupul de sub copaci.

Un musafir întârziat? Atunci, de ce trece călare peste iarba de care India e atât de mândră? Nu l putea recunoaş­te, dar când sări de pe şa şi îl apucă pe John Wilkes de braţ, văzu că faţa lui exprimă o mare tulburare. Mulţimea se înghesui în jurul lui; paharele înalte şi evantaiele din foi de palmier stăteau părăsite pe mese sau pe jos. Cu toate că se afla departe, Scarlett auzi zgomotul glasurilor, întrebările, strigătele şi simţi ce încordare îi cuprinsese pe toţi. Pe urmă, dominând tumultul, îl auzi pe Stuart Tarleton strigând entuziast "Iu huu!", ca şi cum ar fi la vânătoare. Fără să ştie, Scarlett auzise pentru prima dată chiuitul rebelilor.

Cei patru Tarleton i, urmaţi de băieţii Fontaine, se desprinseră din grup şi o luară la fugă spre grajduri ţipând: "Jeems! Hei, Jeems! Pune şaua pe cai!"

"Trebuie să fi luat foc vreo casă", se gândi Scarlett. Oricum, trebuie să ajungă înapoi în camera de culcare înainte de a fi descoperită.

Acum inima i se mai liniştise şi sui scările în vârful picioarelor, apoi intră în bolul liniştit. O somnolenţă grea şi caldă plutea în toată casa, ca şi cum şi ea se odihnea, aşteptând noaptea când va străluci în toată splendoarea în lumina lumânărilor şi în sunetele muzicii. Crăpă uşor uşa odăii de toaletă şi se strecură înăuntru. Mai ţinea clanţa cu mâna, când ajunse până la ea vocea lui Honey Wilkes, ca o şoaptă, pătrunzând prin crăpătura uşii din faţă care ducea spre camera de culcare.

— Mi se pare că Scarlett s a purtat cum nu se poate mai urât astăzi.

Scarlett simţi cum inima i începe din nou să bată nebuneşte şi îşi apăsă mâna pe ea, ca s o potolească. Uitase că cei ce ascultă la uşă aud adeseori lucruri foarte "instruc­tive". Să iasă afară? Sau să le dea de ştire că e aici şi s o pună în încurcătură pe Honey, aşa cum merită. Celălalt glas o făcu însă să se oprească. Nimic n ar mai fi putut s o mişte din loc după ce auzi glasul Melaniei.

— O, Honey, nu! Nu fi răutăcioasă! E doar veselă şi vioaie. Mie mi s a părut încântătoare!

"O", zise Scarlett în sinea ei, înfigându şi unghiile în rochie. "Să ajung să mă apere miorlăita asta!"

Era mai penibil pentru ea decât răutăţile lui Honey. Scarlett nu avusese niciodată încredere în nici o femeie şi, în afară de mama ei, credea că toate erau egoiste. Melanie era sigură de Ashley şi îi dădea mâna să fie bună şi miloasă. Scarlett simţea că Melanie vrea să facă paradă de cucerirea ei şi să fie admirată pentru bunătatea ei. De multe ori făcuse şi Scarlett la fel, când discuta cu bărbaţi despre alte fete, şi întotdeauna reuşise să i convingă pe aceşti naivi de blândeţea şi dezinteresarea ei.

— Am impresia, dragă, că eşti oarbă, zise Honey acră, ridicând tonul.

— Taci, Honey, se auzi glasul lui Sally Munroe. Te aude toată casa!

Honey vorbi mai încet.

— N ai văzut cum cocheta cu toţi bărbaţii pe care punea mâna... chiar şi cu domnul Kennedy care e adorato­rul surorii ei. N am mai văzut aşa ceva! Şi acum s a legat de Charles. (Honey începu să râdă afectat.) Şi ştiţi că Char­les şi cu mine...

— Sunteţi într adevăr? şoptiră câteva glasuri.

— Să nu spuneţi nimănui, fetelor... nu încă!

Fetele începură iar să chicotească şi arcurile patului trosniră când una dintre ele o îmbrăţişă pe Honey, Melanie murmură că va fi fericită s o aibă pe Honey ca soră.

— Să ştiţi că eu nu voi fi bucuroasă s o am pe Scarlett ca soră, fiindcă rar am văzut o fată atât de destrăbălată, zise Hetty Tarleton, necăjită. E ca şi logodită cu Stuart. Brent susţine că şi bate joc de el, dar şi Brent e nebun după ea.

— Dacă vreţi să ştiţi, zise Honey misterioasă, dându şi aere, ea nu ţine decât la o persoană. La Ashley!

Pe când şoaptele se amestecau şi întrebările se încru­cişau aprinse, Scarlett se simţi îngheţată de frică şi de umilinţă. Honey era o proastă, o imbecilă, o tâmpită în privinţa bărbaţilor, dar când era vorba de femei avea o intuiţie pur feminină pe care Scarlett o subestimase. Mân dria ei rănită de Ashley şi de Rhett Butler nu era nimic în comparaţie cu ceea ce simţea acum. Bărbaţii ştiu să şi ţină gura, chiar bărbaţii ca domnul Butler, dar cu Honey Wilkes, o vorbăreaţă fără pereche, până seara întreg comitatul va afla toată întâmplarea. Şi doar aseară spusese Gerald că nu vrea ca tot comitatul să râdă de fiica lui. Şi ce au să mai râdă acum! Broboane reci de sudoare începură să i curgă la subţiori, prelingându i se pe coaste.

Măsurat şi paşnic, puţin mustrător, glasul Melaniei le domină pe celelalte.

— Honey, ştii bine că nu e adevărat şi că eşti răutăcioa­să.

— Ba da, Melly, şi dacă n ai căuta să vezi numai calităţi la oamenii care nu le au deloc, ai fi văzut şi tu. Şi mi pare bine că e aşa. Aşa i trebuie. Scarlett O'Hara n a făcut decât să bage zâzanie peste tot şi să ia adoratorii celorlalte fete. Ştii bine că i l a luat pe Stuart bietei India, deşi nu i place. Şi azi a încercat să l cucerească pe domnul Kennedy, pe Ashley şi pe Charles...

"Trebuie să mă duc acasă", se gândi Scarlett. "Trebuie să mă duc acasă!"

Dacă ar fi putut ajunge printr o minune în aceeaşi clipă la Tara, acolo s ar simţi în siguranţă. Dacă ar putea fi lângă Ellen, numai s o vadă, să se agaţe de fusta ei, să plângă şi să i povestească totul, cu capul ascuns în poala ei! Dacă va mai trebui să asculte un singur cuvânt, va năvăli înăuntru şi va smulge şuviţe întregi din părul galben al lui Honey şi o va scuipa pe Melanie Hamilton, numai ca să i arate ce crede de mila ei. Se purtase însă destul de ordinar astăzi, se purtase ca golanii albi – şi asta o durea cel mai tare.

Îşi apăsă mâinile pe fustă ca să nu foşnească şi ieşi de a ndăratelea, pe furiş, ca un animal. "Acasă", îşi zise ea, coborând repede scările, trecând pe lângă uşi închise şi odăi liniştite, "Trebuie să mă duc acasă."

Ajunsese pe veranda din faţă, când un gând nou o făcu să se oprească brusc: nu se putea duce acasă! Nu putea să fugă! Va trebui să stea până la sfârşit, să rabde ironia celorlalte fete şi propria ei umilinţă şi durere. Dacă ar fugi, le ar da arme noi împotriva ei.

Cu pumnii strânşi, lovi coloana înaltă şi albă de lângă ea. Ar fi vrut să fie Samson, să dărâme casă de la Doispre­zece Stejari şi să i distrugă pe toţi cei ce se aflau în ea. Au să i plătească pentru asta. Are să le arate ea. Nu prea ştia cum avea să le arate, dar o va face totuşi. Are să i lovească mai rău decât au lovit o ei pe ea.

Acum, pentru ea Ashley nu mai era Ashley. Nu mai era tânărul înalt şi elegant pe care l iubea, ci era parte integrantă din neamul Wilkes, din Doisprezece Stejari, din comitat... Şi îi ura pe toţi fiindcă râdeau de ea. La şaispre­zece ani, vanitatea era mai puternică decât dragostea, şi în sufletul ei pătimaş nu mai era loc decât pentru ură.

"N am să mă duc acasă", se gândi ea. "Am să rămân şi au să mi o plătească. Şi n am să i spun mamei niciodată. Nu, n am să spun nimănui."

Se pregăti să intre înapoi în casă ca să suie scara şi să intre în altă cameră de culcare.

Se întoarse şi îl văzu pe Charles intrând în casă prin capătul celălalt al coridorului. Când o zări, se grăbi spre ea. Părul îi era răvăşit, şi de emoţie chipul lui era aproape de culoarea muşcatei.

— Nu ştii ce s a întâmplat? strigă el înainte de a ajunge lângă ea. Ai auzit? Paul Wilson a venit călare de la Jonesboro şi ne a adus vestea!

Se opri lângă Scarlett cu respiraţia tăiată. Ea nu zise nimic; se uita doar fix la el.

— Domnul Lincoln şi a chemat oamenii sub drapel... soldaţii... adică voluntarii....şaptezeci şi cinci de mii!

Iar domnul Lincoln! Oare bărbaţii nu se gândesc nicio­dată la lucruri serioase? Prostul ăsta ar fi vrut ca ea să se emoţioneze din cauza maimuţărelilor domnului Lincoln, când inima ei era sfâşiată şi reputaţia ei distrusă.

Charles o privi fix. Chipul ei era alb ca varul şi ochii înguşti luceau ca nişte smaralde.

Niciodată nu văzuse o expresie atât de pătimaşă pe faţa unei fete tinere, şi nici o astfel de lucire în ochii cuiva.

— Ce neghiob sunt! Trebuia să ţi o spun mai pe ocolite. Am uitat cât sunt de delicate doamnele. Îmi pare rău că te am tulburat. Nu cumva ţi e rău? Să ţi aduc un pahar cu apă?

— Nu, zise ea, reuşind să surâdă.

— Vrei să mergem şi să stăm pe o bancă? zise el luând o de braţ.

Ea dădu din cap şi el o ajută să coboare treptele din faţă; trecură peste iarbă, aşezându se pe banca de fier de sub cel mai înalt stejar din curtea din faţă. Ce gingaşe şi delicate sunt femeile, gândi el; leşină doar dacă le pomeneşti de război şi de greutăţi. Acest gând îl făcu să se simtă foarte puternic şi se purtă cu mai multă blândeţe cu Scarlett. Avea o expresie atât de stranie, şi chipul ei palid era de o frumu­seţe sălbatică, ce făcea ca inima lui să bată mai iute. Era oare cu putinţă să fie tulburată la gândul că el pleacă la război? Nu, ar trebui să fie încrezut ca să şi închipuie asta. De ce, atunci, îl privea atât de straniu? Şi de ce i tremurau degetele pe când se juca cu batista de dantelă? Şi genele ei dese şi negre – oh, tremurau cum tremură genele fetelor în romanele pe care le citise, tremurau de timiditate şi de dragoste.


Yüklə 5,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   100




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin